Principiul fundamental al crestinismului este Imitatio Hristi, adica luarea crucii personale, pe un umar si strabaterea Golgotei patimilor. Si nu virtutile si puterile Sale sunt cele care ar trebui sa ne incite cel mai mult, ci mai ales lipsa oricarei forme de ego, din toate actiunile si lucrarile lui divino-umane.
Prima capacana, pe care Mantuitorul ne invata s-o ocolim, in cautarea perfectiunii este intoleranta. De regula, perfectiunea umana starneste acest morb. In vremurile sale, fariseii si saducheii se considerau superiori prin cunoasterea textelor sacre, iar astazi, ortodoxii fanatizati spun despre ei ca au intaietate la Mantuire, doar pentru ca ei il iubesc pe Hristos, mai mult decat pe oricine…sau, mai rau, ca doar ei merita Regatul…Nimic mai fals teologic, nimic mai prostesc duhovniceste. Mantuitorul ne accepta pe toti asa cum suntem, dar ne propune tuturor un ideal de iubire smerita, blanda si atotcuprinzatoare.
O alta capcana in care bietul om, pornit pe calea desavarsirii lui, se poate prabusi, este ca atunci cand practica iubirea, sa se astepte la reciprocitate, desi Iisus ne invata sa ne iubim vrajmasul. Din pacate, tendinta omului este sectara in toate privintele, impunand un etalon al valorilor pentru care merita sa fie iubit cineva. Pentru Hristos, fiecare om este demn de dragoste pentru ceea ce este si nu pentru ceea ce are sau face…
De regula, noi muncim si ne manifestam astfel incat sa fim acceptati de ceilalti, sa ne gasim un loc, cat mai confortabil, in duhul lumii. Pe cararea ingusta care duce la Reintegrarea Ingereasca, invatura lui Hristos este alta. Importanta este lucrarea, nu rezulatul ei imediat. Iisus nu s-a temut de esec, stiind ca opera sa dumnezeiasca va dura in veac. Moartea trupului Sau a fost dovada refuzului de a renunta la valorile sale, din dorinta de a-si vedea acceptata opera, cu orice pret, de catre ceilalti. ”Ce folos sa castigi intreaga lume, daca iti pierzi sufletul.”
De regula, noi cand suntem coplesiti de necazuri, cadem in patima auto-compatimirii, ajungand sa-i impovaram pe altii cu necazurile noastre. Iisus, cuprins de toata rautatea lumii, nu se plange si nu se lasa prada melancoliei, ci pe toate le duce supunandu-se vointei Tatalui. Ne invata si pe noi in versul Rugaciunii…”sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia ta, precum in cer asa si pe pamant.“
Iisus nu are nimic din ganditorul sau savantul distant si vanitos. El nu se infumureaza cu ansamblul cunostintelor sale, nu epateaza, nu iese ostentativ in evidenta. Filosofia Mantuitorului este profund integralist-umanista. Am putea spune ca Iisus este un ganditor caruia ii pasa de ceilalti.
Poate cea mai importanta lectie mantuitoare este faptul cu nu textul legii si nici ceremonialul gol, steril, sec, au vreo importanta, ci faptele pline de iubire. Nu apartenenta la o religie, secta, sau curent, doar generozitatea inimii, duce catre mantuire.
In practica spirituala, Iisus nu face parada, nu se autoeticheteaza ca fiind un ascet rigid si sumbru, ba dimpotriva a fost adesea criticat ca a petrecut cu pacatosii, ca-i placea un vin bun, muzica si veselia. Noi nu trebuie sa fugim de bucurie, caci ea ne este caluza catre Eliberare, dar sa nu ne temem prea tare, nici de suferinta. Sfintii Parinti chiar spun: “suferinta acceptata este un mod de a te darui celorlalti!“
Infruntand oamenii Templului si autoritatea Cezarului, Hristos ne transfera tainica putere de a-L aduce pe Tatal in sufletele fiecaruia dintre noi, aratand ca adevarata locuinta a lui Dumnezeu, e in inimile noastre si nu in caramizile moarte ale oricarei constructii. Biserica Sa este formata din pietre vii, din suflete, legate intre ele prin iubire, nadejde si credinta, nu prin mortar.
Virtutea cea mai mare, pe care o putem primi, mergand pe drumul crucii este rabdarea si iertarea. Fiecare oprire, sub povara Crucii Destinului, se aseamana cu popasul unui pensionar pe o banca, in parc… prilej de reflectie pana la Marea Intalnire de dupa viata in trup…
Sursa; http://codulluioreste.ro/invataturile-mantuitorului-pentru-a-evita-capcanele-pe-drumul-evolutiei/
Prima capacana, pe care Mantuitorul ne invata s-o ocolim, in cautarea perfectiunii este intoleranta. De regula, perfectiunea umana starneste acest morb. In vremurile sale, fariseii si saducheii se considerau superiori prin cunoasterea textelor sacre, iar astazi, ortodoxii fanatizati spun despre ei ca au intaietate la Mantuire, doar pentru ca ei il iubesc pe Hristos, mai mult decat pe oricine…sau, mai rau, ca doar ei merita Regatul…Nimic mai fals teologic, nimic mai prostesc duhovniceste. Mantuitorul ne accepta pe toti asa cum suntem, dar ne propune tuturor un ideal de iubire smerita, blanda si atotcuprinzatoare.
O alta capcana in care bietul om, pornit pe calea desavarsirii lui, se poate prabusi, este ca atunci cand practica iubirea, sa se astepte la reciprocitate, desi Iisus ne invata sa ne iubim vrajmasul. Din pacate, tendinta omului este sectara in toate privintele, impunand un etalon al valorilor pentru care merita sa fie iubit cineva. Pentru Hristos, fiecare om este demn de dragoste pentru ceea ce este si nu pentru ceea ce are sau face…
De regula, noi muncim si ne manifestam astfel incat sa fim acceptati de ceilalti, sa ne gasim un loc, cat mai confortabil, in duhul lumii. Pe cararea ingusta care duce la Reintegrarea Ingereasca, invatura lui Hristos este alta. Importanta este lucrarea, nu rezulatul ei imediat. Iisus nu s-a temut de esec, stiind ca opera sa dumnezeiasca va dura in veac. Moartea trupului Sau a fost dovada refuzului de a renunta la valorile sale, din dorinta de a-si vedea acceptata opera, cu orice pret, de catre ceilalti. ”Ce folos sa castigi intreaga lume, daca iti pierzi sufletul.”
De regula, noi cand suntem coplesiti de necazuri, cadem in patima auto-compatimirii, ajungand sa-i impovaram pe altii cu necazurile noastre. Iisus, cuprins de toata rautatea lumii, nu se plange si nu se lasa prada melancoliei, ci pe toate le duce supunandu-se vointei Tatalui. Ne invata si pe noi in versul Rugaciunii…”sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia ta, precum in cer asa si pe pamant.“
Iisus nu are nimic din ganditorul sau savantul distant si vanitos. El nu se infumureaza cu ansamblul cunostintelor sale, nu epateaza, nu iese ostentativ in evidenta. Filosofia Mantuitorului este profund integralist-umanista. Am putea spune ca Iisus este un ganditor caruia ii pasa de ceilalti.
Poate cea mai importanta lectie mantuitoare este faptul cu nu textul legii si nici ceremonialul gol, steril, sec, au vreo importanta, ci faptele pline de iubire. Nu apartenenta la o religie, secta, sau curent, doar generozitatea inimii, duce catre mantuire.
In practica spirituala, Iisus nu face parada, nu se autoeticheteaza ca fiind un ascet rigid si sumbru, ba dimpotriva a fost adesea criticat ca a petrecut cu pacatosii, ca-i placea un vin bun, muzica si veselia. Noi nu trebuie sa fugim de bucurie, caci ea ne este caluza catre Eliberare, dar sa nu ne temem prea tare, nici de suferinta. Sfintii Parinti chiar spun: “suferinta acceptata este un mod de a te darui celorlalti!“
Infruntand oamenii Templului si autoritatea Cezarului, Hristos ne transfera tainica putere de a-L aduce pe Tatal in sufletele fiecaruia dintre noi, aratand ca adevarata locuinta a lui Dumnezeu, e in inimile noastre si nu in caramizile moarte ale oricarei constructii. Biserica Sa este formata din pietre vii, din suflete, legate intre ele prin iubire, nadejde si credinta, nu prin mortar.
Virtutea cea mai mare, pe care o putem primi, mergand pe drumul crucii este rabdarea si iertarea. Fiecare oprire, sub povara Crucii Destinului, se aseamana cu popasul unui pensionar pe o banca, in parc… prilej de reflectie pana la Marea Intalnire de dupa viata in trup…
Sursa; http://codulluioreste.ro/invataturile-mantuitorului-pentru-a-evita-capcanele-pe-drumul-evolutiei/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu