România (a)trasă în țeapa fondurilor europene

Foarte mulți specialiști au văzut și continuă să vadă în fondurile europene o cale sigură (sau singura) spre prosperitate, dezvoltare și bunăstare. Mulți au militat pentru integrarea în Uniunea Europeană tocmai pentru a beneficia de astfel de mecanisme de dezvoltare prin stat. Tragedia care a lovit România pe final de an (suspendarea fondurilor europene pentru majoritatea programelor) provoacă mari frisoane deopotrivă politicienilor care au de promis pâine electoratului (că circ avem cu prisosință), bancherilor centrali care văd cursul de schimb în pericol și beneficiarilor care și-au pus în multe cazuri întreaga avere și viitorul lor la bătaie pentru a accesa aceste fonduri.

Un prim mit este acela al gratuității acestor bani. În fond, acești bani provin în mare parte din taxele percepute românilor care au fost colectate la bugetul statului și apoi transferate către bugetul UE pentru a se reîntoarce în final înspre statul român în vederea redistribuirii lor prin proiecte selectate de funcționarii români în cadrul unor programe propuse inițial tot de funcționarii români (cu obiectivele aferente, criteriile de eligibilitate aferente). Acești bani nu sunt deloc gratuiți pentru că provin din taxele noastre. Mai mult, pentru a accesa acești bani trebuie să faci și tu rost de cofinanțare (e drept că pentru o mică parte din bugetul total al proiectului). Și evident, toată birocrația cu care vin la pachet aceste fonduri generează un cost important și, din păcate, în creștere având în vedere întârzierile majore care au început să apară datorită neregulilor constatate (pentru a nu rata proiectul beneficiarii consumă enorm din resursele lor, dacă au aceste resurse).

Un alt mit care merită discutat este acela al beneficiilor nete pentru societatea românească pe care fondurile europene le-ar produce. Acești bani, în cea mai mare parte a lor, gravitează în jurul statului. Piața și consumatorul final au o implicare redusă în a decide prioritățile pentru alocarea acestor fonduri. Decizia în alocarea acestor fonduri este mai degrabă una politică și nu una economică, iar când se întâmplă acest lucru haosul decizional e inevitabil. Aceste fonduri au un efect redistribuționist puternic întărind mai degrabă implicarea statului în economie și  alterarea, în consecință, a mecanismelor pieței. Instituțiile publice și private au propus proiecte cu precădere apropiate de competențele lor (parcuri, patinoare, stații de teleschi, îmbrăcări de blocuri în polistiren), proiectele importante și complexe suferind de întârzieri majore și amânări aproape permanente (autostrăzi, racordări la rețeaua de apă, sisteme de canalizare, sisteme de epurare a apei). Proiectele dezvoltate de programele adresate companiilor private pun accentul mai puțin pe ”eficiența economică” și mai mult pe ”eficiența socială” – e mai importantă crearea de locuri de muncă cu orice preț / cost decât ceea ce produc aceste locuri de muncă (rata internă de rentabilitate nu trebuie să fie mai mare de 5% pentru că altfel proiectul ar merita să fie finanțat de pe piețele private). În alocarea acestor fonduri se operează cu dublu standard greu de explicat și apărat cu argumente economice: ajutorul de stat direct (subvenționarea activității unei companii sau a unui sector) este recunoscut ca fiind complet anti-piață și cu probleme mari pentru echilibrul economic în timp ce ajutoarele mascate în fondurile europene sunt trecute cu vederea și acceptate tacit. Atunci când acceptăm că aceste fonduri europene trebuie să joace un rol fundamental în dezvoltarea noastră ca țară (ignorând complet cele furnizate de piața privată) apare clar hazardul moral la nivelul clasei politice (nici nu mai contează cât de ostil e mediul de afaceri pentru căaceste afaceri europene vor rezista în piață indiferent de cât de mari și birocratice sunt taxele plătite de antreprenori; în fond ele nu se derulează pentru profitul economic ci pentru cel social). În plus, țara se va dezvolta numai după cum a setat inițial Tătucul de la butoane direcțiile de dezvoltare (împreună de cele mai multe ori cu apropiații săi din mediul privat). Nici UE nu distribuie fondurile chiar pe orice tip de proiecte, cele în care i-am concura direct și care au nivel tehnologic ridicat fiind insuficient finanțate sau neregăsindu-se pe lista de domenii prioritare (oricum sunt incluse doar dacă au o rentabilitate foarte mică).

Există și mitul că aceste fonduri sunt singura șansă pentru România în perioada următoare. Prin promovarea acestor fonduri în fond se continuă perpetuarea ideii că bunăstarea trebuie să vină doar din mâna darnică a statului și că fără stat economia ar avea mult de suferit. Dimpotrivă, astfel de fonduri alimentează inevitabil corupția pentru că alocarea resurselor este politică și nu economică. Răspunsul autorităților la corupție este de a crea autorități care se controlează reciproc. În acest fel se alimentează birocrația atât la nivel local cât și la nivel supraregional. În final aceste fonduri europene ajung să coste mult mai mult și să producă foarte puțin pentru societate. Stimulentele negative pe care le induc aceste fonduri la nivel de antreprenoriat sunt și ele importante: tot mai mulți antreprenori caută conectarea la stat și la subvențiile pe care acesta le oferă. Ei nu vor rezista pe piață în momentul în care proiectele lor europene vor ajunge la final. Fie vor căuta noi proiecte, fie vor presa statul să continue să finanțeze aceste erori imense. Deficitele și datoria publică cresc inevitabil și exponențial fiind alimentate de nevoia de acoperire de către stat a problemelor economice apărute din intervenționismul său care capătă valențe tot mai regionale. Cazurile Greciei, Spaniei, Italiei, Irlandei – performeri în a atrage fonduri europene pentru a se dezvolta – sunt elocvente pentru problema de față.

Fondurile europene sunt de fapt o formă de extindere a intervenționismului și redistribuționismului la nivel regional menit să justifice ideea de integrare ”economică” și să asigură o susținere politică suficientă pentru existența instituțiilor europene. Sunt o formă de a prelungi agonia socialismului economic și de a-i da o dimensiune regională pentru a salva de la faliment state asistențiale cu dare de mână. Pentru țările cu administrație slabă cum este și România (cu funcționari prost pregătiți, prost remunerați) aceste fonduri tind să devină o mare decepție (chiar un coșmar). Soluția este o regândire din temelii a modului în care este privit și încurajat antreprenoriatul real în România. Libertatea economică (taxe mai mici, birocrație mai mică) devine vitală inclusiv pentru a salva ce se mai poate salva. Degeaba le oferi antreprenorilor programe europene de formare a antreprenoriatului sau pentru deschiderea unei afaceri, incubatoare, parcuri tehnologice, subvenționarea pentru achizițiile de echipamente dacă în paralel impui taxe sufocante sau oferi prea puțin de aceste taxe. România trebuie să devină performeră nu în atragerea de fonduri europene ci în atragerea de fonduri private. Ori aceste fonduri private nu vin din afară sau nu se pun în mișcare pe plan local dacă mediul de afaceri este unul ostil și dacă găsesc condiții mult mai favorabile oriunde în jurul României pe o rază de mii de kilometri (România încheie în scădere abia pe locul 62 din 179 de țări anul 2012 în topul Heritage Fundation privind libertatea economică, fiind depășită de Bulgaria, Albania, Ungaria, Cehia, Macedonia, Ungaria). Fondurile private sunt mult mai greu de accesat în absența unor proiecte reale(care exclud șmecherii ieftine) concentrate pe consumatorul final (de aici sau de pe piețele externe). Aici nu există cale de păcăleli sau de garduri frumos vopsite.

Iluzia pe care ne-o oferă fondurile europene are efecte perverse și adverse pe care cu greu le vom putea îndepărta ulterior. Faptul că nu putem să le absorbim nu trebuie să ne îngrijoreze neapărat. Trebuie însă clar să ne dea de gândit și să ne repoziționeze în raport cu modul în care inițiem și dezvoltăm afaceri în piață și în raport cu modul în care decidem să le finanțăm. Odeschidere mai mare spre capitalul privat autentic (local și străin) încurajată de un mediu de afaceri mult mai puțin ostil nu ar strica. Dejațeapa cu fondurile europene începe să doară mult prea tare.

sursa: cristianpaun.finantare.ro

          gandeste.org

Adevarul despre imprumuturile de la FMI si alte Corporatii

Unde au disparut zecile de miliarde imprumutate, pana acum, de statul roman, de la Fondul Monetar International? Unde vor disparea si urmatoarele miliarde, ce vor fi imprumutate de la FMI in 2011? Cum se face ca cetateanul de rand nu a vazut nici un cent din acesti bani pentru care, potrivit guvernatorului BNR, Mugur Isarescu, vor plati trei generatii de romani, de acum incolo? Acest scurt extras din documentarul “Zeitgeist Addendum” explica celor prostiti de Basescu si haita lui de hiene care este adevaratul motiv pentru care Romania a angajat, deja, imprumuturi colosale de la FMI si se pregateste sa mai ia inca un credit anul viitor. Asta in conditiile in care Bulgaria, tara vecina, cotata, in mod traditional, de catre agentiile internationale de rating, la un nivel economic INFERIOR Romaniei, NU sa imprumutat de la FMI si NU a diminuat pensiile si salariile, pentru ca a considerat ca nu e nevoie. Inutil sa mai mentionez ca Bulgaria nu este o tara a specialistilor in economie premiati cu Nobel, iar coruptia este, de multe ori, mai mare la ei decat la noi, ca si infractionalitatea generala, per ansamblu.

Sursa: gandeste.org

BILET PE TITANIC

Frustrat de dorinţa autorităţilor austriece de a retrage capitalurile bancare ale Erste şi Raiffeisen de pe piaţa românească, Traian Băsescu a făcut o decla­raţie deosebit de interesantă:

“Vreau să cred că anunţul băncii centrale a Austriei privind reducerea fluxurilor de capital ori este o eroare, ori o neînţelegere a efectelor. Nu vrem să fim în situaţia de a le aduce aminte prietenilor europeni cât au condiţionat accesul României în UE de privatizarea sistemului bancar. Domnilor, aţi obţinut profituri uriaşe în România, din 2000 până în 2009. Azi, dacă vă pregătiţi cumva să lăsaţi economia românească nefinanţată pe timp de criză o vom considera ca pe un act lipsit de fair play în relaţia cu România.”

Această declaraţie este prima recunoaştere a şantajului la care a fost supusă România în procesul aderării la Uniunea Europeană. Toată clasa politică post-decembristă a jucat conform regulilor impuse de Uniunea Europeană şi de SUA şi în consecinţă statul român a rămas fără active strategice, iar România a devenit o colonie economică. Despre ce fair play poate fi vorba în relaţia cu o colonie? Uniunea E­u­ropeană a fost prezentată cetăţenilor creduli drept o instituţie caritabilă al cărei scop este îmbunătăţirea vieţii românilor şi transformarea României într-un rai pământesc. Euroscepticii au fost ostracizaţi şi declaraţi inamici ai poporului, democraţiei şi civilizaţiei. Eforturile propagandistice ale tuturor găştilor de politruci, securişti şi şmenari erau concentrate pe crearea în capul cetăţeanului de rând a unei asocieri semantice între ideea de “integrare europeană” şi speranţele la un viitor mai bun şi mai prosper. Tot ce era “european” a fost declarat bun fără echivoc, iar puţinii susţinători ai unei abordări mai pragmatice a procesului de globalizare şi “integrare europeană” au fost reduşi la tăcere.Este bine că s-a găsit măcar un politician român care a recunoscut faptul că integrarea europeană nu a fost un act caritabil din partea UE, ci o afacere cât se poate de cinică, însă chiar şi în aceste condiţii susţinătorii globalizării asimetrice şi ai colonizării economice a ţării noastre au sărit prompt în apărarea stăpânilor occidentali. Cunoscutul economist şi europarlamentar Daniel Dăianu a comentat declaraţia pre­şedintelui:
“Acum vedem reversul medaliei, efectele lipsei capitalului autohton. Ceea ce se întâmplă este o lecţie pentru România. Am încercat să captăm bunăvoinţa altor state europene cu cadouri, iar acum observăm că nu există capital autohton. Tindem însă să facem aceeaşi eroare prin privatizări, în special cele din dome­niul energetic.”

În acest comentariu se vede clar o manipulare ordinară. Daniel Dăianu inversează în mod subtil sensul declaraţiei prezidenţiale: Traian Băsescu spune clar că România a fost împinsă de Uniunea Europeană să-şi vândă băncile, iar Daniel Dăianu încearcă să prezinte privatizările din sectorul bancar şi viitoarele privatizări din sectorul energetic drept o tentativă stângace a conducerii României de a cumpăra bunăvoinţa incoruptibililor şi neprihăniţilor lideri europeni. Este evident că reprezentanţii “admi­nistraţiei coloniale” ar prefera ca românii să trăiască cu iluzia că toate relele li se trag de la o clasă politică ce nu corespunde standardelor europene în timp ce toate aspectele pozitive ale vieţii lor se datorează eforturilor Uniunii Europene şi ale Statelor Unite. De fapt, clasa politică corespunde exact cerinţelor Uniunii Europene pentru că “structurile euroatlantice” au creat-o pentru administrarea coloniei România. Din păcate, în România s-a găsit un număr record de colaboraţionişti ordinari, ceea ce o deosebeşte în sens negativ de alte ţări din regiune care au avut parte de lideri dotaţi cu o verticalitate inerentă şi care au reuşit să păstreze controlul, fie şi parţial, asupra unor sectoare-cheie ale economiilor naţionale.

Păcat că preşedintele a recunoscut existenţa condiţionărilor pentru aderarea la UE doar în momentul în care Viena a lăsat economia românească fără finanţare. Este şi mai trist faptul că nimeni din clasa politică nu a întreprins nimic pentru a opri privatizarea Petrom, Sidex sau BCR. Astăzi, vine momentul decontului şi merită să facem o analiză financiară a relaţiei dintre Uniunea Europeană şi România.
România a pierdut controlul asupra componentelor-cheie ale economiei, resursele naturale de facto nu mai aparţin statului, iar sistemul financiar a devenit un fief al ca­pitalului străin. În fond, statul a pierdut aproape orice posibilitate de a influenţa situaţia din economie, iar beneficiile obţinute prin “integrarea europeană” s-au dovedit a fi nişte iluzii periculoase. Cele mai importante beneficii ale integrării europene sunt considerate “accesul la piaţa europeană a muncii” şi “fondurile europene”. În realitate, “dreptul la libera circulaţie şi la muncă” s-a dovedit a fi restricţionat în numeroase ţări din Uniunea Europeană, restricţiile înăsprindu-se pe măsură ce piaţa muncii se deteriorează, iar tensiunea socială din ţările europene creşte. Mirajul “fondurilor europene” este frumos, dar chiar dacă presupunem prin absurd că 100% din aceste fonduri ar fi fost absorbite, această absorbţie nu ar fi compensat nici 5% din pierderile provocate de vânzarea la preţuri derizorii a industriei petroliere, metalurgice şi a sectorului financiar.
Românilor li s-a inoculat ideea că vânzarea patrimoniului naţional va asigura cumpărarea “unui bilet colectiv” pentru accesul la tărâmul prosperităţii eterne a Uniunii Europene. În contextul actual, este evident că de fapt au obţinut un “bilet colectiv” pe Titanic şi nici măcar la clasa lux ci la cală. Aisbergul este foarte aproape.
Conform informaţiilor publicate de The Daily Telegraph (ziarul “oficial” al actualului guvern britanic), Ministerul Afacerilor Externe al Marii Britanii a trimis ambasadelor din Uniunea Europeană o circulară prin care le cere să elaboreze de urgenţă planuri de evacuare a cetăţenilor britanici din ţările UE în contextul viitoarelor turbulenţe sociale provocate de dezintegrarea zonei euro şi prăbuşirea sistemului bancar:
“Miniştrii guvernului britanic ne-au comunicat privat că dezintegrarea zonei euro care cândva părea imposibilă, devine din ce în ce mai plauzibilă. Diplomaţii se pregătesc să-i ajute pe britanicii aflaţi în afara ţării în cazul unui colaps bancar şi al unor manifestări violente rezultante din criza datoriilor. Trezoreria britanică a confirmat că se află în proces de pregătire de planuri de acţiune pentru un colaps. Un ministru important ne-a arătat seriozitatea îngrijorării guvernului, spunând că Marea Britanie îşi face planurile în baza gândirii că prăbuşirea euro este acum doar o chestiune de timp. «Este în interesul nostru ca ei să tragă de timp cât mai mult pentru că aşa vom avea noi mai mult timp să ne pregătim», a declarat ministrul pentru The Daily Telegraph.”

Nu avem iluzii în privinţa actualei clase politice. Este clar că nimeni nu se ocupă de pregătirea unui plan de acţiuni care să fie implementat la momentul destrămării zonei euro şi al prăbuşirii generalizate a economiei europene. Suntem siguri că noua clasă politică, cea care va veni la putere după acest colaps, va fi mai patriotică şi substanţial mai inteligentă.

Sursa: cronicaromana.com

Surpriza! In Romania, FMI si-a pregatit propria centura de siguranta in timp ce priveste cu ingaduinta nationalizarile din Romania.

… iar centura de siguranta a Romanilor seamana tot mai mult cu o camasa de forta. Sa explic.

L-am intrebat luni, la conferinta de presa de la incheierea misiunii FMI, pe domnul Jeffrey Franks, urmatoarea chestiune: daca este de acord cu decizia guvernului si a parlamentului Romaniei de a amana pana in 2016 aplicarea unor decizii definitive, irevocabile si executorii ale instantelor, ce pun statul in postura sa returneze circa 8 miliarde de lei unor categorii de bugetari carora le-a fost retinute diverse sume, nelegal. Raspunsul il vedeti mai jos:

Raspunsul este cel putin halucinant: in conditiile in care guvernul se plange ca nu are bani, Fondul, prin vocea domnului Franks pare de acord cu neplata acestor sume. Si intrucat un proverb romanesc suna asa: ” ce tie nu iti place, altuia nu ii face”, l-am mai intrebat pe domnul Franks daca ar fi de acord ca acelasi guvern, motivand cu aceleasi scuze (ca e criza si nu are bani), sa nu plateasca la scadenta sumele care trebuie returnate din acordul de imprumut de 12,95 miliarde de Euro, incheiat de Romania cu Fondul in martie 2009.

Concret, anii 2012 si 2013 reperzinta scadente importante pentru retunarea catre FMI a 6,3 miliarde de Euro din cele 12 miliarde trase din acord (circa 1,7 miliarde Euro in 2012 si circa 4,6 miliarde Euro in 2013). Suma reprezinta cam 1,5% din PIB in 2012 si cam 3,5% din PIB in 2013.

Raspunsul mi-a confirmat ca Fondul si-a tras propria centura de siguranta: daca statul roman nu va reusi sa plateasca sumele la scadenta, FMI este dispus sa refinanteze aceste sume, contra unor dobanzi, avand un plan B. Planul B este ca acordul de tip precaut sa fie activat, in cazul in care Romania nu are de unde sa plateasca inapoi acele sume impresionante.

Pe scurt, situatia suna asa: daca statul roman nu vrea sa plateasca datoriile catre proprii cetateni, nu este nicio problema. Dobanzi si penalitati nu exista, iar inflatia va rade in scurt timp o mare parte din sumele datorate. Ceea ce ma surprinde este cum fondul agreaza o astfel de situatie. In cazul propriu, Fondul isi asigura un randament superior celor de pe pietele internationale, prin activarea acordului de tip precaut. FMI isi va recupera banii cu varf si indesat, in timp ce este de acord ca statul roman sa nu dea doi bani pe deciziile justitiei din Romania.

Pe lung, ceea ce face guvernul prin nerespectarea deciziilor instantelor este echivalentul nationalizarilor: confisca acum si se angajeaza sa returneze, la un moment dat, arbitrar, in conditii uniltarale, neagreate de creditori, o suma care va reprezenta mult mai putin decat suma confiscata si dispusa a fi returnata de catre instante.

Precendentul este periculos, iar pasivitatea cu care FMI priveste aceasta actiune ma face sa banuiesc o anumita cardasie. Ar fi FMI de acord ca in Romania statul sa confiste active ale afacerilor? Ce semnal transmite FMI legat de mediul de afaceri tolerand o astfel de atitudine? Ce semnal transmite Fondul in conditiile in care este de acord cu cheltuielile discretionare prin programul de 4 miliarde de Euro gestionat de doamna Udrea dar nu condamna nerespectarea deciziilor instantelor?

Raman la prima parere: o cardasie suspecta, neeconomica si extrem de periculoasa.
Sursa

Sursa: News.ro Ştiri pe Blog

Imprumuturi, revolte si religie

Acest articol apartine www.digerate.blogspot.com

Ministerul Finantelor vrea sa imprumute de pe piata interna, sub forma emisiunii unor certificate de trezorerie cu discount, vreo 400 de milioane de lei. Conform stirii de aici pana in luna a 8-a nu ne-am imprumutat decat 39 de miliarde lei. In conditiile in care deficitul agreat cu stapanul Romaniei (FMI, ca doar ei dau banii) e de doar vreo 24 de miliarde lei. Ce face Romania cand restul planetei se chinuie sa stopeze datoriile? Cand toti analistii anunta ca Europa nu mai poate rula pe datorii? Ca e nevoie de stimularea reala a economiei, nu doar de rulaj? Romania continua sa se imprumute de unde poate. De pe piata externa ca sa-si vanda si ultimele bucatele de suveranitate ramase, dar si de pe piata interna, pentru ca populatia sa nu mai poata accesa creditarea. Avea dreptate premierul nostru: n-o sa cascam noi ochii si urechile la zicerile laureatilor Nobel. Ce stiu ei? Ca doar n-au impiedicat Vestul sa intre in recesiune, criza si faliment. Nu mai bine ca noi? Suntem in criza de cand ne stim, in fiecare an ne e mai greu sa supravietuim, dar rezistam. In ciuda tuturor previziunilor. Rezulta ca avem nevoie doar de rabdare- dupa ce intra toata planeta in faliment vom putea face si noi un ban cinstit din meditatii. Sa-i invatam pe toti cum sa traiasca cu aer. Si cu mancare de limba in suc propriu.
Grecii continua sa se revolte. Nu le place reforma universitara, nu le plac noile taxe, reducerea pensiilor sau cresterea TVA. Mai nou aseara vreo 50 de studenti au intrat in cladirea postului public de televiziune si au intrerupt emisia. Se pare ca voiau sa cheme lumea in strada, la lupta. N-au reusit de aceasta data dar grecii nu se lasa. In fond toata supararea populatiei are nevoie de o supapa. Daca nu se pot duce din nou la vot acum… (pentru ca in starea de faliment in care se afla e contraindicata o schimbare guvernanmentala in acest moment)… oamenii au nevoie sa vada ca se intampla ceva. Tare mi-e ca daca ii mai tin mult in tensiune pe greci s-ar putea lasa cu o revolutie. Si daca in 1989 noi am fost singurii cu revolutie sangeroasa, pentru ca noi am fost si cea mai chinuita natiune, acum s-ar putea ca lucrurile sa se schimbe. In fond asa incep revolutiile- pe fondul saraciei, frustrarii si nevoii de descarcare a populatiei. Iar cum Grecia e aproape de multe state aflate si ele pe marginea prapastiei… e suficient ca lucrurile sa se intample intr-o singura tara. Apoi se vor rostogoli singure. Hm, se pare ca aveam dreptate in ianuarie. Traim vremuri interesante…
Papa a fost in Germania. Si, in ciuda faptului ca toti se asteptau ca Biserica sa intre in contemporaneitate (sa isi schimbe pozitia fata de casatoriile homosexuale, juramantul de castitate al preotilor, hirotonisirea femeilor si catolicii divortati), acest lucru nu s-a intamplat. In conditiile in care scandalurile sexuale cu iz de pedofilie din sanul Bisericii Catolice se inmultesc… papalitatea ramane neclintita pe pozitii. Ideea e ca pana se hotarasc ei sa intre in timpul prezent din ce in ce mai multi credinciosi ies de pe teren si fac galerie de pe margine. Impotriva! Anul acesta peste 180.000 de credinciosi au parasit biserica catolica. Ce le ramane oamenilor daca-si pierd increderea in religie si preoti? Credinta adevarata intr-un Dumnezeu comun, al pacii si iubirii de semeni.

Cert este un singur lucru: peste tot in lume asistam la disolutia autoritatii. De stat, religioasa, de orice fel. Asta aduce haos. Iar haosul, in conditiile in care nici o tara nu mai are resurse interne sa se redreseze, insemna disparitia. Romania insa e obisnuita cu haosul, pentru ca se antreneaza intensiv de 21 de ani.
E clar, Romania castiga iarasi!

Daca v-a placut acest articol nu uitati sa-l distribuiti mai departe. Multumesc.

Sursa: Digerate