Elitele și partidele politice

Partidele politice moderne sînt organizaţii extrem de abile în a coexista sau în a absorbi centre de influenţă care sînt, prin natura lor, potenţial competitive. Fiecare sistem politic are proceduri pentru recrutarea şi selecţia elitelor, iar partidele politice reprezintă principalele “canale” prin care se realizează accesul la putere. De altfel, indiferent de perspectiva de abordare – sau conceptuală – pe care o îmbrăţişează în cercetarea fenomenului politic, politologii recunosc existenţa cîtorva funcţii fundamentale, pe care partidele politice le îndeplinesc în cadrul oricărui sistem politic [1]. Ne vom concentra atenţia aici asupra a numai două dintre ele:

– Funcţia de recrutare şi selectare a personalului conducător pentru posturile din sistemul de guvernămînt. Ea mai este numită funcţie de recrutare (Schwartzenberg), funcţie de selectare (Deguin), funcţie de înlocuire politică (Lavau). Lavau consideră că funcţia de înlocuire politică permite sistemului politic să nu fie nici imobil, nici unidimensional şi să se adapteze schimbărilor intervenite în mediul său înconjurător [2].

– Funcţia de integrare prin satisfacerea şi concilierea grupurilor sau prin aportul comun de credinţe sau ideologii. Se referă la integrarea efectivă în sistemul politic a grupurilor sociale şi constă în globalizarea cererilor particulare şi a intereselor categoriale. Această funcţie este exercitată în mod exclusiv la nivel decizional, partidele politice trebuind să ţină cont, în cadrul proceselor de formare a politicilor şi în virtutea răspunderii politice pe care şi-o asumă faţă de electorat, de cererile şi interesele grupurilor de presiune existente în societate.

Aşadar, în societăţile moderne, indiferent de regimul politic existent, ocuparea înaltelor poziţii administrative şi politice se face prin intermediul partidelor politice. Ele sînt structuri tipice de recrutare pînă şi a persoanelor care ocupă funcţia executivă supremă (SUA [3], Germania, Marea Britanie, Japonia, Franţa, dar şi fostele ţări comuniste, sau Africa de Sud, Mexic, India, Tanzania, Brazilia). Excepţie fac regimurile teocratice şi cele militare, unde structurile de recrutare a elitelor sînt Biserica şi Armata.

Din punct de vedere statistic, cei care sînt recrutaţi aparţin atît claselor sociale superioare şi de mijloc, cît şi claselor inferioare, condiţia esenţială fiind aceea a dobîndirii unui nivel cît mai înalt de educaţie (în special din punct de vedere profesional). Motivul rezidă în faptul că societăţile moderne, sofisticate din punct de vedere tehnologic, presupun un nivel de cunoaştere şi abilităţi greu de deprins altfel decît prin educaţie sistematică şi antrenament permanent.

Atunci cînd studiem teoriile elitiste ale puterii – în care includem “legea de bronz a oligarhiei” formulată de Roberto Michels, teoria “circulaţiei elitelor” (Wilfredo Pareto) şi teoria “clasei politice” (Gaetano Mosca) [4], critica substituţionalismului făcută de Troţki la adresa lui Lenin, concepte ca “noua clasă” (Milovan Djilas) sau “nomenklatura”, “elitele puterii” (Wright-Mills) sau “elita conducătoare” (Robert Dahl) – trebuie să evităm tendinţa de a confunda structura puterii cu structura elitei.

Astfel, chiar W. Pareto [5] defineşte elita: “Aceste clase de oameni clasaţi în conformitate cu gradul lor de influenţă şi puterea politică şi socială şi/sau aşa-numitele clase superioare constituie o elită, o «aristocraţie». Atîta vreme cît echilibrul social este stabil, majoritatea membrilor săi componenţi par a fi înzestraţi cu anumite calităţi – nu contează dacă sînt bune sau rele – care le garantează puterea”.

Etimologic, cuvîntul “elită” provine din latină ­– eligere, indicînd o opţiune/alegere selectivă (vezi şi grecescul aristos = cel mai bun prin excelenţă şi nu prin naştere).
Există două criterii pentru a pune în evidenţă minoritatea care controlează puterea politică [6]:

1. criteriul altimetric, conform căruia un grup aflat la control se găseşte în această situaţie deoarece este localizat, în structura verticală a societăţilor, “la vîrf”. De aceea se poate afirma că în orice societate puterea rezidă în clasa socială aflată la vîrful piramidei societale. Ideea că acela care are putere ajunge la vîrf şi că cineva are putere tocmai pentru că se află la vîrf echivalează cu sanctificarea stării de fapt;

2. criteriul meritocratic – cineva se află în vîrf nu pentru că are putere, ci dimpotrivă, o persoană are putere şi se află în vîrf deoarece persoana merită acel lucru.
Într-o prezentare sintetică, teoria circulaţiei elitelor a lui Pareto cuprinde următoarele: cînd meritul şi poziţia se combină, avem o stare de echilibru social; cînd se separă, avem un dezechilibru care provoacă o circulaţie a elitelor. Prin urmare, elita de facto, altimetrică, este înlocuită de o elită adevărată, “capabilă”, “meritorie”.

Harold Lasswell [7] optează exclusiv pentru dimensiunea altimetrică:the political elite is the top power class (“elita politică este clasa cea mai puternică”), the elites are those with more power in a group(“elitele sînt acelea care au cea mai multă putere într-un grup”). Această interpretare continuă pe linia inaugurată de Gaetano Mosca (cu a sa teorie a clasei politice) şi, parţial, se înscrie în abordarea lui R. Michels din a sa “lege a oligarhiei”. Wright-Mills merge pe aceeaşi interpretare, susţinînd că SUA sînt dominate de o clasă conducătoare (numită de el “elita puterii”), caracterizată ca fiind complexul militar-industrial, adică firmele cele mai prospere, şefii corporaţiilor, casta militară şi un grup mic de politicieni-cheie [8].

Acest model al clasei conducătoare este criticat de Robert Dahl [9]. El afirmă că dacă ar exista o singură clasă conducătoare şi dacă societatea ar fi cu adevărat controlată de o “clică” de putere, această afirmaţie ar trebui dovedită. Aceasta ar implica, în mod necesar, posibilitatea de a “lua urma” acestei clase conducătoare şi a o identifica. Dacă acest lucru eşuează, atunci presupunerea este infirmată. Noţiunile de putere şi control trebuie să fie operaţionaliste, or puterea se exercită numai cînd o decizie are un anume grad de controversabilitate. Condiţia (ipoteza) test al lui Dahl este următoarea: pentru a dovedi că există o clasă conducătoare trebuie să dovedim că, în ceea ce priveşte o serie de decizii controversabile, un grup identificabil şi durabil (clasa conducătoare) predomină în mod regulat. Dar întrebarea care se pune în acest punct este: de ce trebuie “puterea” restrînsă la decizii controversabile?

Dacă nu restrîngem puterea la deciziile controversabile, vom fi tentaţi de a pune puterea (puterea reală) pe seama resurselor sau potenţialelor de putere, ceea ce ar conduce la o confuzie care deschide regresul la nesfîrşit către o putere ce nu ar fi niciodată identificată şi înţeleasă. Or în concepţia lui Dahl, care poate fi testată şi prin alte criterii, concluzia este că democraţiile sînt caracterizate printr-o difuzie a puterii. Prin urmare, concepţia lui Dahl asupra puterii opune conceptului de oligarhie conceptul de poliarhie, termen ce desemnează o constelaţie de grupuri de putere.

Sartori va aduce o serie de îmbunătăţiri acestor critici. Pentru aceasta, el va face apel la concepţiile mai multor autori, avînd ca punct de plecare definiţia clasică a democraţiei dată de Joseph Schumpeter [10]. Problema pe care şi-o pune Sartori este de a depăşi înţelegerea democraţiei ca metodă şi de a se mişca de la metodă către consecinţele ei democratice. De aceea, el apelează la Carl Friedrich [11] cu al său principiu (regulă) a “reacţiilor anticipate”[12]. Pornind de aici, Sartori formulează următoarea definiţie descriptivă a democraţiei: “Democraţia este produsul derivat al metodei competitive de recrutare a conducătorilor”, adică “alegerile competitive produc/generează democraţia”. Apoi, combinînd aceste puncte de vedere, Sartori furnizează o definiţie descriptivă explicativă: “Democraţia pe scară largă este o procedură şi/sau un mecanism care generează o poliarhie deschisă a cărei competiţie pe piaţa electorală atribuie puterea poporului şi întăreşte în mod specific felul în care conducătorii răspund celor conduşi” [13]. În concluzie, Sartori formulează o definiţie axiologică (prescriptivă/normativă) a democraţiei: “Democraţia ar trebui să fie o poliarhie selectivă” [14].

Considerăm că în acest mod trebuie înţeleasă funcţia partidelor politice de recrutare a elitelor, pentru că aici este vorba de a aduce în cîmpul politicii, în mod organizat şi coerent, competenţa şi educaţia. Lăsarea în afara sistemului politic a grupurilor sociale purtătoare ale competenţei şi educaţiei (a elitelor) poate produce efecte sociale şi politice dezastruoase (iar exemplele de acest fel sînt destul de numeroase în istorie). După cum arăta istoricul Richard Pipes, dacă resentimentele şi conflictele existente în fiecare societate sînt rezolvate în mod paşnic sau explodează în revoluţie, aceasta depinde, în mare parte, de doi factori: pe de o parte, de existenţa unor instituţii democratice capabile de a repara nedreptăţile prin legislaţie, iar pe de altă parte, de abilitatea unei părţi a intelectualilor de a aprinde/stinge flăcările nemulţumirii sociale în scopul cîştigării/menţinerii puterii.

Revoluţia presupune organizare, instituţionalizarea acesteia prin şi cu ajutorul managerilor revoluţiilor. Nemulţumirile nu sînt suficiente pentru a provoca o revoluţie. În societate trebuie să existe grupuri capabile să organizeze resentimentele, să le alimenteze, să le dea expresie şi să le conducă. Aceste grupuri sînt alcătuite dinintelligentia [15] – adică intelectuali tînjind după putere. Într-o ţară (cum era Rusia de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea) în care societăţii nu i se ofereau debuşee politice, apariţia unor asemenea grupuri era inevitabilă. Educaţia înaltă nu era un criteriu de apartenenţă la intelligentia. Un om de afaceri şi un birocrat, deşi aveau o educaţie înaltă, nu se considerau membriiintelligentiei. Primul pentru că lucra pentru propriul lui profit, al doilea pentru că lucra în folosul ţarului. Se calificau în intelligentianumai acele persoane care se dedicau binelui public, chiar dacă erau muncitori sau ţărani semianalfabeţi. În practică, aceasta înseamnă oameni de litere – jurnalişti, universitari, scriitori – şi revoluţionari de profesie. Pentru a aparţine acestei categorii cineva trebuia să subscrie la cîteva presupoziţii psihologice cu privire la om şi societate, derivate din doctrinele materialismului, utilitarismului şi pozitivismului. Popularitatea cuvîntului permitea distincţia între activiştii sociali şi intelectualii pasivi [16].

În concluzie, se poate afirma că funcţiile partidelor politice (de agregare a intereselor şi de recrutare a elitelor) sînt cruciale pentru sănătatea sistemului politic, asigurînd caracterul democratic al regimului, împăcarea intereselor contrare, integrarea în societate şi în politică a elementelor contestatare, radicale, anarhiste. Numai că aceste funcţii ale partidelor politice nu se pot exercita decît în măsura în care partidele politice sînt integrate în sistem. Integrarea în sistem nu înseamnă absorbirea partidelor politice, ci deschiderea cîmpului de acţiune coerentă, instituţională, managerială a diferitelor grupuri de interese, adesea conflictuale [17].

[1] O excelentă sistematizare a diferitelor concepţii asupra funcţiilor partidelor politice poate fi găsită în Daniel-Louis Seiler, Partidele politice din Europa, Iaşi, Institutul European, 2000.
[2] Vezi în acest sens: Georges Lavau, Partis politiques et réalités sociales, Paris, Armand Colin, 1953, R.-G. Schwartzenberg, La sociologie politique, Paris, P.U.F., 1974, Frank Sorauf, “Political Parties and Political Analysis”, în W. N. Chambers and W. D. Burnhamm eds., The American Party System: Stages of Political Development, Oxford, Oxford University Press, 1967.
[3] Asupra regimului prezidenţial din Statele Unite ale Americii vezi Richard Neustadt,Presidential Power: The Politics of Leadership from Franklin Delano Roosvelt to Carter,New York, Wiley, 1980.
[4] Este important de menţionat că deosebirea majoră dintre Mosca şi Pareto este aceea că pentru Mosca o clasă politică reprezintă un concept politic ce se raportează la problema organizării şi exercitării puterii politice, în timp ce elitele lui Pareto reprezintă un concept de dinamică socială, cu o arie de cuprindere mult mai largă.
[5] Wilfredo Pareto, I sistemi socialisti, Torino, UTET, 1954, p. 21.
[6] Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată (subcap. “Minorităţi şi elite”), Iaşi, Polirom, 1999, pp. 143-146.
[7] Harold Lasswell, “Power and Society” şi “Agende for Study of Political Elites”, în D. Marvick, Political Decision Makers, Glencoe, Free Press, 1966, p. 66.
[8] C. Wright-Mills, The Power Elite, New York, Oxford University Press, 1957.
[9] Robert Dahl, Poliarhiile: Participare şi opoziţie, Iaşi, Polirom, 2000.
[10] The democratic methods is that institutional arrangement for arriving at political decisions in which individuals acquire the power to decide by means of a competitive struggle for the people’s vote (“Metoda democratică este acel aranjament instituţional pentru a ajunge la deciziile politice, în care indivizii dobîndesc puterea de a decide prin mijloacele luptei competitive pentru a cîştiga voturile populaţiei”) – Joseph Schumpeter,Capitalism, Socialism and Democracy, p. 269.
[11] Carl Friedrich, Constitutional Government and Democracy, Boston, Ginn, 1941, capitolul 25.
[12] Sartori interpretează regula (principiul) “reacţiilor anticipate” astfel: “Oficialităţile alese caută realegerea (într-un context competitiv) sînt condiţionate, în deciziile lor, de anticiparea modului în care electoratul va reacţiona faţă de deciziile lor” (op. cit., p. 152).
[13] G. Sartori, op. cit., p. 155.
[14] Ibidem, p. 162. Sartori explică de ce: “… pentru că aşa cum a spus Tucidide despre Pericle, el ajunsese în vîrf «prin rangul său, abilitate şi integritate recunoscute. El a fost împuternicit să exercite un control independent asupra masei» … Bryce: «probabil nici o altă formă de guvernămînt nu are mai mare nevoie atît de mult de lideri aşa cum are democraţia»… S. de Madariaga: «În ciuda aparenţelor, democraţiile liberale sînt în mare măsură dependente de conducere decît alte forme de guvernare, mai autoritare, deoarece tendinţa lor naturală de a slăbi sursele autorităţii politice trebuie contrabalansată de un înalt nivel de autoritate din partea liderilor săi»” (G. Sartori, op. cit., pp. 160-161).
[15] Cuvîntul a intrat în vocabularul englez în anii ‘20, provenind din limba rusă. Cuvîntul este adoptat din francezul intelligence şi germanul intelligenz. Ambii termeni, în 1830, desemnau cetăţenii educaţi şi progresişti. A cîştigat mare popularitate în Rusia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, nu atît de mult pentru a descrie elita educată, ci pentru a denumi un grup care vorbea şi acţiona de partea unei majorităţi tăcute, contraparteaestablishment-ului patrimonial (birocraţie, poliţie, armată, nobilimea, clerul).
[16] Asupra acestui subiect, vezi Dan Pavel, Etica lui Adam, Bucureşti, Du Style, 1995.
[17] Pe atunci foarte tînărul politolog Alexandru Boer făcea parte din anturajul UFD, era foarte apropiat de preşedintele Varujan Vosganian şi a publicat mai multe texte în Puncte cardinale de-a lungul anului 2002.

Autor: Alexandru Boer
Sursa: Foaie Națională

http://gandeste.org