ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (7)

Vezi partea a VI-a aici:
http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/03/istoria-crimelor-papalitatii-6.html

Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 

de Tony Bushby

Franţa îşi retrage sprijinul acordat creştinătăţii

Să înaintăm câteva decenii pentru a prezenta nişte date remarcabile luate din De schismate al lui Dietrich von Nieheim (1338–1418), un avocat german din epocă aflat timp de câteva decenii în serviciul papal. Dietrich a fost martorul fărădelegilor despre care a scris, făcând portretul unui pontificat despre care Biserica admite că a fost „unul dintre cele mai dezastruoase din istoria papalităţii“

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 275

Este vorba despre pontificatul lui Bartolomeo Prignano (1318–1389), care a devenit în 1378 Papa Urban al VI-lea şi a rămas papă până la moartea sa în 1389. Scriind într-un spirit strict creştin, Biserica spunea despre el că era „pios dar foarte hotărât“ (ibid.).

Imediat după ce a fost ales, Urban al VI-lea a angajat o trupă de mercenari temuţi, lucru obişnuit în epocă şi şi-a alungat duşmanii în provincie. Înainte să înceapă să recupereze posesiunile papale din sud, el a vândut vasele sacre ale bisericilor din Roma pe care le promisese fiilor şi fiicelor lui. S-a îmbogăţit prin confiscarea de proprietăţi de la nobilii bogaţi şi prin înfiinţarea de noi posturi pe care le-a vândut la 37 de episcopi.

Carol al III-lea, regele din Neapole, a fost dezgustat şi a trimis o armată să îl atace, dar Urban a scăpat fugind peste zidul din spate al Palatului Papal. Când s-a întors, cardinalii, care discutaseră între ei un plan de a scăpa de el, l-au rugat să îşi ţină în frâu ieşirile indecente. Însă Urban a aruncat în temniţă pe şase dintre ei şi i-a torturat.

Dietrich von Nieheim era de faţă şi descrie modul în care Papa şi-a citit rugăciunile cu voce tare pentru a acoperi gemetele acestora, în timp ce fiul său îşi bătea joc de victime. După o vreme, papa, împreună cu prizonierii săi în lanţuri a ajuns pe mare la Genova.

După acest eveniment, s-a mai auzit doar de unul dintre cardinali, englezul Adam Easton, puţini fiind cei care se îndoiesc că Papa nu i-ar fi ucis pe ceilalţi. Fugind dintr-un oraş într-altul din cauza viciilor fiului său care i-au atras adesea expulzarea, Urban al VI-lea a încercat să adune bani pentru o cruciadă împotriva Neapolelui, dar a murit otrăvit în 1389, cu reputaţia încă unui papă profund corupt.

Pietro Tomacelli (1356–1404) a urmat la scaunul papal ca „bunul şi diplomatul: Bonifaciu al IX-lea (1389–1404) care a făcut să înflorească comerţul cu funcţii bisericeşti până ce administraţia papală a început să semene cu o bursă de valori.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit. pag. 278

Acum agenţii papali încep să vândă nu doar un post vacant ci şi „aşteptarea“ unuia, iar oamenii Papei urmăreau sănătatea şi vârsta beneficiarilor – dacă o „aşteptare“ era vândută şi un alt preot oferea o sumă mai mare pentru ea, papa declara că primul preot îl înşelase şi o vindea celui de-al doilea. Dietrich von Nieheim spune că a văzut acelaşi post vândut de mai multe ori într-o singură săptămână şi că Papa discuta afaceri cu secretarii

lui în timpul slujbei. Oraşul îl blestemă şi se instală haosul.

În 1400, Bonifaciu al IX-lea a anunţat un jubileul. Deşi aveau proaspete în minte ororile Morţii Negre şi erau conştienţi de pericolele unei astfel de călătorii, pelerinii au venit la Roma în timpul anului. Condiţiile de la Roma erau precare, aşa încât locuitorii sărăciţi ai Romei au profitat de această oportunitate pentru a jefui, a viola şi a ucide pelerini.

Bonifaciu al IX-lea a fost urmat în 1404 de către „blândul şi cuviosul“ Inocenţiu al VII-lea (Cosmo Migliorati, 1336–1406)

Enciclopedia Catolică, vii, 1910, pag. 19

Acesta a alimentat vechiul scandal al Schismei Occidentale ce dura de 16 ani – Schismă creată de existenţa mai multor papi – contracarându-şi amarnic inamicii. El n-a făcut decât să-şi îmbogăţească rudele ce erau atât de nesuferite la Roma încât au fost expulzate împreună cu Papa după măcelul de rigoare. Între timp, cardinalii francezi l-au ales papă pe Benedict al XIII-lea (Pedro de Luna, 1328–1423) ca successor al lui Clement al VII-lea, dar cu condiţia să se ţină de jurământul de a face toate eforturile pentru a pune capăt Schismei dintre el şi duşmanul său Angelo Corraro (cunoscut şi sub numele Cortarrio sau Corrarrio) (1336–1417), care a devenit Papa Grigorie al XII-lea în 1406. Schisma, în limbaj teologic şi conform legii canonice, este ruptura uniunii ecleziastice. În calitate de Papă, Benedict al XIII-lea a refuzat să facă măcar un singur pas spre această uniune.

Fugind dintr-un oraş într-altul din cauza viciilor fiului său care i-au atras adesea expulzarea, Urban al VI-lea a încercat să adune bani pentru o cruciadă împotriva Neapolelui, dar a murit otrăvit în 1389, cu reputaţia încă unui papă profund corupt. Urban VI – detaliu al sarcofagului din  cripta sa, aflată în bazilica Sfântul Petru, Roma

El s-a refugiat la Avignon, iar întreaga Franţă a cerut abdicarea sa. A fost apoi nevoit să apere palatul Avignon împotriva atacurilor armatei franceze, însă în ciuda acestor lucruri lacomul şi răzbunătorul spaniol s-a ţinut cu dinţii de scaunul papal timp de peste 20 de ani, timp în care Europa l-a ridiculizat. Papa Benedict al XIII-lea a fost cel care a avut îndrăzneala să caute şi să distrugă toate copiile a două cărţi din secolul al II-lea care conţineau „adevăratul nume al lui Iisus Hristos“.

Encyclopaedia Britannica, 1797, „Iisus Hristos“.

Benedict a creat patru noi posturi de cardinali numai pentru a distruge cu ajutorul lor tratatul latin secret numit Mar Yesu, ordonând apoi ca toate exemplarele din misterioasa Carte a lui Elxai să fie distruse. Pe 21 mai 1408, regele

Carol al VI-lea al Franţei (1368–1422) a publicat un decret prin care retrăgea Biserica Catolică Franceză şi pe toţi cetăţenii Franţei de sub jurisdicţia Papei Benedict al XIII-lea.

El a anulat sprijinul acordat de ţara sa creştinătăţii şi a declarat Franţa ţară neutră din punct de vedere religios – decizie ce s-a păstrat până când un francez a fost ales papă câţiva ani mai târziu.

La acea vreme, Benedict al XIII-lea şi Grigorie al XII-lea erau amândoi papi legali, dar se aflau într-un război al ambiţiilor şi fiecare era convins că el ar fi trebuit să fie „unicul Papă“. Benedict al XIII-lea provocase anterior un scandal prin taxele

impuse fără milă clericilor din Franţa şi Spania, un Conciliu al Supuşilor Bisericii votând împotriva deciziilor sale nepopulare.

Tuturor părţilor implicate le era acum clar că, în ciuda promisiunii făcute înainte de a fi ales, de a demisiona din funcţia de papă pentru a pune capăt schismei cu rivalul său, el era hotărât să îşi elimine oponentul din Roma şi să îşi menţină poziţia cu orice preţ. În timp ce el şi trupele sale se îndreptau spre Roma, Benedict a aflat de la un mesager de existenţa unui nou papă (al treilea) ales legal, Alexandru al V-lea (1409–1410).

Nu se ştie cum au reacţionat Benedict al XIII-lea şi Grigorie al XII-lea la aflarea acestei veşti, dar locuitorii Romei au fost consternaţi. Creştinismul avea acum trei papi aleşi legal, fiecare cu o armată şi cu duşmani înverşunaţi.

Aceste evenimente sunt atestate în Enciclopedia Catolică: „Marea Schismă (1378–1417) a sfâşiat Biserica. În calitate de cardinal [Alexandru al V- lea] a aprobat înţelegerea dintre Colegiile Cardinale rivale de a-şi uni eforturile pentru a obţine unitatea. Şi-a atras astfel duşmănia lui Grigorie al XII-lea, care a încercat să scape de el.

În timpul Conciliului din Pisa (1409) el [Alexandru al V-lea] a ţinut predica de deschidere în care îi înfiera pe ceilalţi doi papii rivali şi a prezidat deliberarea teologilor care i-au declarat pe aceştia eretici şi schismatici… În lumea catolică rivală… legitimitatea sa a fost pusă la îndoială, iar catolicii au fost consternaţi să afle că în loc de doi papi aveau din nou trei.“

Enciclopedia Catolică, i, pag. 288-289

Alexandru al V-lea a murit brusc în 1410, se presupune că otrăvit, iar cardinalii italieni l-au ales pe Pisan Baldassare Cossa din Pisa (c.1370–1419) pentru a-l înlocui. Acesta şi-a spus Papa Ioan al XXIII-lea (1410–1415) [a nu se confunda cu Papa Ioan al XXIII-lea, 1958–63; vezi următoarea secţiune], el rămânând până în prezent cel mai corupt om care a purtat tiara. Viciile cardinalului Cossa, care îşi mituise alegătorii, erau binecunoscute cardinalilor din întreaga Italie şi nimic nu putea să arate mai limpede decât aceste alegeri cât de mult decăzuse papalitatea. Că el a fost sau nu fiul unui pirat italian, aşa cum spune Dietrich, este irelevant. Însă timp de 15 ani a stat în fruntea sistemului financiar papal corupt şi a condus trupele papale şi mercenarii cu toată ferocitatea şi dezinvoltura comandanţilor vremii. Dietrich adaugă că, în calitate de reprezentant papal la Bologna, Cossa a cerut o taxă personală de la jucători de jocuri de noroc şi de la prostituate. În ceea ce îl priveşte este suficient să spunem că cei care l-au ales erau, ca toţi europenii, conştienţi de reputaţia sa, noi rămând doar cu descrierea oficială ecleziastică a caracterului său.

(Va urma)

Sursa: http://jurnalparanormal.ro