“Reforma statului român” - o dizgraţioasă obedienţă sau o subminare programată?

Securitatea cetăţeanului, sănătatea naţiunii şi educaţia generaţiilor care vor asigura viitorul României sunt, încă, domenii în care statul, această entitate administrativă bugetofagă şi permanent bulversată de hazardul jocurilor politice, continuă a avea ultimul cuvânt.

Nu punem în discuţie cât este bine şi cât este rău din această stare de fapt. Observăm doar că, potrivit Constituţiei, în domeniile mai sus menţionate, statul are obligaţii, iar cetăţenii, drepturi garantate constituţional. În acelaşi timp, nicio entitate privată nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru a fi garant al Constituţiei.

Primul hazardist şi habarnist politic al ţării şi-a făcut o suspectă fixaţie din “reforma statului”, înainte de a se pune cu burta pe carte, pentru a învăţa ce este, când şi de ce a apărut statul, care este rolul său în societate, când va dispărea şi, mai cu seamă, care trebuie să fie raporturile acestei instituţii politice cu cetăţenii.

Guvernatorul FMI şi al Uniunii Europene în România a înţeles că va reforma statul prin punerea la pământ a domeniilor administrate de stat, lipsindu-l, astfel, de funcţiile constituţionale ale activităţii sale.

Lucruri altădată absolut fireşti, cum sunt a merge la şcoală, la medic, a te plânge poliţiei ori a-ţi câştiga dreptatea în justiţie, au devenit nişte “capete de ţară”. Vedem, astfel, cum supradimensionarea politică a problemelor siguranţei, sănătăţii şi educaţiei cetăţeanului echivalează cu o contaminare a acestora cu viruşii unei distrugeri programate.

Câţi miniştri am avut, din decembrie 1989, la Interne, Sănătate, Justiţie şi Învăţământ şi care sunt rezultatele trecerii lor prin funcţiile respective? La Sănătate, în 22 de ani s-au perindat 22 de miniştri, la Interne 17, la Justitie 16, iar la Educaţie 13.

Dinamica miniştrilor a avut cel mai mare impact începând cu anul 2005, dar cu deosebire în “cincinalul reformelor Băsescu”, încă neîncheiat, inaugurat în decembrie 2009.

Fără o majoritate parlamentară sigură, guvernele conduse de la Cotroceni au scos Parlamentul din atribuţiile sale de unică şi supremă putere legiuitoare, recurgând la adoptarea de legi “reformatoare” prin asumarea răspunderii. De ce o grabă atât de mare, din moment ce, în absenţa instrumentelor de aplicare, legile în cauză nu sunt încă aplicabile?

Răspunsul nu poate fi decât acela că “animatorul” reformelor se grăbea să-şi îndeplinească angajamentele de pregătire a experimentului federalizării României, un experiment imposibil fără amputarea rolului şi funcţiilor constituţionale ale statului.

În acest scop, a încercat, în primul rând, o reformă constituţională, soldată cu prima mare criză de încredere a societăţii civile în “omul speranţelor ei”. Cel care s-a folost de puiul unui notoriu stalinist, neocominternistul Vladimir Tismăneanu, pentru renegarea oficială a ideologiei sfinte părintelui sau. “De gustibus et coloribus non discutandum”!

A amânat reforma constituţională, dar s-a apucat de altele, evident în absenţa bazelor constituţionale. Cea mai controversată tentativă de reformă a fost cea administrativ-teritorială, care va rămâne pentru posteritate o elocventă dovadă a modului în care, deocamdată, doar s-a încercat disimularea unui atenat fără prededent la identitatea naţională, tradiţiile şi istoria neamului românesc.

“Reforma învăţământului” a lovit şi ea în bazele seculare ale continuităţii educaţiei naţionale, pe care nu le-a dărâmat nicio dictatură, din toate câte le-am avut. Şi le-am avut pe toate! Ca un făcut, premierul Ponta, abia ce a fost desemnat, a şi început a claca prin desemnarea titularului portofoliului educaţiei naţionale. De ce oare?!

“Reforma sănătăţii” avea menirea să adjudece bugetul asigurărilor de sănătate mafiei transnaţionale a cercetării, producţiei şi desfacerii de servicii medicale şi produse farmaceutice. Nici guvernarea actuală nu are tăria politică de a tăia nodul gordian al intereselor acestei mafii. De ce oare?!

În “reforma comunităţii de informaţii” s-a mizat pe “privatizarea” şi punerea sub comandă politică de partid a sistemului de informaţii pentru securitate naţională. Dovadă că, cel mai recent, vreo 30 de şefi ai structurilor SRI, în primul rând din judeţele în care prezenţa la referendum a fost de peste 50 la sută, au fost mutaţi disciplinar în alte locuri de activitate, scontându-se, probabil, că-şi vor cere demisia.

Rezultatele reformelor din justiţie sunt cele mai vizibile. Cauzele voit incompetent instrumentate se compromit pe calea sigură a scurgerii de informaţii în presă, prin intermediul agenţilor serviciilor secrete, care acţionează clandestin, deci ilegal, pentru manipularea şi intoxicarea populaţiei, dar şi a opiniei publice şi instituţiilor internaţionale. Ecourile externe ale acestor scandaluri politico-judiciare ne dau bradul de ţară, iar macoveţii sunt recompensaţi cu citarea în rechizitoriile inculpării României de către diversele instanţe suprastatale.

Este un fapt de notorietate internaţională că statele naţionale şi instituţiile acestora, între care şcoala şi biserica, dar şi tradiţiile şi obiceiurile popoarelor sunt redutabile oprelişti în calea tăvălugului globalizării. A globalizării în numele unui grup restrâns de interese strict private, deasupra statelor şi naţiunilor, a căror ţintă este sclavia şi, în final, dispariţia guvernelor, concomitent cu disoluţia expresiilor instituţionalizate ale identităţilor naţionale.

A avut Traian Băsescu aplicare pentru studiul şi înţelegerea tendinţelor complexe şi contradictorii ale globalizării. Nu, fiindcă el acţionează izolat în contextul global, fiind conectat numai direcţiilor distructive şi contestate ale unui proces în care este mişcat în dispozitiv, asemenea soldăţelului de plumb.

Liderii Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Bulgariei şi Ungariei s-au opus unor astfel de roluri. Consecinţele fireşti vor fi respectarea demnităţii popoarelor lor, precum şi faptul că pe aceşti conducători istoria nu-i va judeca şi condamna ca trădători.

de Aurel I. Rogojan
sursa: cotidianul.ro

Sursa: gandeste.org