O religie de mistere

Există o dispută în istoriografie legată de politeismul sau monoteismul religiei geto-dace, dacă Zalmoxe (sau Zamolxe, Salmoxis, Zalmoxis) este întemeietorul unui cult care venera un singur zeu sau Zalmoxe reprezintă un semi-zeu (daimon la greci) care a transmis dacilor învăţături care nu punea în discuţie modelul politeist indo-european, înfăţişat mai sus, dar punea bazele practicării unor inţieri care le conferea nemurirea. Ne reîntoarcem la fraza lui Herodot şi acei getaiathanatizontes, geţi care se fac nemuritori. Aspectul zalmoxianismului de religie de mistere este cheia înţelegerii interesului de care s-a bucurat acesta în rândul societăţilor ezoterice moderne şi se bucură şi astăzi. 

Cele mai cunoscute Mistere au fost cele de la Eleusis, de lângă Atena. Ele cuprindeau Micile mistere, apoi Marile Mistere (telete) şi experienţa finală, epopteia. Adevăratele secrete erau în fazele telete şi epopteia, iar ele nu au fost divulgate niciodată. De altfel, în limba greacă veche myst se traduce: „cel care are gura închisă”. Potrivit mitului, zeiţa Demeter (Ceres la romani), îndurerată de pierderea fiicei sale, Persephona, răpită de Hades, zeul Infernului, s-a retras într-un sanctuar şi o cumplită secetă a cuprins pământul. Zeus se vede silit să-i ceară lui Hades să-i înapoieze zeiţei Demeter fiica, care urma a rămâne în Infern, lângă soţ, doar 4 luni pe an. Cu această ocazie, zeiţa va încredinţa muritorilor grâul, necunoscut până atunci. Înainte de a se reîntoarce în Olimp, zeiţa îi va încredinţa Misterele sale (secrete) regelui Triptolemos. „Fericit acel om de pe pământ care a văzut aceste mistere! 

Dar cel care nu a fost iniţiat şi nu a luat parte la rituri nu va avea parte după moarte de toate splendorile de dincolo, din sălaşurile întunecate!” spune autorul Imnului lui Demeter. Revelarea Misterului reprezenta scopul ultim al iniţiatului, urmare a unui traseu care presupunea anumite încercări şi din care acesta ieşea cu totul schimbat. Micile Mistere aveau loc primăvara, iar Marile Mistere toamna, la începutul lui octombrie. După purificările de rigoare (post, îmbăieri), în ziua a treia aveau loc sacrificiile de animale. 

Apoi, mulţimile de atenieni refăceau drama mitică. Se purta în procesiune statuia zeiţei răpită de Hades, Persefona, şi se comemora căutările disperate ale Persefonei de către Demeter. Scenariul avea loc noaptea, la lumina făcliilor, iar drama implica simboluri ale fertilităţii (spice de grâu)dar şi falice, câtă vreme implica o hierogamie, adică împreunarea a doi zei (Hades şi Persefona). Este de observat că primul era zeul morţii iar cea de a doua era fiica zeiţei fertilităţii, a naşterii. Toată această simbolistică se reflectă şi asupra scenariului iniţierii, care implica cu necesitate moartea rituală şi reînvierea neofitului, naşterea a doua oară. Iniţierile erau făcute, ca şi purificările, de către sacerdoţi mascaţi ca nimfe, satiri şi sileni. Ceremoniile erau însoţite atât de muzica fluierelor frigiene şi a timpanelor cât şi de dans, creându-se astfel prin ritmuri monotone o atmosferă extatică. 

În ziua a şaptea se organizau întreceri în onoarea zeiţelor. Ultimele două zile erau consacrate iniţierilor şi ofrandelor. Misterele de la Eleusis proclamă solidaritatea de ordin mistic între hierogamos, moartea violentă, agricultură şi speranţa unei existenţe fericite dincolo de mormânt!”. Ele sunt sursa scenariilor păgâne orgiastice şi a sacrificiilor rituale dar conţin „în germene” şi trimiteri la salvarea aşteptată de antici: există autori care afirmă că unul dintre marile secrete de la Eleusis era spicul de grâu, care asigură victoria împotriva morţii. Aşa am putea înţelege mai bine că prin creştinism s-au revelat misterele eleusine, iar închiderea lor de către Teodosie cel Mare a fost doar o formalitate. 

Riturile de iniţiere de la Eleusis cuprindeau o serie de probe, precum paza turmelor, vânătoarea, retragerea şi şederea în peşteră, traversarea apelor înot, purificări, ascensiuni, sosirea în fundul sanctuarului, însuşirea de învăţăminte de către neofit, care beneficia în final de o reîntoarcere triumfală. O serie întreagă de obiecte, animale, plante, fiecare cu un anume rol în scenariul ritual, creau un univers simbolic, ajutau la re-crearea limbajului şi sensurilor neofitului, care participa, totdeauna în grup, la o altă realitate, ascunsă lumii „profane”. Scurtul expozeu de mai sus a avut ca scop o minimă cunoaştere a ceea ce însemnau religiile de mistere, în contextul în care, aşa cum vom vedea mai jos, autori antici greci lasă a se înţelege că geto-dacii practicau iniţierile caracteristice religiilor de mistere. 

Astfel, Hyginus istoriseşte cum regele geţilor, Charnabon, a primit vizita lui Triptolemos, care voia să-i împartă seminţe de grâu, necunoscute până atunci. Dar Charnabon l-a atras într-o cursă şi voia să-l piardă pe Triptolemos. Intervine Demeter, zeiţa, care l-a reprezentat pe cer pe Charnabon ţinând în mâini unul dintre dragonii care trăgeau carul lui Triptolemos, după ce în prealabil acesta „şi-a dat sieşi o moarte plină de bucurie”. Herodot, în Istorii, se referă, într-un pasaj celebru, la modul cum a deprins Zalmoxis învăţături de la Pitagors, căruia i-a fost sclav, pe care apoi le-a dus în Tracia. Astfel, Zalmoxis îi poftea la masă pe cei mai de seamă cetăţeni şi îi cinstea, învăţându-i că nu există moarte. 

Referirea la Pitagoras nu este gratuită, câtă vreme acesta a fondat o celebră fraternitate religioasă de tip iniţiatic, întemeiată pe mistica numerelor, matematică şi astrologie, caracterizată prin practici ascetice, abstinenţă, vegetarianism, toate urmărind ieşirea din „ciclul generaţiilor” (reîncarnări), din materia coruptă. Pentru un cititor familiarizat cu ritualurile asociaților religioase secrete, care aveau camere speciale unde organizau banchete, este evidentă referirea lui Herodot la o agapă. Apoi, Zalmoxes s-a retras pentru o vreme într-o locuinţă sub pământ, răstimp în care a fost considerat mort. A revenit după trei ani, ceea ce i-a făcut pe traci să creadă că a înviat. Se observă că cele două surse au în comun trimiterea la misterele de la Eleusis. Prima prin Triptolemos, cea de a doua prin descrierea unui scenariu iniţiatic la capătul căruia Zalmoxes pretinde că s-a făcut nemuritor, asemănător misterelor eleusine (dar şi altor scenarii aparţinând misterelor altor zei, precum Dionysos sau Cybela). 

Ritualul trebuie să se fi desfăşurat potrivit iniţierii pe trei grade (misterele mici) sau pe 7 grade (misterele mari). Fiecare grad o etapă a desprinderii sufletului de trup, într-un scenariu al morţii iniţiatice şi al învierii. Bineînţeles că aceste ritualuri complexe, desfăşurate în templele de al Sarmizegetusa, nu erau accesibile oamenilor de rând, fiind apanajul aristocraţiei geto-dace, iniţiaţi legaţi între ei prin păstrarea jurămintelor şi a secretelor, deosebiţi de masa „profanilor” nevoiaşi, dacii de rând. Misterele mici presupuneau, se pare, un scenariu prin care sufletul era mai întâi şarpe, apoi lup şi în final pasăre (se vede asta pe stindardul dacic). Pe monumentul de la Adamclisi, în schimb, steagul dacic nu mai are coadă de balaur ci viţă de vie. 

Religiile de tip iniţiatic favorizau o raportare de tip gnostic, caracterizată prin dispreţul faţă de trup, păstrarea secretului de către o elită care se raporta superior la masa de profani. Caracterul misteric al cultului zalmoxian este susţinut nu doar de Herodot ci şi de Hellanikos din Mitilene pentru care, de asemenea, cultul lui Zalmoxis era teletai (inițiatic). Statutul lui Zalmoxe de reformator religios, asemănător „profeţilor” din alte religii, este acceptat de cercetătorii moderni, precum Mircea Eliade, pentru care Cultul lui Zalmoxis se apropie de Misterele elenistice. Concluzii Puţinele surse de care dispunem, în special cele literare greceşti, îşi manifestă interesul faţă de religia geto-dacilor în contextul practicilor prin care aceştia obţin nemurirea, athanatizontes, termen consacrat de Herodot.

 Deşi riturile de nemurire ale daco-geţilor revin constant în literatura greacă, aşa cum observa Zoe Petre, „nu corespunde observării efective de către antici a unei continuităţi de credinţe şi civilizaţie getice, ci transmiterii livreşti, de la un autor la altul, a unor stereotipuri (…) faptul că Strabon îl aminteşte pe Zalmoxis în epoca lui Augustus nu înseamnă că Strabon ar fi aflat, în sec. I după Hristos, despre existenţa unui cult închinat lui Zalmoxis la geţii contemporani cu el, ci doar că Strabon l-a citit cu atenţie pe Poseidonios, care la rându-i îi citise pe Platon, probabil şi pe Philolaos sau pe Herodot”. Este discutabil şi în ce măsură autorii greci, precum Herodot, au putut să cunoască o realitate dintr-o arie culturală străină lor, şi la care se raportau condiţionaţi de figura getului ca parte a imaginii despre Celălalt, străinul, aflat cumva la extreme, între „cel mai bun şi mai viteaz” şi „mâncătorii de unt cu plete soioase care se îmbătau înaintea tuturor celorlalţi băutori”. 

Persistă în materialele istorice din România, mai ales cele care au ca subiect geto-dacii, insistenţa de a selecta pasaje favorabile din autorii greci antici, fără o minimă critică a contextului în care scrie respectivul autor, şi făcându-se abstracţie de pasajele care „nu dau bine”. Nu ştiu câţi dintre cititorii acestui site cunosc referirile constante ale autorilor antici la poligamia geţilor, la obiceiurile barbare ale tracilor, geţilor, sciţilor (deseori confundaţi sau enumeraţi fără a se distinge ce aparţine fiecăruia) de a-şi vinde copiii ca sclavi sau de a cumpăra nevestele de la târguri, obiceiul scalpării adversarilor, întocmai cum procedau pieile roşii din America.

Informaţiile din sursele literare devin demne de încredere abia atunci când sunt confirmate pe teren de arheologie. Or, dacă practicarea incineraţiei la geto-daci este atestată pretutindeni şi aproape în toate epocile, aspectele legate de conţinutul practicilor religioase este mai greu de pus în evidenţă. Totuşi, forma şi mulţimea templelor, diferenţierea dintre acestea, confirmă politeismul daco-geţilor, practicarea sacrificiilor umane, precum şi diferenţierea unei clase de preoţi şi militari, purtătorii căciulii dacice, asemănătoare bonetei frigiene, şi care este destul de probabil să fi fost iniţiaţi într-o formă de mistere asemănătoare celor din lumea greco-romană, de aici şi interesul autorilor greci. 

După cucerirea Daciei, sinuciderea regelui şi distrugerea centrelor religioase din munţi au condus la dezarticularea elitelor aristocratice. Este evident că Roma nu a dorit să colaboreze cu aceştia, aşa cum s-a întâmplat în alte provincii, probabil ca urmare a încălcării tratatului de federaţi cu Imperiul. De asemenea, zeii daco-geţilor nu au fost acceptaţi în Panteonul roman, foarte primitor de altfel, dar mai târziu, cel puţin din surse numismatice, se poate observa o utilizare a simbolurilor dacice şi o acceptare a lor în Imperiu, mai ales în condiţiile în care tinerii daci serveau ca trupe auxiliare ale legiunilor romane din toată lumea. Ce s-a întâmplat cu practicarea cultului lui Zalmoxe?

În perioada Daciei Romane pătrund o serie de culte bazate pe mistere, unele orientale, precum cel al lui Mithra, altele din zona danubiană, precum cel al Cavalerilor danubieni, ale căror practici trebuie să fi fost, fundamental, asemănătoare. Ulterior, împăratul Teodosie cel Mare va interzice orice religie de mistere. M. Eliade observă însă că ar fi zadarnic azi să mai căutăm urme ale cultului lui Zalmoxis deoarece a fost absorbit de creștinism pretându-se la o creștinare totală; era urban și elitist, nu aparținea lumii rurale, așa încât nu a putut fi conservat în folclor precum Bendis, devenita Diana, apoi Sancta Diana care a dat Sânziana în basmele româneşti. 

Interesant este că apologetica creştină din primele secole va prelua exact termenul consacrat în cultura greacă cu referire la conceptul getic de nemurire, athanatizein, „devenit crucial în discursul creştin despre învierea morţilor”. În disputele creştinilor cu păgânii, practicile geto-dace devin capete de acuzare împotriva creştinilor, care ar promova culte ciudate, întâlnite la popoare vechi, barbare, de la marginea lumii greco-romane, sau, dimpotrivă, mesajul Evangheliei s-ar regăsi la geto-daci, aşa încât nu constituie, în esenţă, ceva excepţional şi nici nou.

Sursa: http://piatza.info