TITANICUL - INTAMPLARE SAU PREDESTINARE?

Uluitoarele intamplari de dupa scufundarea Titanicului 

Chiar din primele zile, dispariţia Titanicului a fost împânzită de mituri şi legende. Pe lângă cele tradiţionale, la noi au ajuns şi versiuni fantastice.

În 1897, cu 15 ani înainte de dispariţia Titanicului, a ieşit de sub tipar carte necunoscutului jurnalist pe atunci, Morgan Robertson. Romanul său prezicea moartea unui uriaş transoceanic cu numele "Titan".

Imaginaţia bogată a jurnalistului s-a dovedit a fi o prorocire de coşmar, care se potrivea cu faptele reale, începând cu numele şi echipamentele vasului şi terminând cu locul, timpul şi cauza catastrofei.

După tragedie, Robertson era considerat "diavol", geniu negru, prevestitorul nenorocirii. Romanul său a fost blestemat, iar autorului i-a fost refuzat dreptul la publicarea cărţilor. Dar în ziua în care măreţul Titanic îşi începea călătoria, nimeni nici măcar să se gândească la vreun roman-prorocire. Toţi cei care urmau să călătorească pentru prima oară cu vasul-minune se considerau aleşi iar rudele şi fotografii îi priveau cu invidie de pe mal.

Doar un singur marinar de pe Titanic, printr-o ironie a sorţii, avea cu el un exemplar al romanului lui Morgan Robertson. Pe măsura ce înainta în lectură, pe marinar îl cuprindea panica. Le-a povestit colegilor, dar aceştia deja erau cu un zâmbet larg pe buze. Era într-atât de speriat, încât atunci când vasul se afla în portul oraşului Southhempton, el a abandonat, şi prin asta şi-a salvat viaţa.

De asemenea, în ultima clipă, au refuzat să călătorească încă 55 de oameni. În această listă intra miliardarul John Morgan, deţinătorul ambarcaţiunii, subit declarat bolnav. A refuzat călălătoria şi un mare negustor Wood, a cărui soţie a primit o avertizare anonimă "dacă nu vreţi să vă pierdeţi soţul, atunci faceţi tot posibilul ca să-l răzgândiţi de la călătorie". Restul care au refuzat au motivat asta prin diferite presimţiri ciudate dar puternice.

Pe 15 aprilie 1972 (la 60 de ani după tragedie) radistul linkorului american "Theodor Roosvelt" primeşte un semnal SOS. Prin zgomotul din căşti răzbătea o voce îngheţată care chema ajutor pentru Titanicul ce se scufunda.

Radistul Llyd Dethmer a crezut că a înnebunit. Însă, pentru orice eventualitate, a transmis mesajul la ţărm. Cine ştie? Poate într-adevăr, cineva are probleme. Răspunsul a fost foarte scurt şi calm : "la semnalul SOS nu răspundeţi, continuaţi cursul stabilit". Abia în port căpitanului şi întregului echipaj le-a fost arătat că demult scufundatul Titanic nu avea cum să trimită vreun semnal SOS. Ori radistului i s-a părut, ori cineva a făcut o glumă bună. Însă Dhetmer a găsit straniu faptul că explicaţiile au fost oferite de serviciile speciale şi nu de conducerea maritimă. Aşa că a început cercetările. De la început, din pură curiozitate. Dar s-a adâncit atât de mult încât a ajuns la spitalul cu probleme neuropsihologice. Dar înainte de asta a reuşit să "dezgroape" multe lucruri interesante.

Dhetmer a căutat în arhive rapoartele colegilor săi radişti despre acelaşi lucru care l-a observat şi Lloyd. Anii în care au fost detectate semnale SOS erau 1924, 1930, 1936, 1942. A făcut un tabel şia observat, că fantomele radioefirului apăreau o dată la şase ani.

În 1978 Lloyd aştepta intenţionat semnalul. Şi a asigurat pe toată lumea că l-a primit. Ce s-a întâmplat în 1984 şi 1990 nu se ştie. Nu există informaţii nicăieri. Însă, în 1996, ziarul c ana dian "Sun" anunţă despre un alt semnal SOS primit de vasul c ana dian " Quebec ".

Unii învăţaţi presupun că "în câmpul întinderii timpului s-a format un semnal-fantomă", şi că pe el, cică, îl primesc vasele de atâta timp. Şi dacă toate aceste nu sunt minciuni şi falsuri, ar trebuie să ne pregătim pentru SOS-ul din 2008.

O altă categorie de savanţi sunt hotărâţi că SOS-ul a "tăiat" timpul în două. Adică, semnalul putea fi recepţionat şi în 1906, şi în 1900. Dar, din păcate, pe atunci, un radio era ceva nu chiar atât de ieftin şi uzual. Popov l-a inventat în 1895.

Însă, cei mai înflăcăraţi cercetători susţin că şi atunci semnalele era primite, doar că nu de radioaparatură ci de oameni. Mai specificat, de creierele lor. Anume aşa s-ar explica profeţia lui Morgan Robertson şi pesimţirile celor 55 ce-au refuzat călătoria.

Pare un episod de poveste, dar cum altfel de explicat semnalul primit de vasul "Carpatia" şi "Olimpic" la ora 23 : 17? Adică, asta ar însemna cu 23 minute mai devreme decât ciocnirea cu mortalul aisberg, care a avut loc la 23 : 40.

Daca p ana acum toate descoperirile se reduceau la niste semnale-fantome, destul de "nepalpabile", atunci ceea ce a gasit Carl-Yorgen Huss, capitanul vasului norvegian de pescuit este destul de material.

In ziua de 24 septembrie, 1990, in nordul Atlanticului, la 340 de km sud-vest de Islanda, pescarii norvegieni au gasit o fata, ce ar arata de 29 de ani, tremurand pe un aisberg. Numele ei era Winnie Cowts.

Capitanul Huss a anutat oficialitatile de fata gasita. Aceasta insa afirma ca s-a salvat printr-o minune de la naufragiul Titanicului si ca este foarte ingrijorata pentru soarta celorlalti calatori.

Pentru aceasta femeie timpul s-a oprit in tragica zi de 15 aprilie 1912, zi pe care o traia emotional atat de puternic de parca nici n-ar fi existat acesti 79 de ani!

Pescarii nu puteau accepta asa ceva. Notiunile lor despre timp erau bulversate si mai mult cu cat autoritatile norvegiene se convingeau ca este complet s ana toasa psihic. insa, o tradau doar hainele. Asa ceva purtau femeile "la moda", la inceputul secolului. Winnie era complet uimita si nu trada nicio urma de prefacere. Dar cum este posibil asa ceva?

In cautarea raspunsului, expertii au luat legatura cu oficialitatile maritime britanice. Londra a confirmat ca miss Winnie Cowts din Southempton intr-adevar era pe lista calatorilor si s-a aflat pe vapor.

Lucrul cel mai straniu este ca ea nu arata deoc de 108 ani, ci de 29! "E ceva supr ana tural", afirmau cei 27 de doctori si invatati ce-au examinat-o. "Se pare ca s-a aflat intr-un fel de conservare a timpului. N-a imbatranit deloc".

Iar aproape peste un an, la 9 august, 1991, vaporul de cercetari norvegian "Larsson Nayper", la 365 km sud-vest de Islanda il pescuieste, dupa toate aparentele, chiar pe capitanul E. John Smith!

Nevatamat, dar cutremurat de cele intamplate. Era imbracat intr-o uniforma excelenta, marca "White Star".

Salvatorii au procedat exact ca in cazul lui Winnie. L-au "predat" pe Smith autoritatilor de la Oslo , care l-au spus la o serie de examinari si teste psihice. Le-a trecut cu brio pe toate. Era perfect s ana tos. Atunci cand s-au comparat amprentele din dosarele marinei britanice cu cele ale "reintorsului" a avut loc o foarte mare surpriza. Se potriveau in cele mai mici detalii !

Chiar daca cei doi supravietuitori se simt excelent, autoritatile (nu se stie care) exclud total posibiltatea unui interviu chiar si p ana astazi! Toate acestea se fac sub pretextul readaptarii la societate, cei doi inca mai cred ca sunt in 1912.

Peste 3 ani, in 1994 deja, in aproape aceleasi locuri (sud-vest de Islanda, 300-400 km) a fost gasita o fetita de 10 luni, aproape inghetata, dar s ana toasa. De unde s-a luat acest bebelus, care evident ca nu poate sa inoate la o asa distanta de mal? De ce este inca in viata? Copilita plutea pe apa datorita unui colac de salvare apartinand Titanicului.

In cele intamplate e greu de crezut dar totusi cercetatorii acestui caz au gasit in arhive mentionarea necesara despre acest copil.

Majoritatea marinarilor ce trec prin locurile unde a pierit Titanicul sustin ca vad un vas mare scufundandu-se mereu. Unii zic ca este fantoma Titanicului, altii, putin mai luminati - ca in momentul scufundarii uriasul transoceanic ar fi nimerit intr-un "virtej" al timpului. Oricum, Pentagonul deja a clasificat acest subiect, ca si multe altele : Top Secret. 

Sursa: www.evolutiespirituala.ro

Povestea celor 13 victime din Transilvania ale Titanicului

Foarte puţini sunt aceia care ştiu că în 1912, la bordul luxosului pachebot Titanic, s-au aflat şi 14 tineri din Transilvania. Unul singur a scăpat cu viaţă din naufragiul vasului: Jovaki Ferenc, originar din Tuşnad (judeţul Harghita).

Prezenţa acestor tineri pe Titanic este confirmată de Bencze Geza, un octogenar din Gheorgheni. "În toamna anului 1936 am avut o problemă medicală şi am fost transportat la Bucureşti pentru tratament. Am fost luat în gazda de o familie venită din Tuşnad. Membrii familiei Santa mi-au povestit că fiul lor a pierit în 1912 la bordul vasului Titanic. Vestea le-a fost data de Jovaki Ferenc, supravieţuitorul tragediei”, povesteşte Bencze pentru portalul erdely.ma.

Fără bilet, spre America

Despre modul în care cei 14 au ajuns pe Titanic, Bencze are o explicaţie simplă: "La finalul anilor 1800, tot mai mulţi tineri din Transilvania plecau să îşi încerce norocul la Bucureşti. Aşa s-a umplut capitala României de meseriaşi. Sperând să dea lovitura, mulţi plecau de acolo să muncească pe vas. Aşa au ajuns cei 14 pe Titanic, lucrând ca ajutor de fochist. Avantajul lor era că nu aveau nevoie de bilet şi puteau ajunge în America. În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, când falnicul pachebot a lovit un aisberg, şi peste 1.500 de persoane au pierit în apele îngheţate ale oceanului, cei 14 se aflau în sala cazanelor. Dintre ei, doar Jovaki Ferenc a rămas în viaţă. El a fost preluat de Carpathia, primul vapor ajuns la locul tragediei. Este posibil să fi fost consultat chiar de medicul maghiar de pe vapor, Lengyel Arpad. Apoi, Joveki s-a întors în ţară şi le-a transmis rudelor victimelor vestea cutremurătoare. Se ştiu numele celor 1.523 de victime din rândul pasagerilor, însă nimeni nu ştie prea multe despre cei 688 de tineri care au lucrat pe Titanic”, scrie publicaţia citată.[...]

Sursa: http://www.jurnalul.ro

Fabuloasa poveste a supravieţuitoarei de pe Titanic născute în România

Bella Moor Trayzohn şi fiul său, Meyer, îşi datorează „a doua viaţă” unei enigmatice salvatoare

Autori: MARINA CONSTANTINOIU, MIHAELA BILIOVSCHI

Totul a început în aprilie, când, la împlinirea a 100 de ani de la tragedia Titanicului, un vas de croazieră a refăcut traseul iniţial al acestuia, având la bord inclusiv descendenţi ai victimelor sau supravieţuitorilor naufragiului din 1912, dar şi un milionar român: Cornel Tăbăcaru.

Presa din întreaga lume a relatat călătoria, rememorând însă, pe larg, tragedia. Arhivele au fost din nou răscolite, interesul pentru subiect a căpătat aripi, brusc. Aşa e presa. Aşa e interesul publicului. De moment, înflăcărat, nebun. O înregistrare video de câteva minute, un text de câteva paragrafe în presa maghiară şi ochiul vigilent al colegului nostru Istvan Deak aduceau în şedinţa de redacţie la Jurnalul Naţional o temă copleşitoare: după o sută de ani se vorbea pentru prima oară despre 14 tineri plecaţi din Transilvania în căutarea unui loc de muncă la Bucureşti, dar ajunşi pe Titanic, la munca de jos. Un octogenar din Gheorgheni povestise, într-un reportaj tv preluat de postul ungar de televiziune Duna, despre cei 14, dintre care doar unul supravieţuise naufragiului. Aveam doar două nume de familie şi nici un alt fir. Unica soluţie pentru a crede în poveste era cufundarea în arhive, căutarea. Adică gazetărie. Arhive, liste cu nume ale supravieţuitorilor, liste cu nume ale celor decedaţi, liste cu persoane care nu s-au îmbarcat în ultima clipă, liste cu neidentificaţi şi apoi detalii din ce în ce mai macabre despre adevărata tragedie. Cea de după scufundarea vasului: recuperarea supravieţuitorilor, recuperarea şi identificarea victimelor, cadavre în descompunere, imposibile identificări.

Click pentru a mări imaginea

Documentul de pe Carpathia

Totul, în câteva zile şi câteva nopţi de căutări, de descifrări. Nimic concret, până într-o zi, când, la o privire mai atentă asupra unui document provenit de pe vasul Carpathia, care a fost primul care a ajuns la locul naufragiului Titanicului, recuperând supravieţuitori, menţiona, printre altele, la ceea ce americanii au denumit „races” – probabil cu referire la naţionalităţi, cetăţenii – şi „Romanian” („român”). Nu se folosea pluralul. Dar era pentru prima oară în ultimii 100 de ani când se vorbea despre o origine românească pe Titanic. Iar căutările noastre referitoare la tinerii plecaţi din Transilvania, la muncă pe Titanic, şi dispăruţi, păreau să capete un imbold. Dar arhivele din ţară nu aveau să ne ajute suficient pentru a face lumină.

Click pentru a mări imaginea

Tăbăcaru aruncă nada

La 20 mai însă, românul care a fost la bordul navei care a refăcut traseul Titanicului în aprilie, Cornel Tăbăcaru, venea la redacţie cu un „ceaslov” preţios: „Titanic. Triumph and Tragedy”, ediţia a treia, semnată de John P. Eaton şi Charles A. Haas. „Copii, am o bombă pentru voi. Ia vedeţi ce scrie aici, în listele astea. Este vorba despre doi supravieţuitori din barca numărul 14”, a spus Tăbăcaru.

Pasionat şi el de interminabila poveste a tragediei Titanicului, Cornel Tăbăcaru a remarcat în cea de-a treia ediţie a cărţii un detaliu incitant: în dreptul numelor Bellei şi al lui Meyer Moor nu mai scria la ţara de provenienţă „Rusia”. Ci „România”. De fapt, „Rumania”. Aşa a ajuns povestea Bellei şi a lui Meyer la Jurnalul Naţional. „În calitate de membru al Clubului Titanic, e de datoria mea să fac lumină asupra acestui aspect şi să aduc cuvenitele rectificări. Aşa că să trecem la treabă!”, a spus Tăbăcaru.

Era o a doua sursă de informaţie în care se pomenea România. Părea uşor neverosimil, dar obsesia pentru documentul iniţial, de pe Carpathia, unde scria despre supravieţuitor „român sau din România” era intactă. Coroborate, cele două informaţii au dat naştere unor căutări pe ruta Bucureşti – Washington. Corespondenta Jurnalului Naţional Mihaela Biliovschi a căpătat informaţiile primare. Puzzle-ul abia începea să se contureze. Iar liste, iar nume, iar manuscrise, iar descifrări, iar detalii. De data asta, exista o poveste cu final fericit. Ba chiar una fabuloasă. Urmaşii din Statele Unite ai Bellei şi al lui Meyer sunt încântaţi că din România cineva se interesează de un fragment din istoria familiei. 

A doua viaţă

În spatele salvării Bellei şi a lui Meyer Moor (mamă, în vârstă de aproape 29 de ani şi fiu, în vârstă de 7 ani) stă o enigmă. Cei doi îşi datorează „a doua viaţă” unei persoane care a decis, în ultima clipă, să le cedeze locul în barca numărul 14, care avea să-i transporte pe supravieţuitori la bordul vasului Carpathia.

Bella Moore (Beila Moor) a ajuns la bordul Titanicului din cauza unei greve. Iniţial, cumpărase un bilet comun pentru ea şi fiul său pentru a se îmbarca pe RMS Adriatic, aparţinând aceleiaşi companii, White Star Line, care opera şi Titanicul. Din cauza conflictului de muncă au fost transferaţi pe Titanic. Bella încerca pentru a doua oară să ajungă în America, pentru a fugi de persecuţiile cărora le cădeau victime evreii în Imperiul Rus. Bella era văduvă. Fusese căsătorită cu un evreu rus, care a fost înrolat în Armata Rusă, dar care nu s-a mai întors acasă. Potrivit unor surse, acesta ar fi murit în războiul ruso-japonez. Cert este că mama era îngrijorată pentru soarta fiului său şi şi-a încercat norocul în Ţara Făgăduinţei. Dar prima tentativă a eşuat, cei doi fiind respinşi de serviciile de imigraţie. Bella şi fiul s-au întors la rudele din Anglia, care îi găzduiseră după fuga lor din Rusia, pentru a strânge banii necesari unei noi încercări.

Pistă falsă?

Mulţi ani s-a crezut că Ida Straus, soţia unui bogătaş american, Isidor Straus, care s-au aflat şi ei pe Titanic, la clasa I, a fost cea care le-a cedat locul în barca numărul 14. Dar cercetări recente, coroborări ale declaraţiilor mai multor martori oculari, consemnate de-a lungul anilor, lasă să se înţeleagă că Ida s-a aflat în barca numărul 8. Poate altcineva le-a salvat viaţa celor doi. Cert este că Bella şi fiul său au ajuns teferi, marcaţi puternic de tragedia Titanicului, din nou în faţa Serviciului de Imigrări american. Şi au fost refuzaţi. Au plecat în Canada, unde au trăit mai mulţi ani, iar ulterior au ajuns în America. Bella s-a recăsătorit la Chicago, iar ulterior s-a stabilit la El Paso, Texas, rămânând pentru a doua oară văduvă. A decedat în 1958, la vârsta de 75 de ani, fiind înmormântată în cimitirul B’Nai Zion. Fiul său, Meyer, s-a stabilit şi el în El Paso împreună cu soţia sa, cu care a avut trei copii. Acesta a încetat din viaţă în 1975, la 15 aprilie. Exact la împlinirea a 63 de ani de la tragedia Titanicului.

Despre povestea de viaţă a celor doi, pe larg, în zilele următoare.

Un român în echipajul de pe "Carpathia"

● Dan Constantin

Din sacul cu amintiri a mai ieşit o tulburătoare întâmplare trăită de un român în vârtejul dramatic de  moarte şi speranţă al tragediei Titanicului. 

La începutul anilor ’60 venise şi în România filmul "A night to remember" făcut de englezi. În sala cinematografului Victoria, din Călăraşi, oraşul meu natal, copil de 12-13 ani fiind, am rămas impresionat de drama ce se petrecuse în Atlantic. Filmul a redat-o într-o poveste care şi acum este considerată drept cea mai apropiată de realitate. A doua zi după ce văzusem filmul m-am dus la atelierul unde îmi reparam bicicleta, la domnul Nicolescu. Era pe Strada 6 Martie, vecin cu prăvălia de coloniale a domnului Brener şi vis-à-vis de redacţia ziarului local unde lucra tatăl meu. Domnul Nicolescu, un om trecut de 70 de ani, era ajutat de soţie, vârsta şi inima care o lua câteodată razna, punându-l deseori pe "şef" în poziţia de asistent la repararea bicicletelor. În atelier era doar doamna, care mi-a spus că domnul Nicolescu nu se simte bine. "Am fost la film", explică doamna. A intrat şi el în atelier după un timp. Era cu ochii roşii, parcă plânsese. "Danuţ, începe el să-mi povestească, am retrăit la cinema cele mai grele clipe din viaţă. Eram îmbarcat pe «Carpathia», în 1912, aveam puţin peste 20 de ani, îşi deapănă amintirea bătrânul. Fiind în sala maşinilor nu am ştiut ce se întâmplă sus, pe punte, când «Carpathia» a pornit spre locul dezastrului. Primisem comanda de presiune maximă. După câteva ore, am întâlnit bărcile şi plutele cu supravieţuitori. Femei şi copii, cei mai mulţi. Erau îngheţaţi. Când am ieşit pe punte m-am îngrozit. Pluteam ca printr-un cimitir, era o linişte ca de moarte pe ocean. Pe cei mai îngheţaţi i-am adus în sala maşinilor, unde clocotea de căldură. Nu puteau vorbi, erau încă speriaţi, plângeau şi se închinau la Cel de Sus." Bătrânul Nicolescu credea că acel coşmar era închis, uitat, după atâţia ani. Ieşise brusc din negura timpului într-o sală de cinema din Călăraşi.

Sursa: http://www.jurnalul.ro/

Reacţii de uimire pe TWITTER: La 100 de ani de la tragedie, nu ştiau că TITANICUL chiar a existat

La 100 de ani de la naufragiul Titanicului, mulţi nu ştiau că tragedia chiar a existat, ci credeau că e doar un film. Platforma de socializare Twitter a găzduit expresiile de uimire a mii de oameni care au crezut că ecranizarea din 1997 cu Leonardo DiCaprio şi Kate Winslet nu se bazează pe evenimente reale.

E rău că nu am ştiut că Titanicul a fost real? Întotdeauna am crezut că a fost doar un film”, a scris Charlotte Hall, una dintre miile de persoane de pe Twitter care n-a ştiut că filmul din 1997 s-a bazat pe fapte reale, informează Daily Mail.

„Nu ştiam că Titanicul a fost real. Credeam că e doar un alt film pe care nu l-am văzut”, a notat o altă utilizatoare a Twitter-ului.

RMS Titanic s-a scufundat în primele ore ale zilei de 15 aprilie 1912 după ce a lovit un aisberg în timpul călătoriei din Southamton spre New York. Dar pentru mulţi din generaţia tânără, ”Titanic” reprezintă doar un alt film în regia lui James Cameron. 

Câţiva dintre cei care ştiau că filmul Titanic s-a bazat pe fapte reale s-au grăbit să-i apostrofeze pe necunoscători. ”Ignoranţa e uluitoare”, a scris unul dintre ei.

Alţii, doar au glumit pe seama lor: ”Îmi plac cei care au crezut că Titanicul nu a fost un vapor real. Mai multe secrete, şi aisbergul a fost real. Celine Dion e un personaj fictiv”.

Sursa: REALITATEA.NET

BILET PE TITANIC

Frustrat de dorinţa autorităţilor austriece de a retrage capitalurile bancare ale Erste şi Raiffeisen de pe piaţa românească, Traian Băsescu a făcut o decla­raţie deosebit de interesantă:

“Vreau să cred că anunţul băncii centrale a Austriei privind reducerea fluxurilor de capital ori este o eroare, ori o neînţelegere a efectelor. Nu vrem să fim în situaţia de a le aduce aminte prietenilor europeni cât au condiţionat accesul României în UE de privatizarea sistemului bancar. Domnilor, aţi obţinut profituri uriaşe în România, din 2000 până în 2009. Azi, dacă vă pregătiţi cumva să lăsaţi economia românească nefinanţată pe timp de criză o vom considera ca pe un act lipsit de fair play în relaţia cu România.”

Această declaraţie este prima recunoaştere a şantajului la care a fost supusă România în procesul aderării la Uniunea Europeană. Toată clasa politică post-decembristă a jucat conform regulilor impuse de Uniunea Europeană şi de SUA şi în consecinţă statul român a rămas fără active strategice, iar România a devenit o colonie economică. Despre ce fair play poate fi vorba în relaţia cu o colonie? Uniunea E­u­ropeană a fost prezentată cetăţenilor creduli drept o instituţie caritabilă al cărei scop este îmbunătăţirea vieţii românilor şi transformarea României într-un rai pământesc. Euroscepticii au fost ostracizaţi şi declaraţi inamici ai poporului, democraţiei şi civilizaţiei. Eforturile propagandistice ale tuturor găştilor de politruci, securişti şi şmenari erau concentrate pe crearea în capul cetăţeanului de rând a unei asocieri semantice între ideea de “integrare europeană” şi speranţele la un viitor mai bun şi mai prosper. Tot ce era “european” a fost declarat bun fără echivoc, iar puţinii susţinători ai unei abordări mai pragmatice a procesului de globalizare şi “integrare europeană” au fost reduşi la tăcere.Este bine că s-a găsit măcar un politician român care a recunoscut faptul că integrarea europeană nu a fost un act caritabil din partea UE, ci o afacere cât se poate de cinică, însă chiar şi în aceste condiţii susţinătorii globalizării asimetrice şi ai colonizării economice a ţării noastre au sărit prompt în apărarea stăpânilor occidentali. Cunoscutul economist şi europarlamentar Daniel Dăianu a comentat declaraţia pre­şedintelui:
“Acum vedem reversul medaliei, efectele lipsei capitalului autohton. Ceea ce se întâmplă este o lecţie pentru România. Am încercat să captăm bunăvoinţa altor state europene cu cadouri, iar acum observăm că nu există capital autohton. Tindem însă să facem aceeaşi eroare prin privatizări, în special cele din dome­niul energetic.”

În acest comentariu se vede clar o manipulare ordinară. Daniel Dăianu inversează în mod subtil sensul declaraţiei prezidenţiale: Traian Băsescu spune clar că România a fost împinsă de Uniunea Europeană să-şi vândă băncile, iar Daniel Dăianu încearcă să prezinte privatizările din sectorul bancar şi viitoarele privatizări din sectorul energetic drept o tentativă stângace a conducerii României de a cumpăra bunăvoinţa incoruptibililor şi neprihăniţilor lideri europeni. Este evident că reprezentanţii “admi­nistraţiei coloniale” ar prefera ca românii să trăiască cu iluzia că toate relele li se trag de la o clasă politică ce nu corespunde standardelor europene în timp ce toate aspectele pozitive ale vieţii lor se datorează eforturilor Uniunii Europene şi ale Statelor Unite. De fapt, clasa politică corespunde exact cerinţelor Uniunii Europene pentru că “structurile euroatlantice” au creat-o pentru administrarea coloniei România. Din păcate, în România s-a găsit un număr record de colaboraţionişti ordinari, ceea ce o deosebeşte în sens negativ de alte ţări din regiune care au avut parte de lideri dotaţi cu o verticalitate inerentă şi care au reuşit să păstreze controlul, fie şi parţial, asupra unor sectoare-cheie ale economiilor naţionale.

Păcat că preşedintele a recunoscut existenţa condiţionărilor pentru aderarea la UE doar în momentul în care Viena a lăsat economia românească fără finanţare. Este şi mai trist faptul că nimeni din clasa politică nu a întreprins nimic pentru a opri privatizarea Petrom, Sidex sau BCR. Astăzi, vine momentul decontului şi merită să facem o analiză financiară a relaţiei dintre Uniunea Europeană şi România.
România a pierdut controlul asupra componentelor-cheie ale economiei, resursele naturale de facto nu mai aparţin statului, iar sistemul financiar a devenit un fief al ca­pitalului străin. În fond, statul a pierdut aproape orice posibilitate de a influenţa situaţia din economie, iar beneficiile obţinute prin “integrarea europeană” s-au dovedit a fi nişte iluzii periculoase. Cele mai importante beneficii ale integrării europene sunt considerate “accesul la piaţa europeană a muncii” şi “fondurile europene”. În realitate, “dreptul la libera circulaţie şi la muncă” s-a dovedit a fi restricţionat în numeroase ţări din Uniunea Europeană, restricţiile înăsprindu-se pe măsură ce piaţa muncii se deteriorează, iar tensiunea socială din ţările europene creşte. Mirajul “fondurilor europene” este frumos, dar chiar dacă presupunem prin absurd că 100% din aceste fonduri ar fi fost absorbite, această absorbţie nu ar fi compensat nici 5% din pierderile provocate de vânzarea la preţuri derizorii a industriei petroliere, metalurgice şi a sectorului financiar.
Românilor li s-a inoculat ideea că vânzarea patrimoniului naţional va asigura cumpărarea “unui bilet colectiv” pentru accesul la tărâmul prosperităţii eterne a Uniunii Europene. În contextul actual, este evident că de fapt au obţinut un “bilet colectiv” pe Titanic şi nici măcar la clasa lux ci la cală. Aisbergul este foarte aproape.
Conform informaţiilor publicate de The Daily Telegraph (ziarul “oficial” al actualului guvern britanic), Ministerul Afacerilor Externe al Marii Britanii a trimis ambasadelor din Uniunea Europeană o circulară prin care le cere să elaboreze de urgenţă planuri de evacuare a cetăţenilor britanici din ţările UE în contextul viitoarelor turbulenţe sociale provocate de dezintegrarea zonei euro şi prăbuşirea sistemului bancar:
“Miniştrii guvernului britanic ne-au comunicat privat că dezintegrarea zonei euro care cândva părea imposibilă, devine din ce în ce mai plauzibilă. Diplomaţii se pregătesc să-i ajute pe britanicii aflaţi în afara ţării în cazul unui colaps bancar şi al unor manifestări violente rezultante din criza datoriilor. Trezoreria britanică a confirmat că se află în proces de pregătire de planuri de acţiune pentru un colaps. Un ministru important ne-a arătat seriozitatea îngrijorării guvernului, spunând că Marea Britanie îşi face planurile în baza gândirii că prăbuşirea euro este acum doar o chestiune de timp. «Este în interesul nostru ca ei să tragă de timp cât mai mult pentru că aşa vom avea noi mai mult timp să ne pregătim», a declarat ministrul pentru The Daily Telegraph.”

Nu avem iluzii în privinţa actualei clase politice. Este clar că nimeni nu se ocupă de pregătirea unui plan de acţiuni care să fie implementat la momentul destrămării zonei euro şi al prăbuşirii generalizate a economiei europene. Suntem siguri că noua clasă politică, cea care va veni la putere după acest colaps, va fi mai patriotică şi substanţial mai inteligentă.

Sursa: cronicaromana.com

Premonitia scufundari si Misterele Titanicului

Chiar din primele zile, dispariţia Titanicului a fost însotită de mituri şi legende. Pe lângă cele tradiţionale, la noi au ajuns şi versiuni fantastice.În 1897, cu 15 ani înainte de dispariţia Titanicului, a ieşit de sub tipar o carte a unui jurnalist necunoscut, pe atunci, Morgan Robertson. Romanul său prezicea scufundarea unui uriaş transoceanic cu numele „Titan”. Imaginatia bogata a jurnalistului s-a dovedit a fi o proorocire de coşmar, care se potrivea cu faptele reale, începând cu numele şi echipamentele vasului şi terminând cu locul, timpul şi cauza catastrofei. După tragedie, Robertson a fost considerat „diavol”, geniu negru, prevestitorul nenorocirii. Romanul său a fost blestemat, iar autorului i-a fost refuzat dreptul la publicarea cărţilor. Un marinar de pe Titanic, printr-o ironie a sorţii, avea cu el un exemplar al romanului lui Morgan Robertson. Pe măsura ce înainta în lectură, pe marinar îl cuprindea panica. Le-a povestit colegilor, dar aceştia il ascultau cu un zâmbet larg pe buze. Era atât de speriat, încât, atunci când vasul a acostat în portul oraşului Southhempton, el a abandonat nava, şi, prin asta şi-a salvat viaţa.De asemenea, în ultima clipă, au refuzat să călătorească încă 55 de oameni, printre care si miliardarul John Morgan, proprietarul Titanicului,declarat subit bolnav. A refuzat călălătoria şi un mare negustor, a cărui soţie a primit o avertizare anonimă „dacă nu vreţi să vă pierdeţi soţul, atunci faceţi tot posibilul ca să-l răzgândiţi de la călătorie”. Ceilalti care au renuntat au motivat asta prin diferite presimţiri ciudate dar puternice.
Pe 15 aprilie 1972 – la 60 de ani dupa tragedie – radistul vasului american “Theodor Roosvelt” primeste un semnal S.O.S. In casti se auzea o voce inghetata care cerea ajutor pentru Titanicul ce se scufunda. Llyld Dethmer, radistul, a crezut ca a innebunit. Insa, disciplinat, a transmis mesajul la tarm. Cine stie, s-a gandit, poate intradevar cineva are probleme. Raspunsul a fost scurt si calm: “la semnalul SOS nu raspundeti, continuati cursul stabilit”. Mai tarziu, in port, capitanului si intregului echipaj li s-a explicat ca, demult scufundatul Titanic, nu avea cum sa trimita semnale SOS. Ori radistului i s-a parut, ori cineva a facut o gluma buna. Dhetmer a gasit straniu faptul ca explicatiile au venit de la serviciile speciale si nu de la conducerea maritima, asa ca a inceput cercetarile. Initial, din pura curiozitate, dar s-a adancit atat de mult incat a ajuns la spital cu probleme neuropsihice. Inainte de asta a reusit sa “dezgroape” multe lucruri interesante. In arhive a gasit rapoarte ale colegilor sai radisti, care au receptionat semnale SOS in 1924, 1930, 1936, 1942 adica odata la sase ani. In 1978 Lloyd a asteptat pregatit semnalul si a asigurat pe toata lumea ca l-a primit. Ce s-a intamplat in anii urmatori nu se stie, nu exista informatii nicaieri. In 1996, insa, ziarul canadian “Sun” a anuntat despre un alt semnal SOS primit de vasul canadian ” Quebec”. Se presupune ca in scurgerea timpului s-a format un semnal fantoma, si ca pe acesta, cica, il primesc vasele de atata timp. Daca este adevarat ar trebui sa ne pregatim pentru SOS-ul din 2014. Sunt voci care spun ca semnalele au fost primite nu numai de aparatura ci si de oameni, sub forma premonitorie. Asa s-ar explica profetia lui Morgan Robertson precum si presimtirile celor cincizezeci si cinci care au refuzat calatoria. Pare un episod de poveste, dar cum sa explicam faptul ca vasele “Carpatia” si “Olimpic” au primit semnalul SOS la ora, 23.17 cu 23 de minute inainte de ciocnirea cu aisbergul.Daca pana acum toate descoperirile se reduceau la niste semnale fantoma, nepalpabile, ceea ce a gasit Carl-Yorgen Huss, capitanul unui vas norvegian de pescuit, schimba mult datele problemei. In ziua de 24 septembrie 1990, in nordul Atlanticului, la 340 km sud-vest de Islanda, pescarii norvegieni au gasit o fata speriata, tremurand pe un aisberg. Numele ei era Winie Cowts si a spus ca are 29 de ani. Capitanul Huss a anuntat oficialitatile despre fata gasita. Ea afirma ca s-a salvat printro minune de la naufragiul Titanicului si ca este foarte ingrijorata pentru soarta celorlalti calatori… Pentru aceasta femeie timpul s-a oprit in tragica zi de 15 aprilie 1912, zi pe care o traia emotional atat de puternic de parca cei 79 de ani trecuti nici n-ar fi existat. Pescarii nu puteau accepta asa ceva. Notiunile lor despre timp si curgerea lui erau bulversate complet si nu intelegeau nimic din ce se petrecea sub ochii lor. Nici fata nu pricepea ce se intampla. Era complet sanatoasa psihic, nu trada nici o urma de prefacere, fiind doar teribil de speriata. Hainele pe care le purta erau “la moda” la inceputul secolului. Cum era posibil asa ceva? In cautarea raspunsului, autoritatile au luat legatura cu oficialitatile maritime britanice. Londra a confirmat, conform arhivelor, ca miss Winnie Cowts din Southempton fusese pe lista calatorilor si s-a aflat pe vapor. Lucru straniu – nu arata de loc de 108 ani, ci de 29! “E ceva supranatural”, au afirmat cei 27 de membri ai comisiei de examinare. “Se pare ca s-a aflat intr-un fel de conservare a timpului. Nu a imbatranit deloc.” Peste un an, la 9 august 1991, vaporul de cercetari norvegian “Larsson Nayper”, la 365 km sud-vest de Islanda il “pescuieste”, dupa toate aparentele, chiar pe capitanul Titanicului E. John Smith! Nevatamat, dar cutremurat de cele intamplate. Era imbracat intro uniforma de o calitate excelenta marca “White Star”. Salvatorii au procedat exact ca in cazul precedent. L-au predat pe Smith autoritatilor de la Oslo, care, bineinteles ca l-au supus la o serie de examinari si teste psihice. Le-a trecut cu brio pe toate. Era perfect sanatos, iar amprentele din dosarele marinei britanice au confirmat identitatea “reintorsului”. Autoritatile nu au fost de acord cu intervievarea celor doi, sub pretextul socului emotional, cei doi inca mai cred ca sunt in 1912…Dupa trei ani, in 1994, in aceleasi locuri, a fost gasita o fetita de zece luni, aproape inghetata, dar sanatoasa. De unde a aparut acest bebelus, care, evident nu putea sa inoate? De ce era in viata la o distanta foarte mare de tarm? Cum a ajuns acolo? Copilul plutea pe apa sustinut de un colac de salvare cu insemnele Titanicului…
Marinarii de pe vasele care trec prin locul unde a disparut Titanicul sustin ca totdeauna vad un vapor mare scufundandu-se. Unii zic ca este fantoma Titanicului, altii cred ca in momentul scufundarii, uriasul transoceanic ar fi nimerit intro bucla temporala unde evenimentul se repeta la nesfarsit, cu unele mici diferente cum ar fi salvarea unor suflete … Oricum, Pentagonul deja a clasificat acest subiect, ca si multe altele: “Top Secret”…..

O parere proprie! Titanicul s-ar fi putut afla intr-o poarta tridimensionala, in opinia mea ar fi putut calatori in timp si spatiu un interval foarte scurt. 

Va astept pareriile.

Sursa: Misterele Lumii