Articol de Mircea Marin
Inevitabilul s-a produs, în sfârşit, în Turcia. Aşa cum era de aşteptat, puterea islamistă şi armata laicistă au ajuns în punctul în care nu mai pot face una alteia nicio concesie. Tensiunea generată între cele două forţe poate crea o undă de şoc care poate modifica întregul peisaj politic al ţării, cu implicaţii profunde într-un complex regional care include nu doar Orientul Mijlociu ci şi Zona Caspică a Asiei Centrale şi Bazinul Mării Negre.
La Bucureşti deocamdată nicio reacţie, deşi lucrurile sunt cum nu se poate mai îngrijorătoare (ştim pe ce criterii sunt angajaţi servitorii diplomaţiei româneşti aşa că nu ne mai miră că nu există oameni care să sesizeze pericolele şi nici oportunităţile în politica externă). Care sunt pericolele:
1) Ascensiunea AKP însemna deja că Turcia, cea mai mare putere la Marea Neagra după Rusia, cea mai mare putere a Orientului Apropiat (în termeni militari şi economici), şi „poarta” Europei către Marea Caspică, ajunge să fie condusă de islamişti (chiar şi de unii moderaţi). Are aceasta vreo legătură cu noua orientare de politică externă a acestei ţări esenţiale în ecuaţiile de putere din aceste regiune? (Dacă îi întrebi pe „marii specialişti în Islam şi Orientul Mijlociu ai MAE” îţi vor spune că nu – dar repet, ştim pe ce criterii face MAE angajări). Cu siguranţa că da! Iar acest lucru s-a văzut imediat. Noua conducere politică a Turciei a produs o întoarcere la 180 de grade a orientării de politică externă: a) Orientul Mijlociu – Treptat, Iranul (republica islamică) a devenit un partener de discuţie, la fel şi Hamas (care a fost trecut de Ankara pe lista organizaţiilor islamice – nu islamiste, e o nuanţă împortantă – eligibile pentru a primi ajutor financiar), la fel ca toate partidele sau mişcările islamiste din Orientul Mijlociu şi Lumea Islamică, aceasta în vreme ce Israelul a fost „codificat ostil” (a se vedea implicarea actualului partid aflat la putere la Ankara în transportul de material explozibil interceptat de marina militară israeliană în urmă cu câţiva ani), b) Zona Caspică – Turcia s-a apropiat din ce în ce mai mult de Rusia asumându-şi definiţia de „zonă de ne-interes pentru europeni şi americani” dată de Mocova regiunii, Ankara a blocat practic Nabucco, proiect prin care Europa şi Asia Centrala ar fi fost legate „direct” (adică evitând teritoriul Rusiei), asta deşi Turcia este o membră a NATO şi candidată la intrarea în UE (dar joacă în echipă cu duşmanul); c) Marea Neagră şi Balcanii – puterea de la Ankara a început să sprjine din ce în ce mai mult comunităţile turce din România şi Bulgaria în alegerea formelor tradiţionale ale Islamului, forme care susţin islamismul ca opţiune politică. Atragerea comunităţilor turce (cele mai importante numeric minorităţi musulmane din România şi Bulgaria) spre tradiţionalism şi de aici spre islamism (chiar şi în varianta moderată) face ca acestea să îşi piardă rolul foarte important jucat până acum în ponderarea tendinţelor radicale aduse în cadrul comunităţii musulmane de emigraţia arabă din ultimii 30 de ani (da! domnilor de la MAE avem în România grupuri conectate la islamismul radical, pentru voi probabil este o surpriză).
3) Turcia este lângă Grecia – iar Grecia nu se simte deloc bine economic. Are aceasta vreo importanţă? Cu siguranţă că da! În spaţiul nostru încă o economie mare poate avea probleme ca urmare a deteriorării climatului politic. Retragerea generalilor kemalişti este doar prima mutare dintr-un război de lungă durată între adepţii kemalismului şi cei ai islamismului politic. Turcia poate intra într-o perioadă de instabilitate politică majoră care îi poate tăia din elanul creşterii economice. Aceasta poate scădea şi mai mult interesul şi încrederea pieţelor internaţionale asupra regiunii Europei de Sud Est (unde se află şi România)
Inevitabilul s-a produs, în sfârşit, în Turcia. Aşa cum era de aşteptat, puterea islamistă şi armata laicistă au ajuns în punctul în care nu mai pot face una alteia nicio concesie. Tensiunea generată între cele două forţe poate crea o undă de şoc care poate modifica întregul peisaj politic al ţării, cu implicaţii profunde într-un complex regional care include nu doar Orientul Mijlociu ci şi Zona Caspică a Asiei Centrale şi Bazinul Mării Negre.
La Bucureşti deocamdată nicio reacţie, deşi lucrurile sunt cum nu se poate mai îngrijorătoare (ştim pe ce criterii sunt angajaţi servitorii diplomaţiei româneşti aşa că nu ne mai miră că nu există oameni care să sesizeze pericolele şi nici oportunităţile în politica externă). Care sunt pericolele:
1) Ascensiunea AKP însemna deja că Turcia, cea mai mare putere la Marea Neagra după Rusia, cea mai mare putere a Orientului Apropiat (în termeni militari şi economici), şi „poarta” Europei către Marea Caspică, ajunge să fie condusă de islamişti (chiar şi de unii moderaţi). Are aceasta vreo legătură cu noua orientare de politică externă a acestei ţări esenţiale în ecuaţiile de putere din aceste regiune? (Dacă îi întrebi pe „marii specialişti în Islam şi Orientul Mijlociu ai MAE” îţi vor spune că nu – dar repet, ştim pe ce criterii face MAE angajări). Cu siguranţa că da! Iar acest lucru s-a văzut imediat. Noua conducere politică a Turciei a produs o întoarcere la 180 de grade a orientării de politică externă: a) Orientul Mijlociu – Treptat, Iranul (republica islamică) a devenit un partener de discuţie, la fel şi Hamas (care a fost trecut de Ankara pe lista organizaţiilor islamice – nu islamiste, e o nuanţă împortantă – eligibile pentru a primi ajutor financiar), la fel ca toate partidele sau mişcările islamiste din Orientul Mijlociu şi Lumea Islamică, aceasta în vreme ce Israelul a fost „codificat ostil” (a se vedea implicarea actualului partid aflat la putere la Ankara în transportul de material explozibil interceptat de marina militară israeliană în urmă cu câţiva ani), b) Zona Caspică – Turcia s-a apropiat din ce în ce mai mult de Rusia asumându-şi definiţia de „zonă de ne-interes pentru europeni şi americani” dată de Mocova regiunii, Ankara a blocat practic Nabucco, proiect prin care Europa şi Asia Centrala ar fi fost legate „direct” (adică evitând teritoriul Rusiei), asta deşi Turcia este o membră a NATO şi candidată la intrarea în UE (dar joacă în echipă cu duşmanul); c) Marea Neagră şi Balcanii – puterea de la Ankara a început să sprjine din ce în ce mai mult comunităţile turce din România şi Bulgaria în alegerea formelor tradiţionale ale Islamului, forme care susţin islamismul ca opţiune politică. Atragerea comunităţilor turce (cele mai importante numeric minorităţi musulmane din România şi Bulgaria) spre tradiţionalism şi de aici spre islamism (chiar şi în varianta moderată) face ca acestea să îşi piardă rolul foarte important jucat până acum în ponderarea tendinţelor radicale aduse în cadrul comunităţii musulmane de emigraţia arabă din ultimii 30 de ani (da! domnilor de la MAE avem în România grupuri conectate la islamismul radical, pentru voi probabil este o surpriză).
2) „Retragerea” kemaliştilor de la conducerea armatei arată că acum (după noile amendamente constituţionale) în Turcia nu mai există nicio forţă care să apere laicitatea. Islamiştii nu vor mai fi stânjeniţi de nimeni în demersul lor de a schimba însăşi natura statului. Deja planul este pus în aplicare: în justiţie, mediul universitar şi studenţesc, în jandarmerie şi poliţie, în presă şi chiar şi în structurile patronale şi sindicale au fost numiţi în ultimii ani preponderent apropiaţi şi chiar aderenţi ai islamiştilor. Armata rămăsese ultimul bastion kemalist. Are asta vreo implicţie? (iarăşi oameni de la MAE vor spune că niciuna sau, mă rog, una nesemnificativă). Cu siguranţă că da! 1) din punctul de vedere al echilibrului politic intern – adepţii laicismului din societatea şi politica turcă sunt acum singuri şi la discreţia abuzurilor islamiştilor, islamiştii pot acţiona liniştiţi ştiind că nici constituţional nici ne-constituţional armata nu li se va mai opune; 2) din punctul de vedere al naturii statului – pe islamişti nu îi mai poate opri nimeni să îşi exercite controlul din ce în ce mai strict asupra justiţiei, presei, economiei şi societăţii civile avansând şi mai multe reforme constituţionale care să producă o adevărată revoluţie islamcă în Turcia reducând „statul laic” la o simplă etichetă; 3) din punctul de vedere al prezenţei în NATO a Turciei – retragerea generalilor „kemalişti” de la conducerea armatei turce deschide calea numirii în locul lor a unor generali islamişti. Vom avea astfel în NATO o armată condusă de oameni care consideră Iranul un partener de dialog, Hamas o organizaţie legitimă de rezistenţă a palestinienilor care trebuie ajutată de toată suflarea musulmană şi Israelul un „implant occidental în inima Islamului”, ei vor avea acces la toate informaţiile sensibile ale organizaţiei referitoare la strategia şi misiunile care vizează această parte de lume (lecţia Pakistanului este din acest punct de vedere una foarte dură pentru NATO – în armata pakistaneză şi în serviciile secrete pakistaneze au existat forţe care au sabotat toate eforturile militare ale Alianţei împotriva talibanilor şi Al Qaeda) 4) din punct de vedere al securităţii regionale – o armată turcă din care elementul kemalist a plecat sau a fost înlăturat devine una dintre cele mai mari armate islamiste ale lumii – doar şi oferind sprijin informativ altor islamişti din regiune (o monedă care plăteşte creşterea influenţa politice a Ankarei în Orientul Mijlociu) şi este foarte-foarte mult. Armata „laicistă” care vedea în islamismul revoluţionar şiit (a se vedea regimul Republicii Islamice Iran) şi în mişcările conservator-tradiţionaliste islamiste sunite nişte „duşmani naturali” ai Turciei a oferit până acum un important sprijin informativ şi logistic Israelului, Iordaniei, Arabiei Saudite în eforturile lor de a-şi asigura securitatea – acum nimic nu impiedica oferirea acestui sprijin celorlalţi.
3) Turcia este lângă Grecia – iar Grecia nu se simte deloc bine economic. Are aceasta vreo importanţă? Cu siguranţă că da! În spaţiul nostru încă o economie mare poate avea probleme ca urmare a deteriorării climatului politic. Retragerea generalilor kemalişti este doar prima mutare dintr-un război de lungă durată între adepţii kemalismului şi cei ai islamismului politic. Turcia poate intra într-o perioadă de instabilitate politică majoră care îi poate tăia din elanul creşterii economice. Aceasta poate scădea şi mai mult interesul şi încrederea pieţelor internaţionale asupra regiunii Europei de Sud Est (unde se află şi România)
Sursa: standard.money.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu