Şapte blesteme care au schimbat istoria

Blestemul este o invocare a urgiei divine asupra cuiva pentru a păstra lucrurile într-o ordine stabilită, însă unori repetarea unui eveniment tragic la anumite intervale sau anumite lucruri sau evenimente care decranşează o nenorocire sunt văzute în aceeaşi notă a răului fatal, la imprecație. Totuşi dincolo de invocaţiile magice şi superstiţiile de orice natură există nenorociri care se petrec nu doar din pură coincidenţă. Iată 7 din cele mai cunoscute blesteme care au schimbat faţa istoriei

Blestemul Tippecanoe sau blestemul preşedinţilor americani

Un  şir de întâmplări nefericite petrecute în viata unor preşedinţi americani a ridicat întrebarea dacă vreme de 140 de ani asupra “locatarului” de la Casa Albă a planat un blestem ce îşi făcea simţit efectul din 20 în 20 de ani.

Totul a început în 1840, atunci când William Henry Harrison a câştigat preşedinţia cu sloganul „Tippecanoe and Tyler Too”, făcând referire la participarea lui în lupta contra indienilor de la Tippecanoe din 1811. Se pare că acolo fratele şefului indienilor Shawnee ar fi rostit blestemul cu un continut bizar, deoarece a prevăzut că Harrison va ajunge preşedinte: „Toţi preşedinţii vor muri din 20 în 20 de ani, începând cu Harrison, în timpul mandatului lor!”.

De atunci şi până la alegerea lui Ronald Reagan în 1980, toţi preşedinţi  SUA au murit în timpul mandatului, din 20 în 20 de ani. Harrison moare la doar o lună după ce devine preşedinte, Abraham Lincoln este împuşcat în 1860, James Garfield, ales preşedinte în 1880, moare asasinat în 1881, William McKinley care obţine al doilea mandat în 1900 va muri împuşcat în 1901. Warren G. Harding preşedinte din 1920, face infarct şi moare în 1923, F. Roosevelt moare în 1945, în timpul celui de-al patrulea mandat, Kennedy ales în 1960 moare împuşcat în ’63. 

Ronald Reagan a rupt blestemul supravieţuind atentatului din 1981.

Blestemul cantecului sinucigas

De  numele pianistului şi compozitorului maghiar Rezső Seress se leagă o poveste sinistră. Se spune că încerca de foarte multă vreme să dea lovitura cu unul dintre cântecele sale. Cele mai multe erau respinse, lucru care ducea inevitabil la certuri cu soţia sa. În cele din urmă, într-o duminică, aceasta l-a părăsit. Singur şi deprimat, Seress s-a aşezat la pian.

Apoi, aruncându-şi privirea pe fereastră, a văzut cum pe cer se strâng nori negri şi începe o ploaie tristă de toamnă. „Ce duminică mohorâtă”, a gândit Seress şi a început să improvizeze la pian. În mai puţin de o jumătate de oră compozitorul a scris un cântec întreg, cu o melodie şi un ritm ciudat, foarte deprimant şi trist. L-a numit „Szomorú vasárnap” (Duminică mohorâtă).

Surprinzător, un producător muzical i-a acceptat piesa, care a fost distribuită în întreaga lume. Totuşi, la puţină vreme după ce cântecul a fost înregistrat şi pus în vânzare au început o serie de lucruri bizare legate de melodie. În Berlin, un tânăr a cerut unei orchestre să-i intoneze melodia, apoi bărbatul a mers acasă şi s-a împuşcat în cap. Înainte de a face acest gest, le-a spus rudelor sale că se simte foarte deprimat după ce a ascultat un cântec nou pe care nu şi-l mai putea scoate din minte. După o săptămână, o tânără femeie a fost găsită spânzurată într-un apartament din acelaşi oraş.

Poliţia a găsit un disc cu cântecul „Duminică mohorâtă” în dormitorul acesteia. După două zile, o secretară din New York s-a gazat, lăsând în scris ca la înmormântarea ei să se cânte „Duminica mohorâtă”. La nici o lună, un alt new-yorkez de 82 de ani s-a aruncat de la etajul al şaptelea după ce cântase melodia mortală la pian. Cam în aceeaşi perioadă, un adolescent din Roma a auzit melodia după care s-a aruncat de pe un pod. Presa din lumea întreagă a început să scrie despre tot mai multe morţi asociate cu melodia lui Seress. Astfel, un ziar din Londra scria despre cazul unei femei care pusese discul cu „Duminica mohorâtă” la volum maxim înfuriindu-i şi speriindu-i pe vecini.

La un moment dat, discul se bloca şi cânta la nesfârşit acelaşi fragment. Enervaţi, vecinii au început să bată la uşa femeii însă aceasta nu răspundea. Au spart uşa şi au găsit-o pe femeie moartă în fotoliu după ce luase o supradoză de medicamente. Lunile treceau şi tot mai multe astfel de cazuri erau raportate.

Acest lucru i-a determinat pe şefii de la BBC să interzică să se mai difuzeze melodia la radio. În Franţa, Rezső Seress i-a scris soţiei sale rugând-o să-i fie din nou alături. În schimb, a primit o scrisoare de la poliţie în care era informat că soţia lui se otrăvise, lângă ea fiind găsită o copie a „Duminicii mohorâtă”. Venirea celui de-Al Doilea Război Mondial a aşternut tăcerea asupra evenimentelor legate de misteriosul cântec. Totuşi, melodia circulă azi liber pe YouTube, iar lumea e mai atentă de această dată la fenomenul Emo.

Blestemul lui Superman

Cei mai populari actori care au jucat rolul lui Superman au avut o soartă tristă. George Reeves a fost primul lovit de blestem. Acesta s-a sinucis in condiţii destul de misterioase. Christopher Reeve, actorul care a luat chipul personajului în primele filme, a rămas paralizat după ce a căzut de pe un cal.

Nici creatorii personajului Superman nu au beneficiat de o soartă prea bună. Jerry Siegel şi Joe Shuster au vândut ideea, de milioane de dolari, revistei cu benzi desenate unde erau angajaţi, pentru suma ridicolă de 130 de dolari.

Apropiaţi ai celor doi au afirmat că cei care au pus blestemul asupra personajului au fost tocmai Jerry şi Joe, deoarece nu au fost răsplătiţi la adevărata valoare a munci depuse atunci când l-au creat pe Superman.
Cea mai ciudată şi controversată speculaţie pune moartea preşedintelui american J.F. Kennedy pe seama blestemului lui Superman. Chiar înainte de moartea sa, consilierii de imagine ai preşedintelui au aprobat o poveste în care Superman rostea aceleaşi mesaje ca şi oficialul american.

Revista cu benzi desenate unde trebuia să apară povestea era planificată să vadă lumina tiparului în aprilie 1964, insă  Kennedy a fost asasinat în noiembrie 1963. Zvonurile legate de un posibil blestem ce „planează asupra lui Superman“ i-au de­­­terminat pe mai mulţi actori să refuze să joace acest rol.

Blestemul caprei Billy

Un blestem aparte s-a abătut asupra echipei de baseball Chicago Cubs în 1945. După cum spune legenda, Billy Sianis, un emigrant grec, a venit la meciul din 1945 dintre Chicago Cubs şi Detroit Tigers alături de căpriţa sa Murphy (sau Sinovia).

Căpriţa era foarte haioasă aşa că paznicii l-au lăsat pe Sianis în stadion împreună cu ea. Înainte însă ca meciul să se termine, proprietarul echipei Cubs, Philip Knight Wrigley, l-a dat afară din tribună pe Sianis spunând că nu mai suportă cum miroase capra sa.

Insultat, Sianis a blestemat echipa Cubs să nu mai joace în World Series atâta timp cât va fi condusă de Wrigley. Încântat că blestemul său a prins în 1945 (echipa retrogradase), Sianis i-a trimis lui Wrigley o scrisoare din Grecia în care scria: „Who stinks now?“ (Cine miroase acum?).

Blestemul s‑a rupt după mai bine de 20 de ani, când, în 1967, Leo Durocher a devenit managerul clubului.

Diamantul Hope

Celebrul  diamant datează din 1642 şi este cunoscut pentru culoarea remarcabilă, mărimea, frumuseţea şi istoria lui. Diamantul Hope are o culoare de un albastru profund şi are 45,52 karate. Este prins de un colier, înconjurat de 16 diamante albe.

Însă bijuteria este celebră şi pentru ghinionul pe care-l aduce. După cum spune legenda, un anume Tavernier a făcut o călătorie în India şi, dacă tot era acolo, a furat diamantul din fruntea (sau ochiul) statuii zeiţei hinduse Sita. Ca pedeapsă, Tavernier a fost sfâşiat de viu de către nişte câini turbaţi într-o călătorie în Rusia, la scurt timp după ce vânduse diamantul.

Regele Louis XVI este probabil cel mai celebru deţinător al preţioasei podoabe, blestemul ajungându-l şi pe el, fiind decapitat împreună cu soţia sa, regina Maria Antoaneta. În cele din urmă diamantul a fost donat Institutului Smithsonian. Acum diamantul Hope este expus la National Gem and Mineral Collection din cadrul National Museum of Natural History.

Blestemul lui Tutankamon

Dupa câteva luni de la deschiderea mormântului lui Tutankhamen au început ghinioanele. “Moartea va atinge cu aripile ei pe cel care îl va tulbură pe faraon”. Această inscripţie, descoperită în mormântul lui Tutankamon a căpătat un straniu ecou pentru cei care au profanat mormântul. În 1903,un englez bogat, lordul Carnavon, a venit la Cairo pentru a face noi săpături.el a reuşit să atragă colaborarea unui tânăr,dar remarcabil arheolog, Howard Carter. La 25 noiembrie 1922, Carter, Carnavon şi Calender au coborât pentru prima data în mormânt,aşa spun ei.Se spune că Carter şi Carnavon au descoperit mormântul mai devreme dar au ţinut ascuns acest eveniment deoarece ei au găsit mormântul intact. Ei au lăsat mormântul în dezordine că să se cunoască că a fost profanat.La 18 februarie s-a făcut ”inaugurarea oficială” a săpăturilor. După câteva zile lordul Carnavon a murit înţepat de un ţânţar, spunând înainte de moarte: ”S-a terminat, am auzit chemarea şi mă pregătesc!” Aproape chiar în acel moment, lumina s-a stins în cameră şi, de altfel în tot hotelul. Aşa s-a născut legenda blestemului lui Tutankamon.

Astăzi ipoteză doctorului Dean este aproape unanim aceptata. El susţine că motivul decesului celor care au intrat în mormântul lui Tutankhamon nu este blestemul, ci un soi de ciupercă (aspergillus niger) ai cărei spori, pătrunzând în plămâni, găsesc condiţii propice de germinare şi se dezvoltă repede formând colonii ce provoacă leziuni în ţesutul pulmonar. Absorbite de sânge, toxinele sunt transportate în creier şi acţionează asupra sistemului nervos central, provocând halucinaţii de genul celor produse de acidul lisergic sau de mescalină. Totuşi o întrebare există: sunt simple coincidenţe sau blestemul există?

 După 2 luni de la intrarea în mormântul lui Tutankhamon Carnarvon a murit. La 6 ani după ce acesta murise încă 12 persoane care făceau parte din echipă lui Carnarvon muriseră. În anii ce au urmat, alţi câţiva oameni ce au avut legătură cu expediţia au murit.

 Lista cea lungă cu morţi a început în aprilie în 1923 când Carnarvon s-a trezit în cameră de hotel din Cairo simţindu-se rău.Până când a sosit fiul sau în cameră de hotel, Carnarvon era deja inconştient. În acea noapte a şi murit. Moartea sa s-a datorat unei muşcături de ţânţar-muşcătura identică cu cea de pe corpul mumificat al lui Tutankhamon(pe obraz). Lista cu morţi nu se oprea.Secretarul expediţiei Richard Bethell a fost găsit mort în patul său. Radiologistul Archibald Reid, care a folosit razele X pe corpul lui Tutankhamon se plângea că este epuizat. La scurt timp după întoarcerea să în Anglia a murit. Arheologul Arthur Mace, care era unul din conducătorii expediţiei, a intrat brusc în comă şi a murit îninte că doctorii să stabilească diagnosticul. În 1930 doar doi din membrii echipei care au intrat în mormântul regelui mai erau în viaţă.Blestemul faraonului avea efect şi la jumătate de secol de la prima victimă.

În 1970, singurul supravieţuitor al expediţiei, bătrânul Richard Adamson în vârstă de 70 de ani, a dat un interviu la un post de televiziune. El a spus telespectatorilor că nu crede în blestemul lui Tutankhamon. După ce a plecat de la studioul de televiziune taxiul sau a fost implicat într-un accident. Adamson a fost aruncat din maşină pe stradă unde avea să fie ucis de o trăsură. Era a treia oară când când a spus public că nu crede în blestem. Prima oară soţia să a murit la 48 de ore după această remarcă. A două oară fiul sau şi-a rupt coloană vertebrală într-un accident de avion. După a treia întâmplare Adamson a zis: “până acum am refuzat să cred că este vreo legătură între blestem şi ceea ce i s-a întâmplat întâmplat familiei mele. Dar acum am ceva dubii”.

 În 1972 s-a ajuns la un acord că tezaurul lui Tutankhamon din muzeul din Cairo să fie dus la Muzeul din Londra pentru o expoziţie. Transportul tezaurului a fost supravegheat de doctorul Gamal Mehrez care era directorul general al departamentului de antichităţi al muzeului şi răspundea de mumiile şi comorile faraonilor. A spus: ”Eu, mai mult că oricare din această lume am avut legătură cu mormintele şi mumiile faraonilor. Şi totuşi sunt în viaţă. Nu cred nici o clipă în blestem”.

 Tezaurul lui Tutankhamon a fost mutat de la muzeul din Cairo pe data de 3 februarie 1972. În acea zi doctoral Mehrez a murit subit. Avea 52 de ani.

Blestem sau simple coincidenţe, Blestemul lui Tutankamon, naşte şi astăzi aceleaşi întrebări care vor rămâne şi în viitor sub semnul misterului.

Blestemul Poltergeist 

Blestemul  „Poltergeist“ este legat de circumstanţele ciudate în care oamenii care au lucrat la acest film au murit. Mai exact, patru dintre actori au murit din cauze neobişnuite în perioada dintre prima parte a filmului şi cea de-a treia, unul dintre ei murind chiar în timpul filmării părţii a doua.

Dominique Dunne, actriţa de 22 de ani care a jucat rolul lui Dana în primul film, a murit strangulată de către prietenul ei gelos, în 1982. Heather O’Rourke, actriţa de 12 ani care a interpretat rolul lui Carol Anne în toate cele trei filme, a trecut în nefiinţă în 1988, după ce doctorii au tot încercat să îi găsească un diagnostic la o afecţiune ciudată pe care o avea. Julian Beck, actorul de 60 de ani care jucase rolul lui Kane în „Poltergeist II: The Other Side“, a murit de cancer la stomac, însă fusese diagnosticat înainte să primească rolul. Will Sampson, 53 de ani, a jucat rolul lui Taylor the Medicine Man in „Poltergeist II“, a murit după o complicaţie în urma unei operaţii la rinichi.

Se pare că acest blestem provine de la faptul că scheletele care apar în primul film sunt schelete adevărate, dezgropate din mai multe morminte. Actriţa Jo Beth Williams a declarat într-un interviu că, într-adevăr, producătorii Mark Victor şi Michael Grais au recunoscut că scheletele folosite în „Poltergeist II“ erau reale şi că au chemat un preot care să protejeze platoul de filmare împotriva spiritelor. În plus, casa din Pasadena, California, unde s-au filmat scenele din casa Freeling a fost distrusă de un cutremur în 1994.

Jo Beth Williams, cea care a jucat rolul lui Diane Freeling, povestea cum în fiecare zi când se întorcea de pe platourile de filmare găsea pozele de acasă de pe pereţi strâmbe.

Actorul Will Sampson, un indian shaman, a făcut un exorcism pe platourile de filmare ale „Poltergeist II“ pentru a scăpa de spiritele străine. La un an după ce „Poltergeist II“ a avut premiera, Will a murit.
În timpul unei scene în care Robbie Freeling (Oliver Robins) trebuia să fie strangulat de către un clovn de jucărie, păpuşa mecanică chiar s-a defectat, iar Robins a fost strangulat de-a binelea.

În timpul unei şedinţe fotografice pentru „Poltergeist III“, după ce s-au developat pozele s-a văzut că faţa actriţei Zelda Rubenstein era acoperită de o lumină albă. Se spune că fotografia fusese făcută exact în momentul în care mama actriţei murise.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sapte-blesteme-care-au-schimbat-istoria

Sursa: MISTERELE LUMII