Iisus în India – Mit sau adevăr ? (II)

Că, Iisus, ar fi dus o viaţă “normală”, mi se pare foarte puţin probabil, dacă ţinem cont de faptul că, în toată perioada vieţii Sale, acoperită de scrierile Biblice, tot ceea ce a făcut Iisus, poate fi categorisit oricum, numai “normal” nu.

Nu contează unde a fost Iisus, în acea perioadă, mai susţin bigoţii, dacă vom continua să fim catâri, insistând pe acest subiect delicat.

Ce s-ar putea schimba ?

Absolut totul !

Şi de aceea nici nu se permite publicarea documentelor religioase, legate de acea perioadă din viaţa lui.

Faptul că nu există nici referinţe istorice, nu înseamnă absolut nimic.

Puterea laică şi biserica, sunt doar două faţete ale Puterii, pe care am fost “educaţi” să le vedem ca separate şi chiar antagoniste uneori, fapt pe care l-am mai susţinut şi cu alte ocazii.

Nu au fost niciodată, astfel şi, dacă în sfera religioasă, s-a luat decizia cenzurării unor aspecte ale vieţii lui Iisus, care-l apropiau de uman (căsătoria cu Maria Magdalena, contactul cu liderii spirituali budişti ş.a.m.d.), pentru a-L zugrăvi ca pe o fiinţă eterică sau poate un mit, un ideal aproape imposibil de atins, atunci mi se pare foarte logic ca, cenzura, să se fi extins şi asupra scrierilor laice, din care au fost excluse pasajele ce ar fi putut certifica prezenţa Lui, în spaţiul antic, ebraic sau indian sau de aiurea.

Explicaţii s-ar putea găsi, fireşte, în arhiva Vaticanului sau a altor instituţii religioase, acum ceva ani având privilegiul de a viziona un documentar Discovery, care confirma, pentru prima dată, prezenţa unor scrieri cu caractere aproape runice, tăbliţele de lemn din Insula Paştelui (fapt negat cu îndărătnicie de istoria oficială), misionarii având şi misiunea de a distruge sau confisca documentele oricărei civilizaţii întâlnite şi de a le expedia la Vatican.

Au existat şi alte filme documentare, precum cel al National Geographic, “Mysteries of the Bible – The Lost Years of Jesus” ş.a., ce au lansat şi alte ipoteze, cum ar fi călătoria în Britania, însoţindu-l pe Iosif din Arimateea, care este posibil să-i fi fost unchi şi care avea interese comerciale în zonă sau, ulterior răstignirii, fuga în Franţa, fondând dinastia merovingienilor, linia Sa de sânge, protejată în timp de un ordin secret, Prieure de Sion.

Motivele pentru care biserica ar respinge relaţia Iisus – religii orientale, ţin în majoritate de aspectele puterii materiale, ale ierarhiei religioase creştine, propaganda făcută în ultima vreme ecumenismului şi stingerii efectelor Marii Schisme de la 1054, agravate de cea de-a patra cruciadă (1202-1204), vizând o soluţie numai în cadrul creştinismului, intoleranţa de milenii manifestată de preoţii creştini, faţă de alte religii oficiale, contrar învăţăturilor lui Iisus, nepermiţând nici astăzi, avansarea ideii de comuniune spirituală completă, deşi, cum spun budiştii, “toţi urcăm acelaşi munte, dar o facem pe cărări diferite”, fiindcă, pe de altă parte, un asemenea pas nu poate fi justificat în contextul secolelor de colonialism religios şi al atacurilor sângeroase la adresa tuturor celorlalte religii.

Revenind la film, India ca loc de studiu, în era noastră, pentru Iisus, pare o variantă foarte logică, fiindcă este cea mai apropiată zonă de Palestina, în care s-au păstrat învăţături religioase tradiţionale, dată fiind decăderea civilizaţiei egiptene, între învăţăturile Noului Testament şi spiritualitatea indiană, existând similitudini frapante, incontestabile, iar enigmei “celor trei magi de la Răsărit”, îi găsesc o rezolvare mult mai logică în spaţiul indian, decât în cel persan, amintit de Hesemann, care mi se pare o diversiune.

Textele din evangheliile apocrife, sună foarte diferit de variantele lor “oficializate”, apropiindu-se mult mai mult de învăţăturile budiste sau hinduiste, decât de limbajul închistat bisericesc creştin, complet lipsit de logică, în majoritatea cazurilor.

În aceeaşi ordine de idei, actualii lideri religioşi indieni, nu ar avea nici un interes în susţinerea unei astfel de ipoteze, fiindcă, spre deosebire de rapacea biserică catolică, hinduismul şi budismul nu şi-au propus niciodată hegemonia religioasă mondială.

În privinţa “anilor pierduţi” ai lui Iisus, ca un ultim argument, vă invit să reflectaţi asupra Evangheliei după Marcu, 6: 1-4:

“1. Şi a ieşit de acolo şi a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El.

2. Şi, fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă. Şi mulţi, auzindu-L, erau uimiţi şi ziceau: De unde are El acestea ? Şi ce este înţelepciunea care I s-a dat Lui ? Şi cum se fac minuni ca acestea, prin mâinile lui ?

3. Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon ? Şi nu sînt, oare, surorile Lui aici la noi ? Şi se sminteau întru El.

4. Şi le zicea Iisus: Nu este prooroc dispreţuit, decît în patria sa şi între rudele sale şi în casa sa.”,

de unde reiese foarte clar că, Iisus, călătorise în alte ţări, de unde venise cu noi cunoştinţe, uimitoare pentru contemporani şi unde fusese tratat cu onoare, ca prooroc, spre deosebire de ţara sa, unde se bucura de consideraţie doar printre discipoli.

Presupunând că am accepta, în cele din urmă, ipoteza studiilor indiene ale lui Iisus Hristos, atunci, dacă ar fi supravieţuit răstignirii, fiindcă există multe indicii în acest sens, este din nou foarte logic, ca un Iisus hăituit, considerat persoană indezirabilă, atât de semenii săi şi de autorităţile religioase israelite, cât şi de oficialităţile imperiale romane, să fi luat calea exilului, întorcându-se, după cele 40 de zile petrecute alături de discipoli, în ţara în care se bucurase de preţuire şi în care îl va urma cel mai sceptic dintre apostoli, Toma.

În privinţa supravieţuirii, în urma procesului crucificării, voi aminti doar câteva argumente:

1. Istoricul evreu Flavius Josephus, în Vita, IV, 75, menţionează că, în vremea lui Titus Caesar, fiind trimis de împărat, împreună cu 1.000 de călăreţi, într-un oraş numit Thecoa, pentru a verifica condiţiile de stabilire a unei tabere militare, într-o vreme de tulburări interne probabil, recunoaşte trei foşti tovarăşi, printre cei crucificaţi în acea zonă. Cuprins de durere, intervine pe lângă împărat şi obţine graţierea lor, doi decedând, dar al treilea revenindu-şi, în urma îngrijirilor medicale primite. Deşi foarte dureroasă, procedura barbară a răstignirii se pare că nu producea, obligatoriu, decesul celui pedepsit, aşa că este posibil ca şi Iisus, să fi supravieţuit unei proceduri, ce a durat doar aproximativ nouă ore, în cazul său.

2. În Evanghelia după Ioan 19:28-30, Iisus spune că îi este sete şi, paradoxal, dintr-un vas plin cu oţet, i se duce la gură un burete înmuiat în acel lichid, Iisus rostind “Săvârşitu-s-a” şi părând apoi a muri. Deci în locul apei solicitate, primeşte un burete înmuiat într-un lichid volatil, cu miros înţepător ca al oţetului, caracteristic agenţilor anestezici inhalatori halogenaţi, folosiţi astăzi în tehnicile de anestezie generală. Nu este deloc exclus ca “îşi dă duhul”, să fi însemnat, de fapt, inducerea unui somn anestezic.

3. Moartea sa aparentă, îl scuteşte de o procedură foarte brutală, care consta în zdrobirea tibiilor cu ciocanul. Există multe relatări istorice antice, care susţin că, moartea celor condamnaţi la răstignire, nu survenea din cauza hemoragiei sau durerilor, ci din cauza asfixiei consecutive zdrobirii tibiilor, deoarece condamnatul nu-şi mai putea susţine propria greutate. Moartea aparentă duce totodată la încetarea procedurii, Iisus fiind coborât de pe cruce, nu înainte ca un soldat roman să-l împungă în coaste cu o suliţă, hemoragia provocată indicând clar funcţionarea pompei cardiace (Ioan 19:32-36).

4. În aceeaşi seară de vineri, Iosif din Arimateea îi solicită, lui Pilat din Pont, trupul lui Iisus. Pilat, care trebuie să fi fost foarte obişnuit cu acest gen de pedeapsă, se arată, el însuşi, mirat că Iisus a murit atât de repede (Marcu 15:43-46).

5. Imediat după coborârea de pe cruce, Iosif din Arimateea şi Nicodemus, execută o procedură cel puţin stranie, ce nu avea nimic de a face cu ritualurile de înmormântare, tratând parcă trupul lui Iisus cu aloe şi mir, cunoscute pentru virtuţile lor tămăduitoare.

Şi mă opresc aici, lăsându-vă plăcerea, celor curioşi desigur, de a găsi şi alte izvoare istorice şi argumente în sprijinul unei asemenea ipoteze “eretice” !

Întreaga dispută, privind călătoriile indiene ale lui Iisus, s-ar termina abrupt dacă, Dalai Lama sau Papa, ar permite publicarea tuturor documentelor aflate în posesie, după ce ar fi certificate de martori neutri, de încredere, fireşte.

Naivă idee, nu-i aşa ?

Veţi descoperi că, Dalai Lama, procedează exact ca şi Papa, eliberând declaraţii de presă, fără a-şi manifesta intenţia de a infirma, prin documentele ce pot fi consultate doar la ordinul său, afirmaţiile făcute de cei doi călători ruşi ai secolului trecut, Nicholas Notovitch şi Nicholas Roerich.

Nu am avut niciodată încredere în Dalai Lama, fiindcă l-am simţit mereu plutind între două ape, numai în zona compromisurilor “corecte politic”, neluând niciodată o poziţie tranşantă, blocând astfel accesul la informaţii cruciale, dar este ceva scuzabil la o personalitate în exil, mai mult lider politic, decât religios.

Cu toate acestea, declaraţia finală din documentar, conţine o afirmaţie cam radicală pentru el, legată de “imensele beneficii obţinute, în ţările occidentale, de unii oameni, de pe urma creştinismului sau al iudaismului”.

Toată viaţa mea am fost învăţat, la modul idilic, că adevărul este un lucru puternic, care iese mereu la suprafaţă, care învinge într-un final şi, totuşi, cred că nu am întâlnit, toată viaţa, ceva care să fi eşuat atât de plenar, ca adevărul, fiindcă nimic nu este mai iritant, mai incomod, mai nediplomat, mai “incorect politic”, decât rostirea frustă a adevărului, atât de clar multora şi atât de rar pronunţat cu voce tare.”
Comentariu de Marian Matei
Sursa: Dincolo de limite – Beyond the limits