Evenimentul Rusaliilor - coborârea Sfântului Duh, aprinderea lăuntrică a unei cunoașteri umplute de spirit

După ce a săvârșit Misterul de pe Golgota, Christos Iisus a fost, într-adevăr, singur, fiindcă ucenicii săi nu doar fugiseră; fugise de la ei și conștiența lor. Ei se aflau într-un fel de stare onirică și trăiau evenimentele în așa fel încât de-abia de Sărbătoarea Rusaliilor au avut o retrospectivă a acestora în stare de conștiență deplin trează. Ei au viețuit într-un mod ciudat această întâlnire a lor cu Christos după înviere, în așa fel încât au văzut sub formă de imagini următorul lucru: Aici și acolo am fost împreună cu El, El a vorbit; de-abia acum aceasta e limpede pentru noi. – Și acum ei au avut o trăire ieșită din comun. Au revăzut imaginile trăirilor avute cu Christos, așa cum corespundeau ele celor viețuite în comuniune cu El după înviere. Dar era ca și cum se arăta, alternativ, mereu altă imagine: Mereu se arăta o imagine care le dădea o amintire a unor evenimente trăite în comun prin care ei trecuseră ca în transă onirică. Dar întotdeauna li se înfățișau două evenimente: niște trăiri cu Christos după înviere și celelalte, petrecute înainte să fi căzut în transă, pe când se mai aflau în corp fizic împreună cu Christos, lucru accesibil conștienței fizice. Evenimentele le apăreau ca două imagini suprapuse. Una le înfățișa amintirea unui eveniment fizic, cealaltă, retrezirea a ceea ce viețui-seră împreună cu Christos într-o altă stare de conștiență. Datorită suprapune-rii a două imagini, lor le-a devenit limpede ce se petrecuse propriu-zis în timp. De Sărbătoarea Rusaliilor, în fața sufletelor lor stătea în mod clar ce fusese săvârșit pentru evoluția de pe Pământ. Dacă vrei să descrii ceea ce au trăit ei, ești pus în fața a două evenimente grandioase și profunde. Ceea ce se petrecuse stătea în fața simțirii lor, declanșat de Evenimentul Rusaliilor. Dar lor li se înfățișa faptul că ceea ce înainte se afla în Cosmos, este acum pe Pământ. Toate acestea ne devin limpezi de-abia dacă avem în față Cronica Acașă. 
Să pornim de la trăirile pe care le are omul. Omul trăiește mai întâi, înainte de a coborî spre o nouă încarnare, realități și fapte spirituale. Trece apoi prin starea embrionară, pe urmă, prin corpul material intră în viața fizică pământească și, în cele din urmă, se întoarce în lumea spirituală. Așa are loc evoluția lui sufletească. Pentru fiecare ființă, aceste trepte sunt altfel. Vom încerca să le aplicam Ființei lui Christos. 
Christos parcurge în alt mod aceste stări. De la Botez și până la Misterul de pe Golgota avem un fel de stare embrionară. Moartea pe Cruce este nașterea, viața de după înviere, împreună cu apostolii, este o peregrinare pe Pământ. Trecerea în aura Pământului este ceea ce pentru un suflet uman e trecerea în lumea spirituală. La Christos se întâmplă exact invers. El își caută, pentru destinul Său, situația diametral opusă. Sufletul uman pleacă de pe Pământ în lumea spirituală, Christos trece din lumea spirituală în sfera pământească, se unește cu Pământul, pentru a intra în aura Pământului, prin marea jertfă pe care o aduce. Aceasta e trecerea lui Christos în Devahan. Și acum, în aura Pământului, Christos își trăiește Devahanul de El însuși ales. Omul urcă de pe Pământ în Cer; Christos face invers, El coboară din Cer spre Pământ, pentru a trăi împreună cu oamenii. Acesta este Devahanul său. 
Faptul că Dumnezeu a intrat în existența Sa Pământească – acesta este evenimentul care le-a apărut apostolilor și ucenicilor, care s-a înfățișat spiri-tului lor, drept unul dintre ultimele evenimente, în imaginea înălțării la Cer, de fapt, a Coborârii pe Pământ. Prin aceasta, pentru simțirea lor era limpede ce anume se petrecuse, ce soartă revenea evoluției de pe Pământ.
De Rusalii, apostolii s-au simțit transformați și umpluți cu o nouă conștiență: 
Aceasta a fost coborârea Sfântului Duh, aprinderea lăuntrică a unei cunoașteri umplute de spirit.

Se poate întâmpla, bineînțeles, să le pari oamenilor un exaltat sau un visător, dacă povestești aceste evenimente, dar e de înțeles, pe de altă parte, că marile evenimente care au avut loc în viața Pământului nu sunt ceva obișnuit. Ucenicii au văzut, în cadrul retrospectivei, viața lui Christos Iisus, care a durat trei ani, de la Botezul în Iordan și până la Misterul de pe Golgota, înțelegând-o de-abia acum.

Într-un sens mai adânc al cuvântului, sărbătoarea Rusaliilor poate fi caracterizată, aşadar, ca orientând privirea spirituală şi înspre viitor şi înspre trecut. Semnificaţia pe care sărbătoarea Rusaliilor o are pentru oamenii Occidentului ni se înfăţişează printr-o imagine impunătoare, o imagine care ne vorbeşte simţirii noastre în profunzimi. De altfel, această imagine este binecunoscută fiecăruia dintre cei de faţă. Întemeietorul Creştinismului mai zăboveşte o vreme, după ce a săvârşit Misterul de pe Golgota, printre aceia care-L pot vedea în acea corporalitate pe care a îmbrăcat-o după Misterul de pe Golgota. Şi apoi, în faţa sufletelor noastre apare, într-o înşiruire de imagini pline de semnificaţii, urmarea acelor evenimente. Într-o impresionantă viziune, perceptibilă celor mai apropiaţi adepţi ai săi, corporalitatea pe care a îmbrăcat-o întemeietorul creştinismului după Misterul de pe Golgota, se destramă prin aşa-numita Înălţare la cer.
Pentru că cei dintâi oameni care l-au înţeles pe Christos şi care sunt adunaţi acolo se simt ca şi cum ar vorbi nu acelora care se află în imediata lor apropiere spaţială şi temporală: ei îşi simt inimile transpuse departe, departe, la cele mai diferite popoare de pe suprafaţa Pământului, ei simt că în inimile lor creşte ceva ce poate fi tradus în toate limbile, pe înţelesul inimilor tuturor oamenilor. Cei dintâi adepţi se simt ca scăldaţi în această viziune grandioasă a viitorului creştinismului care se desfăşoară în faţa lor ca şi cum ar fi înconjuraţi de toţi oamenii aparţinând tuturor popoarelor Pământului, care-L vor înţelege în viitor pe Christos. Şi ei simt ca şi cum ar avea puterea de a înveşmânta vestirea creştină în cuvinte care să fie inteligibile nu numai acelora care se află în imediata lor apropiere spaţială şi temporală, dar tuturor oamenilor de pe Pământ, pe care-i vor întâlni în viitor.
Acesta a fost conţinutul lăuntric emoţional care a umplut cugetele celor dintâi adepţi ai creştinismului la primele Rusalii creştine. Dar explicaţiile ce se dau în sensul veritabilului creştinism esoteric, şi care au fost înveşmântate în simboluri, spun: Spiritul, care este adeseori numit şi Sfântul Duh, cel care există, cel care-şi pogora forţa în vremea când Christos Iisus îşi trimitea spre Pământ propriul Său Spirit, care reapărea când Iisus era botezat de către Ioan Botezătorul – acelaşi Spirit, într-o altă formă, în forma mai multor limbi de foc strălucitoare, se pogorî asupra individualităţilor celor dintâi oameni care L-au înţeles pe Christos. ‒ Sărbătoarea Rusaliilor mai vorbeşte despre acest Sfânt Duh şi într-o cu totul altă formă. Să aşezăm în faţa sufletelor noastre semnificaţia cuvântului “Sfântul Duh”, în accepţiunea care i se dă în Evanghelii.
Despre acelaşi Spirit Sfânt ni se mai spune că el este acela care, printr-o altă revelaţie, se revarsă de Rusalii în individualităţile celor dintâi oameni care înţeleg creştinismul. La Botezul lui Ioan, Spiritul ni se înfăţişează sub chipul porumbelului. Dar acum apare o altă imagine: imaginea limbilor de foc. La Botezul din Iordan, Sfântul Spirit se manifestă sub forma unui singur porumbel, sub o formă unitară, iar de Rusalii el se manifestă sub forma mai multor limbi de foc individuale. Şi fiecare din aceste limbi de foc este inspiratoare pentru acele individualităţi, pentru fiecare dintre individualităţile primilor adepţi ai creştinismului. Ce reprezintă deci acest simbol al Rusaliilor care se înfăţişează sufletului nostru? 
După ce purtătorul Spiritului universal-uman îşi îndeplinise misiunea pe Pământ, după ce Christos a lăsat ca ultimele sale învelişuri să se topească în universal, după ce natura corporală unitară a învelişurilor lui Christos s-a dizolvat ca unitate în existenţa spirituală a Pământului, a apărut posibilitatea ca din inimile celor ce înţeleseseră impulsul christic să se vorbească despre acest impuls christic, să se acţioneze în sensul acestui impuls christic. În măsura în care se manifestase în învelişurile exterioare, impulsul christic dispăruse prin Înălţarea la cer în lumea spirituală unitară; el s-a ivit din nou, zece zile mai târziu, din inimile fiinţelor individuale ale celor dintâi creştini. Şi prin faptul că acelaşi spirit care a acţionat în forţa impulsului lui Christos a reapărut într-o formă multiplicată, cei dintâi adepţi ai creştinismului deveniră purtători şi vestitori ai mesajului christic, punând prin aceasta, la începutul evoluţiei creştine impunătorul semn de aducere aminte care ne spune: după cum primii adepţi – şi anume fiecare din ei – şi-au asimilat impulsul christic, după cum lor le-a fost îngăduit să-şi asimileze limbile de foc ca inspiratoare ale propriului lor suflet, tot aşa voi, oamenii, cu toţii, dacă vă străduiţi să înţelegeţi impulsul christic, să-i individualizaţi forţele, puteţi lua impulsul christic în inimile voastre, puteţi lua în voi forţe care să vă ajute să acţionaţi în mod din ce în ce mai desăvârşit în sensul acestui impuls.

O mare speranţă poate izvorî pentru noi din acest semn de aducere-aminte care a fost pus atunci ca punct de pornire al creştinismului. Şi cu cât se desăvârşeşte mai mult, cu atât omul poate simţi că Sfântul Spirit vorbeşte în lăuntrul propriului său suflet, în măsura în care gândirea, simţirea şi voinţa umană se lasă pătrunse de acest Spirit Sfânt care, prin diviziune şi multiplicare, este şi Spirit individual în fiecare individualitate umană în parte. Prin aceasta, Duhul Sfânt este pentru noi, oamenii, în ceea ce priveşte evoluţia noastră viitoare, Spiritul care ne ajută să devenim oameni liberi, suflete umane libere. Spiritul libertăţii e cel care pulsează în Spiritul revărsat peste cei dintâi oameni care au înţeles creştinismul, la cele dintâi Rusalii creştine. E Spiritul a cărui cea mai de seamă însuşire a fost indicată de Christos Iisus însuşi: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”

Numai în Spirit poate omul să devină liber. Câtă vreme depinde de corporalitatea în care locuieşte spiritul său, el rămâne un sclav al acestei corporalităţi. El poate deveni liber numai dacă se regăseşte în spirit şi dacă, prin spirit, devine stăpânul a ceea ce există în el.
“A deveni liber” presupune: a te regăsi ca spirit în tine însuţi. 
Adevăratul Spirit în care ne putem regăsi este Spiritul universal-uman, pe care-l cunoaştem ca forţă a Sfântului Spirit ce pătrunde în noi în felul arătat de Rusalii, pe care trebuie să-l facem să se nască în noi înşine, să-l lăsăm să se reveleze. Astfel simbolul Rusaliilor se transformă pentru noi în grandiosul ideal de dezvoltare liberă a sufletului uman spre o individualitate liberă, autonomă. 

Această instituire exterioară a datei sărbătorilor are o semnificaţie deosebit de adâncă, iar cel care nu înţelege mai deloc lumea nu poate percepe înţelepciunea ce se manifestă până şi în instituirea acestei sărbători.
Să luăm cele trei sărbători. Crăciunul, Paştile, Rusaliile.
Crăciunul, ca sărbătoare creştină, cade la o dată din an fixată precis; ea a fost fixată o dată pentru totdeauna într-o anumită zi a lunii decembrie. În fiecare an sărbătorim Crăciunul în aceeaşi zi.
Altfel e cu Paştile. Paştile este o sărbătoare “mobilă”, determinată de constelaţiile de pe cer: Paştile cad în prima duminică de după Luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară. Pentru aceasta omul trebuie să-şi îndrepte privirile spre depărtările cerului, acolo unde stelele îşi urmează drumul lor, şi de unde ne vestesc legile lumii. Paştile sunt o sărbătoare mobilă, tot aşa cum în fiecare individualitate umană în parte, tot fără dată fixă, este momentul în care se trezeşte forţa omului superior, înzestrat cu o conştienţă superioară spre eliberarea din condiţia umană obişnuită, inferioară. După cum într-un an Paştile cad într-o zi, iar în alt an în altă zi, tot aşa pentru omul individual, potrivit cu trecutul său şi cu forţa strădaniilor pe care le depune, va veni, mai devreme sau mai târziu, momentul când îşi dă seama: eu pot găsi în mine forţa de a face ca din mine să se nască un om superior.
Sărbătoarea Paştilor are menirea de a ne aminti că noi nu avem la dispoziţie numai forţele pe care ni le oferă trupul nostru şi care, de altminteri, sunt şi ele tot divin-spirituale, că noi, ca oameni, putem depăşi pământescul. Iată de ce sărbătoarea Paştilor este aceea care ne aduce aminte de acea forţă care, mai devreme sau mai târziu, se va trezi în noi. Sărbătoarea Paştilor a fost aşezată fără dată fixă, în armonie cu constelaţiile de pe cer. Omul trebuie să trezească în el amintirea a ceea ce poate fi el, dacă-şi înalţă privirea spre Cer, spre a vedea cum poate fi el eliberat de orice existenţă pământească şi cum se poate el înălţa deasupra oricărei existenţe pământeşti.
Rusaliile depind de Paşti. Sunt o urmare a Paştilor: Paştile – stabilite potrivit cu poziţia constelaţiilor de pe cer; Rusaliile – ceva care trebuie să urmeze Paştilor ca un efect necesar, după un anumit număr de săptămâni.
Omul trebuie să trezească în el amintirea a ceea ce poate fi el, dacă-şi înalţă privirea spre Cer, spre a vedea cum poate fi el eliberat de orice existenţă pământească şi cum se poate el înălţa deasupra oricărei existenţe pământeşti. 
În ceea ce vine spre noi ca forţă de acest fel se află posibilitatea libertăţii noastre lăuntrice, a eliberării noastre interioare. Dacă vom simţi că în lăuntrul nostru suntem în stare a ne autodepăşi, ne vom strădui să realizăm cu adevărat această autodepăşire. Atunci vom vrea să-l eliberăm oarecum pe omul lăuntric din noi, să-l smulgem dependenţei de omul exterior. E adevărat că vom continua să locuim în omul exterior care suntem, dar vom deveni deplin conştienţi de forţa spirituală lăuntrică a omului interior. Şi de momentul când ne dăm seama că ne putem elibera prin această sărbătoare a unor Paşti lăuntrice, de acest moment depinde apoi dacă vom atinge momentul Rusaliilor, dacă spiritul care s-a regăsit în lăuntrul său îl umplem cu un conţinut care nu este din această lume, ci din lumea spirituală. Numai acest conţinut provenitor din lumile spirituale ne poate face liberi.
El este adevărul spiritual despre care Christos spune.
“Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”
impulsul christic este un impuls spre libertate.
Cea mai adevărată lucrare a sa, în cel mai autentic înţeles al cuvântului, nu se arată atunci când el acţionează în afara sufletului uman. Adevărata lucrare a impulsului christic se arată numai atunci când el începe să lucreze în însuşi sufletul uman individual. Şi primii oameni care l-au înţeles pe Christos s-au simţit chemaţi, prin evenimentul trăit de Rusalii, să vestească ceea ce era în propriile lor suflete, ceea ce li se dezvăluise în revelaţiile şi inspiraţiile propriului lor suflet drept conţinut al învăţăturii lui Christos. Christos a dăruit această forţă prin care oamenii să poată face ca în propriul lor suflet să înflorească cuvântul pe care ei trebuiau să-l vestească drept solie a creştinismului. Devenind conştienţi de faptul că impulsul christic a fost cel care a acţionat în dosul acelei sfinte pregătiri dinaintea Rusaliilor, ei s-au simţit chemaţi de către forţa impulsului christic ce lucra în ei să lase ca în ei să vorbească limbile de foc, Sfântul Spirit individualizat, şi să plece să vestească solia lui Christos.

Bartolomeu Anania 2005 06 19 IPS Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile) - Bartolomeu Anania 2005 06 19 IPS Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile)
     
  Asculta  mai multe  audio   diverse 




sursa
http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA118/GA118_CF12.html 

S-ursa: http://adevarul2012.blogspot.ro
http://adevarul2012.blogspot.ro

Începe săptămâna Rusaliilor. Ce marchează această sărbătoare şi care sunt datinile lăsate din străbuni

Săptămâna 27 mai - 2 iunie dă startul ciclului Rusaliilor şi este numită Sfredelul Rusaliilor. Etnologii cred că numele sărbătorii vine de laRozaliile romanilor, când era marcată ziua rozelor. Este cel de-al doilea prag în calendarul popular şi marchează trecerea de la primăvară la vară.

Gospodinele culeg în această săptămână plantele de leac: pelinul, frăsinica, dumbravnicul. Ele o fac înainte de răsăritul soarelui, iar în loc lasă ofrande, sub formă de pâine şi un pahar cu băutură. În această săptămână are loc şi constituirea cetei Căluşarilor.

"Se spune că acest ritual este un antidot împotriva deochiului. De fapt, Căluşarii sunt singurii agenţi colectivi în tradiţia populară specializaţi în lupta împotriva demonului", a menţionat doctorul în etnologie Tudor Colac.

În ziua de marţi se aşteaptă ploile, iar fetele se spală pe cap cu rouă şi pelin ca să aibă părul mătăsos. "În această zi se pun în pat stible de pelin, crenguţe de pelin, chiar în pat se pune şi se doarme , sub perne, sub albituri şi se doarme, cu aceste crenguţe de pelin, ca să fie omul sănătos tot anul", a explicat Colac.

Cei care lucrează îşi pun pelin la brâu ca să fie păziţi de Rusalii. Pelinul se poartă în sân, se pune la uşi, la geamuri. În această zi nu se scaldă, deoarece este rău de înec.

"Se descântă aghiazma pentru a vindeca de boli grele, de durerile de urechi în special. Şi tot în această zi fetiţelor mici li se găureşte urechea pentru cercei, fiindcă e mai puţin dureros, se spune în tradiţia populară", a precizat Tudor Colac.

Se zice că fetele mari care vor să se mărite mai repede, trebuie să semene busuiocul... cu gura.

Vineri, pe 31 mai este ziua Sfântului Iermia, numit Ierme. În această zi, nu se înjugă bovinele, ca să nu se îmbolnăvească. Iată de ce, această vinere mai este numită şi sărbătoarea boilor.

Potrivit tradiţiei populare, dacă în primele zile din iunie va tuna, vara va fi noroasă, iar dacă va ploua, vom avea recoltă bogată.

Sursa: http://www.publika.md

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă ! (Matei VI, 33) PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DUPĂ RUSALII.. Luminătorul trupului.. de Ierodiacon Visarion Iugulescu

 

Ierodiacon Visarion Iugulescu

Citez>Pr. Visarion Iugulescu..Asculta online:
Ierodiacon Visarion/04 Luminatorul sufletului.mp3


Fraţi creştini,

Învăţăturile minunate pe care le desprindem din Sf. Evanghelie de astăzi pot fi socotite ca un balsam vindecător pentru o cumplită boală.
Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de mulţime de boli şi mai ales de boala aceasta a îngrijorării pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, zice Domnul nostru Iisus Hristos: “Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti”.

Dar, trebuie să ţinem seama că una este îngrijorarea şi alta este a ne îngriji. La cea dintâi, s-ar părea că Evanghelia de astăzi ar cuprinde un puternic îndemn de trândăvie. S-ar părea că, după sfatul Mântuitorului, creştinul ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu lucreze nimic şi să aştepte liniştit, mură în gură, adică să-l hrănească şi să-l îmbrace Dumnezeu.
Oricine ar înţelege aşa, înţelege greşit. Cartea Sfântă nu ne învaţă nicăieri la trândăvie, ci dimpotrivă ne învaţă şi ne îndeamnă să nu greşim. Dovadă pentru aceasta ne stă însăşi viaţa Mântuitorului, care a muncit până la vârsta de 30 de ani, la aspra meserie de dulgher. Din pildele Lui, de altfel, vedem că ne îndeamnă la muncă. Aşa avem pilda cu talanţii, cu semănătorul, cu lucrătorii ieşiţi dis de dimineaţă la săpatul viei şi altele.
Dar, mărturie preţioasă în această privinţă ne stă Sf. Ap. Pavel care lucra la facerea corturilor ca să-şi câştige pâinea şi să nu cadă greutate nimănui. El a spus şi o învăţătură ce nu se va uita niciodată: “Cine nu lucrează, nici să nu mănânce!”
Dar, atunci, cum rămâne cu cuvintele Mântuitorului care zic: “Nu vă îngrijoraţi!” Ce vor să spună aceste cuvinte? Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, ne face să înţelegem că îngrijorările peste măsură îl duc pe om să cadă în unele ispite nesăţioase, de a îngrămădi mai mult decât trebuie, pentru existenţa vieţii de toate zilele.
Mântuitorul vrea să ne sporească încrederea în Dumnezeu, când ne invită să privim la păsările cerului. El nu zice să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adăuga, căci ştie Tatăl nostru cel din ceruri ce ne trebuie. Dar, omul face tocmai invers: mai întâi, aleargă în goană nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape tot timpul îl cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau să ştie. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune.
Ne jertfim toate puterile, ne dăm toată osteneala pentru dobândirea veacului acestuia trecător şi, astfel, grijile acestei vieţi îl robesc pe om, îl fac un fel de hamal, zi şi noapte, aşa cum robeau evreii în Egipt, la Faraon. Dar, într-o zi, au venit la dânsul Moise şi Aron şi l-au rugat să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe şi să se închine lui Dumnezeu. Faraon, văzând însă că evreii nu şi-au uitat credinţa şi că le arde să se mai închine Dumnezeului lor, a poruncit să li se mărească norma de muncă, aşa încât să nu se mai gândească la jertfe şi rugăciuni.
La un astfel de rezultat ajung şi creştinii noştri, care, pentru trebuinţele vieţii trupeşti, se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcăminţii şi a zilei de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, se pierde sufletul, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb. Când vrem să mergem la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică şi nu ne lasă. Dacă vrem, uneori, să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăinţă, atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace ca să ne îndeplinim sfintele datorii faţă de suflet.
Iată deci că din această robie vrea să ne scoată Domnul Hristos când ne zice: “Nu vă îngrjoraţi!” Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne învaţă să nu îngăduim materiei să ne subjuge. Dacă ar fi să trăim pe lumea aceasta în veci de veci, atunci interesele vremelnice ar trebui să ne stăpânească inima întreagă. Dar, de vreme ce suntem nişte călători pe lumea aceasta, atunci locul cel de căpetenie în inima noastră, în mintea noastră, să-l dăm sufletului, lui Dumnezeu.
Sufletul trebuie să stea mai presus de orice, nu trupul. Dumnezeu, mai înainte de toate, nu grijile acestei vieţi trecătoare. Cele mai multe din grijile şi frământările noastre sunt zadarnice şi fără rost. De ce? Fiindcă le facem privind numai la puterile noastre şi uităm de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. Uităm că, fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. Aşa că, la fiecare pas, trebuie să ne cunoaştem nimicnicia noastră şi să vedem că toate atârnă de puterea Celui Preaînalt şi mai ales să fim recunoscători şi mulţumitori pentru ce ne-a dat până în prezent.
Dacă îi mulţumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai dă, iar dacă noi nu-i mulţumim şi nu venim la biserică, acasă la El, la Tatăl nostru cel din ceruri să-I aducem laudele şi cinstea cuvenită, cum să ne mai dea ceva? De aceea pune biciul pe noi şi ne dă pe spinare, şi vin asupra noastră fel de fel de necazuri şi suferinţe grele.
Cine fuge de biserică, cine n-o iubeşte, cine nu vine să se roage, cine o înjură, nu are pe Dumnezeu de tată şi se găseşte ca un străin gol, sărac, fără părinţi, un fiu pierdut, căzut între hoţi şi tâlhari, fără nici un sprijin. De aceea, ajung aceşti nemulţumiţi de se sinucid, pentru că îngrijorările acestea de lucrurile pământeşti şi plăcerile nelegiuite îl aduc pe om la starea de orbire sufletească. Într-adevăr, toate neînţelegerile dintre oameni, invidia, ura, războaiele răsar din poftele acestea ale lăcomiei, ale mândriei, din alergarea nemăsurată mai mult după lucrurile trecătoare.
Un filozof grec a zis că, prin îngustimea minţii şi egoism, oamenii degenerează în bestii şi devin lupi, tigri, unii faţă de alţii, fiare înveninate care se urmăresc ca fiarele prin munţii şi pustiurile din Africa. Însă, e prea puţin spus despre om, căci el a decăzut mai rău, fiindcă animalele sunt periculoase numai atunci când sunt flămânde; după ce s-au săturat, se odihnesc liniştite şi nu atacă pe nimeni. Dar, omul, căzut în orbirea aceasta sufletească, devine mai periculos atunci după ce s-a săturat, atunci când are mai mult, căci cine au fost urmăritorii creştinilor de-a lungul veacurilor? Cei înfometaţi, cei însetaţi şi goi? Nu! Dimpotrivă, bogaţii şi împăraţii care dispuneau de toate bunătăţile şi nu le lipsea nimic, pentru că se năşteau în inimile lor alte pofte nesăţioase şi, în mândria lor, se socoteau dumnezei, având pretenţii la oameni să le aducă jertfe.
De aceea, Mântuitorul în Sf. Evanghelie de astăzi ne face cunoscut că noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tată sus în ceruri care ne iubeşte şi are grijă de noi. El vrea să ne spună că noi suntem foarte importanţi în ochii lui Dumnezeu. Aşa de preţioşi încât, din iubire pentru noi, Tatăl a trimis în lume pe unicul Său Fiu ca să ne asigure fericirea cea vremelnică şi veşnică.
Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate împlini toate dorinţele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte păsările care zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grijă şi împodobeşte câmpiile cu flori, cu cât mai mult va purta El de grijă pentru noi oamenii? Noi  care suntem zidiţi după chipul şi asemănarea Sa! El  care hrăneşte toate vietăţile!
Iată una din purtările de grijă ale Tatălui ceresc pentru fiinţa omenească: când pruncul s-a născut pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit şi hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie să-l sugă ca să crească mare. Ce ar însemna, dacă n-ar fi pregătit Dumnezeu această hrană uşoară, şi totuşi, plină de puteri, care să-i asigure existenţa? Iată, dar, purtarea de grijă a lui Dumnezeu! El, Tatăl nostru cel din ceruri, S-a îngrijit de noi chiar de când eram în pântecele maicii noastre şi ne-a pregătit hrana trebuitoare ca să creştem. Cu cât mai mult se îngrijeşte El acum, când suntem împresuraţi de mulţime de ispite!
Dar, să-L cunoaştem pe El de Tată, să alergăm numai la ajutorul Lui, nu la diavolul, la vrăji, la descântece, să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. În toate zilele şi în toată clipa să căutăm să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţii sfinte şi să aşteptăm ca El să ne facă dreptate în necazurile şi suferinţele noastre, că El ne va face dreptate, dar atunci când va vrea El, căci poate merităm să ispăşim vreo pedeapsă, niscaiva păcate.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne mai spune în Evanghelia de astăzi că luminătorul trupului este ochiul. “Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este luminat, iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul este întunecat. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul se referă la ochiul sufletului care este conştiinţa.
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru, este ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Nu există om fără conştiinţă chiar dacă se spune câteodată că un om nu are conştiinţă, aceasta înseamnă că el nu vrea să ţină socoteală de dictatele conştiinţei, dar nu că ea n-ar exista. la mulţi auzi expresia aceasta: “aşa-mi dictează mie conştiinţa” sau “aşa îmi spune mie cugetul”. Pentru că face deosebire între bine şi rău, între ce este permis şi între ce nu este permis, conştiinţa morală mai e numită şi simţ moral.
Conştiinţa se manifestă ca o lumină, ca un sentiment lăuntric; cea dintâi licărire a sa nu se câştigă prin experienţă, nici prin învăţătură, ci este înnăscută în sufletul nostru, este sădită de Dumnezeu ca lege a Sa, ca un ecou al dreptăţii veşnice, ca un semn neîndoios al asemănării omului cu Dumnezeu. Aşa cum luminătorul trupului este ochiul, tot aşa luminătorul sufletului este conştiinţa.
Conştiinţa îndeplineşte în suflet un întreit rol. Înainte de a săvârşi omul o faptă, bună sau rea, conştiinţa îl sfătuieşte s-o facă, sau să n-o facă. Deci, ea este un sfătuitor. În timpul când omul săvârşeşte fapta, conştiinţa este ca un martor, iar după ce fapta e săvârşită, conştiinţa devine judecător.
Mulţumirea sufletească ce simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă această satisfacţie devine permanentă, ea se numeşte fericire. Aceasta este singura fericire adevărată în viaţa pământească pe care o poate gusta şi bogatul şi săracul, şi cel învăţat şi cel neînvăţat, şi cel sănătos şi cel bolnav. Această fericire sufletească se mai numeşte şi mulţumire sufletească, căci omul numai atunci poate fi fericit, când are mulţumire sufletească.
Mulţumirea sufletească n-o pot avea decât cei ce-L cunosc pe Dumnezeu şi ascultă cu dragoste învăţăturile Lui, trăind într-o viaţă curată, de sfinţenie. Cele mai frumoase exemple de rugăciune ni le dau sfinţii mucenici, martirii creştini care răbdau cu fruntea senină cele mai cumplite chinuri în timpul cărora cântau imne de laudă lui Dumnezeu şi salutau fără nici o ură pe împăratul din porunca căruia erau prigoniţi şi omorâţi. Cu conştiinţa împăcată sufereau pentru credinţa lor în Domnul Hristos, fără să simtă durerile chinurilor, răbdând chiar cu dragoste.
Este o mare greşeală să creadă cineva că oamenii nelegiuiţi, care fac tot felul de răutăţi şi care trăiesc în tot felul de păcate grele, sunt fericiţi. Ei au bani, au de toate, sunt slăviţi şi lăudaţi de oameni, trăiesc şi se lăfăiesc în bunătăţi, dar mulţumire sufletească să ştiţi că nu au, fiindcă în adâncul inimii lor roade un vierme neadormit, mustrarea conştiinţei pentru păcate, pentru crime, nedreptăţi, pârâciuni şi pentru sângele pe care l-au vărsat în diferite chipuri.
E destul să ne aducem aminte din istoria omenirii de tragicul sfârşit şi de viaţa zbuciumată a unor monştri morali, cum au fost împăraţii romani: Tiberiu, Neron, Diocleţian, Maximilian, apoi Irod, care a omorât 14.000 de prunci la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, celălalt Irod care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, Ana şi Caiafa, precum şi o mulţime de călăi şi criminali, care şi astăzi sunt pomeniţi cu groază.
Întristarea, ruşinea şi remuşcarea ce simţim pentru săvârşirea răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mai mare nefericire în viaţa aceasta. Nici o nenorocire nu ne poate lovi, nu ne poate face să ne simţim aşa de nefericiţi ca mustrarea conştiinţei sau, cum se zice în popor, mustrarea cugetului.
Exemple din Sf. Scriptură avem pe Cain, care şi-a omorât fratele, prima moarte pe pământ, căci Cain, după uciderea fratelui său Abel, nu-şi mai găsea liniştea nicăieri. Alerga din loc în loc, văzându-şi mereu mâinile pătate de sânge; ochiul dumnezeiesc îl urmărea peste tot şi nefericitul Cain nu avea linişte. Alt personaj din Sf. Scriptură este Iuda Iscarioteanul care, după ce a vândut pe Domnul Hristos, conştiinţa din sufletul său l-a mustrat aşa de tare, căci n-a putut să mai aibă nici o linişte până nu s-a dus la mai-marii poporului evreu, pe care i-a găsit adunaţi în biserică şi cărora le-a aruncat banii pe care-i primise  cei 30 de arginţi strigând în gura mare: “Am vândut sânge nevinovat!” S-a dus, apoi, nemaiputând suferi mustrarea conştiinţei, şi s-a spânzurat, dându-se în ghearele satanei.
Multe exemple avem din cărţi şi mai ales din întâmplările din zilele noastre. Când cineva face o crimă, este imposibil să nu fie descoperită, cât de târziu. Sângele cel mort strigă răzbunare la Dumnezeu. Mulţi au făcut crime omorându-şi soţia ori copiii şi, imediat, mustrarea conştiinţei le-a fost aşa de mare şi gravă, căci pe loc ei şi-au luat viaţa în diferite feluri. Toţi aceştia să ştie că nu vor scăpa de mustrările conştiinţei şi de ochiul lui Dumnezeu, cel atotvăzător, care-i va urmări tot timpul cât trăiesc pe pământ, ori încotro vor merge şi mai ales pe patul morţii lor.
Aşa îmi povestea un preot cum a fost chemat odată să împărtăşească un bolnav chinuit de remuşcările conştiinţei, dar, până să ajungă preotul, omul a căzut în comă. Femeia şi copiii luară o lingură şi, cu putere, deschiseră gura bolnavului, care trăgea să moară, apoi l-au poftit pe preot să-i toarne în gură Sf. Împărtăşanie, ca să nu moară nepregătit. “Dragii mei  le zise preotul  această taină nu se ia aşa, oricum, trebuie o pregătire sufletească Iisus aşteaptă să-I deschidem noi, de bună voie, uşa inimii noastre, cât suntem pe picioare şi în viaţă, căci, la moarte, iată, este prea târziu”.
Aşa se întâmplă cu mulţi care stau toată viaţa nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, iar pe patul morţii sunt chinuiţi de remuşcările conştiinţei şi de vedenii îngrozitoare. Cheamă atunci preotul, dar e prea târziu. Alţii se mai împărtăşesc la Paşti şi la Crăciun, dar, în aceeaşi zi cu Sf. Taină în gură şi în corp, încep a înjura, fumează şi se îmbată pe la cârciumi. Astfel se împărtăşesc aceştia şi din paharul demonilor, căci zice Sf. Ap. Pavel: “Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor” şi, aşa cum ne spune şi Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi: “Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”.
Nu se poate sluji la doi domni. Din păcate, creştinii noştri cred că aşa e bine, să slujească la doi domni; să bea şi paharul Domnului şi să se ducă şi la cârciumă, să bea şi paharul diavolului să se îmbete, să urle ca fiarele, să judece pe cei care nu fac ca ei, zicând că aceia sunt sectanţi şi nu creştini ortodocşi. Ce rătăcire şi întuneric în capul lor! Ce creştini rătăciţi avem în veacul de pe urmă!
Ochiul acesta sufletesc, fraţi creştini, poate să fie întunecat sau luminat, după felul cum am practicat noi credinţa în Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre. Educaţia, mediul social, religia, cărţile citite, ocupaţia, felul de viaţă influenţează în chip felurit asupra formării conştiinţei la diferiţi oameni şi chiar la popoare întregi şi fac conştiinţa să nu funcţioneze la fel în toţi. Cu alte cuvinte, există mai multe feluri de conştiinţă.
O educaţie îngrijită şi un mediu social sănătos vor contribui la formarea unei conştiinţe drepte, pe când lipsa de educaţie şi un mediu social nesănătos vor falsifica conştiinţa. Religia şi ocupaţia fac, de asemenea, conştiinţa să difere la oameni. Una este conştiinţa păgânului, alta este a evreului, alta a mahomedanului, alta a monahului adevărat. Una este conştiinţa preotului, alta a militarului şi alta a negustorului. Conştiinţa se deosebeşte după cărţile bune sau rele citite, după felul de viaţă cinstită sau destrăbălată ce duce omul.
O conştiinţă adevărată, dreaptă şi sigură o are acela care socoteşte bun ceea ce într-adevăr este bun şi socoteşte rău ceea ce într-adevăr este rău. Conştiinţa care vede invers este eronată, falsă şi rătăcită. Mai este o conştiinţă în unii oameni care consideră păcatele grele sau abaterile grave ca foarte uşoare. Această conştiinţă se cheamă slabă. Avem apoi o conştiinţă scrupuloasă care se manifestă prin aceea că, consideră ca oprit ceea ce este permis şi exagerează anumite obligaţiuni. Conştiinţa care nu ştie să califice o faptă se cheamă dubioasă sau îndoielnică. Există oameni care au o conştiinţă trează aceştia se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor lor şi ei văd pe loc care faptă este bună şi care este rea.
Dar, cei mai mulţi oameni au o conştiinţă adormită. Ei nu iau seama la cele ce se petrec în suflet. Aceştia sunt întocmai ca cei care îşi acoperă ochii să nu mai vadă lumina soarelui; ei îngrămădesc plăceri peste plăceri, păcate peste păcate, griji peste griji şi, astfel, ochiul conştiinţei se întunecă şi omul ajunge un sclav, un slujitor supus al materiei.
Iată de ce zice Mântuitorul că nu se poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi Mamona. În Orient, Mamona este socotit banul, iar noi românii zicem că banul este ochiul diavolului, fiindcă pentru bani a fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale sufletului şi ale vieţilor omeneşti. Nu mai vorbim de mulţimea nedreptăţilor, a crimelor, a furturilor şi a celor mai multe păcate. Când fariseii i-au arătat Mântuitorului un ban, Domnul nici n-a vrut să se atingă de el, aşa de mult a dispreţuit banul.
Ochiul cel luminat sau întunecat de care ne spune Mântuitorul, mai înseamnă şi ochiul conştiinţei părinţilor în familie. Tatăl şi mama să vegheze asupra copiilor şi să-i ferească de rele, de păcate, de vicii. Vai de copiii care nu au ochiul părinţilor veghetor asupra lor, care n-au părinţi cu conştiinţa curată şi trează, căci acolo este întuneric mare în casa aceea. Dacă ochiul conştiinţei părinţilor este întunecat şi copiii lor sunt întunecaţi şi umblă tot prin întuneric, prin cârciumi, cu aceleaşi blestemăţii de păcate, de înjurături, cu drăcuieli şi desfrânări. Iată de ce au atâta necredinţă şi răutate copiii.
Ochiul conştiinţei trebuie să-l aibă luminat şi preotul în Parohia lui ca să lumineze şi ochiul celorlalţi, al copiilor săi sufleteşti. La fel, profesorul în şcoală trebuie să lumineze pe elevii săi. În toate locurile şi la toţi, ochiul conştiinţei trebuie să fie treaz, luminat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu învăţătura sănătoasă a Bisericii. De aceea, o mare datorie au părinţii cei duhovniceşti ca să trezească în suflete ochiul conştiinţei cel adormit al copiilor, iar părinţii cei trupeşti, să formeze copiii din fragedă vârstă şi să-i crească într-o conştiinţă dreaptă.
La formarea conştiinţei, după părinţi, ajută în primul rând Biserica Creştină Ortodoxă pentru aceasta trebuie să-i aduceţi aici, la biserică. Să le arătaţi, apoi, exemple de viaţă morală, văzute sau citite, şi să vă daţi silinţa de a le imita. Contactul cu oamenii credincioşi cu viaţă frumoasă, care urmează la biserică, îi ajută foarte mult pe copii şi, mai mult, îi va ajuta depărtarea definitivă de prietenia cu oameni vicioşi, pătimaşi, plini de tot felul de păcate, beţivi, tutunari, hulitori, bătăuşi, hoţi şi criminali.
Dacă copiii şi tineretul vor creşte cu o conştiinţă dreaptă şi curată, vor fi de folos societăţii şi statului, vor face numai bucurii părinţilor şi vor fi şi ei fericiţi. Părinţii vor fi scutiţi de mari necazuri de pe urma lor şi nu vor mai plânge cu amar. Toţi vor avea chiar aici în lumea aceasta o mulţumire sufletească, o conştiinţă împăcată, o fericire sufletească şi trupească şi vor moşteni şi fericirea cea cerească pe care o va da Dumnezeu numai celor ce ascultă de învăţătura Sa, de Cuvântul Său.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru, trezeşte ochiul conştiinţei noastre şi fă-ne să înţelegem cum să Te iubim pe Tine mai mult ca orice şi să facem numai voia Ta, Doamne; că Tu ştii cele ce ne trebuie nouă şi ne vei dărui şi bunătăţile cele vremelnice şi pe cele veşnice. Amin.

Sursa: BLOG CREȘTIN ORTODOX

Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei IV, 19).PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DUPĂ RUSALII – Alegerea apostolilor…de Ierodiacon Visarion Iugulescu

Citez>Pr. Visarion Iugulescu…

foto>Ierodiacon Visarion Iugulescu

Convertirea lumii la credinţa creştină ne-o înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi, prin imaginea unei pescuiri minunate. Două corăbioare erau legate la ţărmul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Pescarii ieşiseră din ele şi se ocupau acum cu spălatul şi dresul mrejelor. Mântuitorul a chemat pe aceşti pescari şi le-a făgăduit că-i va face pescari de oameni; adică ei vor merge să cucerească lumea în chip moral şi intelectual.
Această mare este lumea, lumea ca o mare furtunoasă, tulburată şi înfuriată de viforul ispitelor în care oamenii plutesc duşi de grijile acestei vieţi. Înţelegem acum de ce multe din bisericile noastre au forma unei corăbii îndreptate către limanul ceresc, spre a ne face să înţelegem că totdeauna trebuie să ne gândim la acest liman lin al mântuirii. Biserica creştină însă pluteşte pe apele cele furtunoase, pe oceanul vremurilor, unde toate vânturile, patimile şi învăţăturile străine, toate voinţele răzvrătite se ridică necontenit împotriva ei.
Noi să nu uităm niciodată că suntem în corabia sfântă care are ca far credinţa, ca ancoră nădejdea, ca busolă dragostea şi pe Dumnezeu la cârma ei, care va şti totdeauna să cârmuiască aşa cum a făcut-o de 2000 de ani. Şi pe noi ne va cârmui şi ne va izbăvi, dacă vom asculta de porunca Lui, care ne cheamă cum a chemat şi pe cei patru ucenici de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm dar cu luare aminte, mai întâi diferitele împrejurări ce au însoţit această minune şi să medităm asupra învăţăturilor mântuitoare pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Domnul nostru Iisus Hristos fusese izgonit din Nazareth de către farisei şi cărturari din pricina invidiei şi mândriei lor, de care erau stăpâniţi, voind chiar să-L omoare. Astfel a fost nevoit Domnul să se despartă de locul Său natal Nazareth, unde trăise 30 de ani şi lucrase ca dulgher lângă bătrânul Iosif, ca să se împlinească cele spuse în Scripturi: „Că ai Săi pe Dânsul nu L-au primit”. S-a dus atunci în Capernaum şi s-a aşezat acolo, făcând din acest oraş cetatea Sa, după cum spune Sfânta Evanghelie.
Acest oraş era locuit în mare parte de pescari, căci apele erau bogate în peşte mult, iar pământul producea fructe şi cereale. Oraşul era închis cu un zid fortificat şi avea o vamă precum şi o garnizoană romană. În locurile acestea Mântuitorul era de altfel bine cunoscut căci vindecase în chip minunat pe fiul unui ofiţer al lui Irod. Cea dintâi grijă a Mântuitorului, după ce a sosit în Capernaum, a fost să pună temeliile Împărăţiei sale prin alegerea acestor patru ucenici de care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care vor lucra şi vor dezvolta lucrarea lui Iisus, după Înălţarea la cer.
Domnul Hristos, ieşind într-o dimineaţă şi umblând pe lângă lacul Ghenizaret, văzu pe ţărmul acestuia o mare mişcare, corăbii multe erau trase la ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau şi dregeau mrejele. Era o zi frumoasă, noaptea însă fusese grea, iar marea care a fost tulburată de vântul ce bătuse cu furie, nu oferise nici un peşte bieţilor pescari. Iisus se opreşte şi începe a învăţa poporul care se îngrămădeşte în jurul Său, ca să-L asculte. Toţi vor să-L vadă.
Iisus zări două corăbii goale lângă ţărm care erau corăbiile lui Simon şi Andrei. S-a suit în corabia lui Simon şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm şi începu să înveţe poporul care-L asculta cu mare atenţie. După ce sfârşi cuvântul de învăţătură, Iisus a voit să dea poporului o dovadă vie de încredinţare prin minunea ce urma s-o facă. Zise deci lui Petru: „Depărtează corabia mai în larg şi aruncaţi mrejele voastre”. Petru i-a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit, ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Petru făcând ascultare a prins aşa de mult peşte încât stau să se rupă mrejele.
Simon Petru a făcut atunci semn tovarăşilor săi, lui Iacob şi Ioan fiii lui Zevedei, să vină să le ajute. La vederea acestei minuni toţi au fost cuprinşi de mare frică. Dar Mântuitorul i-a îmbrăţişat zicându-le: „Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni.” Ei lăsând toate au mers după Dânsul.
Pescuirea aceasta este cu adevărat fapta puterii dumnezeieşti. Este o minune pe care a săvârşit-o Mântuitorul ca să dovedească lumii că El este Stăpânul lumii întregi şi că toate se supun Lui. Dintre toate vietăţile care sunt pe faţa pământului cei care nu s-au supus stăpânirii omului şi în număr atât de mare, au fost peştii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos – Adam cel nou – ia în mână sceptrul de rege şi porunceşte acestor vietăţi şi vedem cum peştii se supun pe dată, aşa cum de dovedeşte Sfânta Evanghelie. Fapta este minunată şi sfinţii apostoli rămân uimiţi şi înfricoşaţi iar Petru chiar zice: „Doamne, ieşi de la mine că om păcătos sunt”.
Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Iisus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci recunosc în El pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină. Sfinţii apostoli ştiau prea bine ca orice iudeu, că Mesia va întemeia o Împărăţie mare asupra lumii întregi. De aceea când le zise Mântuitorul că-i va face vânători de oameni, ei înţeleseră că Iisus îi cheamă să-i facă ucenici ai Săi şi să-L ajute la întemeierea Împărăţiei Sale.
Această Împărăţie era toată nădejdea evreilor. Sosirea ei însemna împlinirea proorocirilor care o vestiseră. Pentru un evreu a intra în această împărăţie era un lucru de căpetenie, era cinstea cea mai mare. Apostolii aceştia, Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau mai de mult ucenici ai lui Iisus; ei L-au auzit vorbind şi mai văzuseră şi alte minuni ale Lui până atunci. Dar nu renunţaseră la tot, încă îşi mai aveau casa lor, barca şi mrejele lor.
Deodată însă, după săvârşirea acestei minuni, a pescuirii peştilor, aceşti apostoli au fost luminaţi de Harul lui Dumnezeu şi şi-au adus aminte de prooroci şi de Mesia lăsând toate: corăbii, mreje, părinţi, familie, hotărâţi să nu se mai despartă de Iisus. Pescuirea minunată i-a făcut să părăsească lacul Ghenizaret ca să umble pe marea lumii, să trăiască într-o muncă şi tulburare neîntreruptă, pe valurile acestei lumi. Minunea la care au fost martori sfinţii apostoli – pescuirea minunată – era icoana unei pescuiri mult mai minunate pe care aveau s-o facă apostolii în Biserica creştină.
Iată ce mare minune, nişte pescari simpli au cucerit o lume întreagă fiindcă au ascultat de glasul lui Dumnezeu. Întocmai ca pescarii din Ghenizaret care s-au ostenit mult în acea noapte fără să prindă nimic, la fel şi filozofii şi învăţaţii lumii se străduiseră timp de 5000 de ani până atunci şi nu prinseră nimic, deşi ca să atragă lumea avuseseră multe momeli: „averi imense, geniu, ştiinţă şi bani”. Dar n-au putut prinde în noaptea aceasta de 5000 de ani sufletele oamenilor ca să le schimbe într-o viaţă mai bună. Iată minunea cea mai mare care s-a făcut pe pământ cu aceşti pescari simpli; cum aruncă ei mrejele ca să pescuiască oameni, din cetăţi, din palate şi colibe şi cum prind în ele învăţaţi şi neînvăţaţi, pe împăraţi şi supuşii lor, aşa de repede cum se prinseseră în mrejele lor peştii din lacul Ghenizaretului.
Părinţii noştri bisericeşti fac o deosebire între vânătoarea de animale şi pescuirea de peşti. Vânătoarea este opera forţei; vânătorii dau ocol, închid drumurile, bat tufişurile şi crângurile, silesc vânatul, pricinuiesc fiori, pretutindeni nu e decât vărsare de sânge, groază şi ucidere. Pescuirea, dimpotrivă, este opera blândeţii şi atragerii. Pescarul nu prinde decât peştii care sunt atraşi sau care de bună voie se lasă a fi prinşi, aruncându-se în mrejele şi undiţele lor. El nu-I sileşte, nu caută să-I îngrozească.
Aşa se prind sufletele, prin blândeţe şi răbdare şi se prind vii nu moarte. Sfânta Evanghelie de astăzi e plină de învăţăminte şi de pilde folositoare pentru noi. Sfântul Apostol Petru zice: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău, voi arunca mreaja”. De multe ori şi noi suntem în situaţia apostolului amintit, pentru că în lucrările noastre nu ne conducem după învăţăturile cele mântuitoare ale Domnului Hristos, lipsindu-ne astfel de sfinţenia Harului Său.
Iată de ce trebuie să lucrăm după cuvântul Domnului dacă vrem ca munca noastră să nu fie zadarnică, iar Dumnezeu să fie călăuza paşilor noştri, căci altfel vom fi asemenea unor călători care umblând noaptea printr-o pădure fără drumuri, fără stele, s-ar găsi dimineaţa în revărsatul zilei după atâta trudă tot acolo de unde au plecat. Şi într-adevăr câţi creştini nu sunt care în loc să urmeze învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi să asculte glasul apostolilor, umblă după mincinoasa lumină a lumii acesteia, trăind în toată vremea vieţii lor într-o noapte lungă.
Se trudesc şi priveghează zi şi noapte; se istovesc, dar până la urmă nu prind nimic, sau cel mult unii, dar şi aceştia foarte puţini, prind ceva bogăţii, ceva onoruri trecătoare, ceva plăceri deşarte, adică tot nimic. Ajung astfel la tribunalul lui Dumnezeu cu mâinile goale, căci acestea pe care le strânge omul pe aici nu-l pot însoţi dincolo de mormânt. Ce le-au rămas de pildă celor vestiţi cuceritori ai lumii, care au vărsat atâta sânge? Ce le-a rămas? Un mormânt şi cel mult un nume pe care mulţi îl compătimesc.
Ce-a rămas desfrânatului din viaţa plină de plăceri, atunci când sună pentru el ceasul de pe urmă? Ceea ce rămâne dintr-un vis când te deştepţi dintr-un somn. Câţi părinţi nu şi-au cheltuit averea şi sănătatea ca să facă oameni mari pe copiii lor şi într-adevăr ieşind de prin facultăţi au ocupat locuri bune; dar pentru că au trăit în noaptea necunoştinţei de Dumnezeu, încetul cu încetul n-au mai putut suporta viaţa aceasta cu noaptea ei neagră şi s-au prăbuşit împrăştiindu-se cu toţii în toate părţile.
Sunt o mulţime de cazuri în lume, care de care mai dureroase, având o singură cauză: lipsa cunoştinţei de Dumnezeu. Aşa era într-un sat un om bogat dar necredincios. Acesta din cauza supărărilor din partea copiilor s-a îmbolnăvit rău şi aceasta pentru că unul din copii s-a spânzurat, altul a căzut în patima beţiei şi şi-a stricat casa, iar altul a făcut o crimă şi trebuia să zacă în puşcărie pe viaţă la fel două fete pe care le avea, din cauza avorturilor, una s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit, iar alta zăcea într-un spital de nebuni. Singurul copil, cel mai mic, rămase lângă tatăl, suferind şi el pentru toate acestea.
Apropiindu-i-se sfârşitul, tatăl acestor copii nenorociţi îi strigă pe toţi pe nume ca să le spune că el pleacă în cealaltă lume. Dar nu se apropie de patul lui decât copilul cel mic, care nu pricepea ce spune tatăl său despre cealaltă lume, căci el nu auzise nimic până atunci, aşa cum fac de altfel mulţi părinţi, care nu spun copiilor că există o viaţă veşnică a sufletului, pe lângă viaţa aceasta vremelnică a trupului.
Atunci copilul acesta îi zise: „Tăticule, dar unde te duci acum? Ai tu acolo casă, ai avere tată?” Întrebarea copilului străpunse inima tatălui şi în clipa acea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta în iad. Acum însă era prea târziu, prea târziu. Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde nu avea nimic, căci cele strânse le lăsa aici pentru totdeauna. În zadar cheltuise cu aceşti copii ca să-i facă oameni mari, în zadar le-a dat toate cele pământeşti dacă nu le-a dat averea cea mai scumpă, credinţa în Dumnezeu.
În zadar trăieşte omul în această lume, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care trăieşte departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biserica lui Hristos şi de învăţătura Lui, acela e un om pierdut. Trimiterea apostolilor în lume ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos a fost de cea mai mare importanţă pentru mântuirea noastră. Apostolii şi mai pe urmă urmaşii lor, arhiereii, preoţii şi diaconii au fost trâmbiţele ce au răsunat în toate veacurile, Cuvântul Evangheliei păcii.
Pace nu este pe faţa pământului, pentru că lumea s-a abătut de la învăţătura Evangheliei Păcii. Nici în casă nu e pace între copii şi părinţi, pentru că părinţii nu le-au propovăduit copiilor Evanghelia Păcii. În Vechiul Testament avem pilde vii care închipuie această propovăduire a apostolilor până la sfârşitul veacurilor. Preoţii care ţineau pe umeri Chivotul legii au înconjurat cetatea Ierusalimului şi când au început să sune din trâmbiţele lor s-au dărâmat zidurile şi a căzut cetatea în stăpânirea evreilor.
Aşa a dat şi Domnul Hristos poruncă ucenicilor Săi: „Iată, vă trimit să biruiţi toată lumea; mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea”. Această poruncă au îndeplinit-o ucenicii şi urmaşii lor. Singura putere pe care a întrebuinţat-o Dumnezeu pentru distrugerea păgânismului şi întemeierea Bisericii a fost predicarea Evangheliei.
Cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, că prin el s-a făcut cerul şi pământul, s-a zidit toată firea precum şi toate cele văzute şi nevăzute. Această putere nemărginită a Cuvântului dumnezeiesc a arătat-o Dumnezeu proorocului Iezechil când i-a zis: „Du-te afară la câmp şi acolo vei vedea câmpia plină de oasele morţilor. Şi Duhul Domnului m-a dus în mijlocul câmpului şi câmpul era plin de oase omeneşti. Ca să înţelegi puterea Cuvântului dumnezeiesc – a zis Domnul – propovăduieşte şi învaţă şi vei vedea oasele cele uscate îmbrăcându-se în trup, luând duh şi făcându-se oameni vii. Prooroceşte peste oasele acelea zicându-le lor: o, oase uscate, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu”.
O, ce minune, oasele cele moarte şi fără simţire în ele îndată au luat viaţă şi au înviat. Aceasta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este învierea celor ce-L ascultă. „Adevăr grăiesc vouă – zice Domnul – că va veni ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia”. Aşa spune Domnul Hristos, iar Apostolul Pavel zice: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător”.
Deci Cuvântul Evangheliei este viu şi lucrător, astfel că El pe cel mort îl înviază, pe cel rătăcit îl întoarce la calea cea dreaptă, pe cel întunecat îl luminează, pe cel bolnav îl tămăduieşte şi pe cel împietrit la inimă îl înmoaie. Deci fraţi creştini, veniţi să ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; primiţi-L cei bolnavi şi vă veţi tămădui, primitţi-L cei învrăjbiţi şi veţi primi pace, primiţi-L şi hrăniţi-vă cu El.
Creştinii trăitori în Biserică trebuie să se hrănească cu Cuvântul cerului aşa cum evreii s-au hrănit cu mană din cer. Hrana creştinilor trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu căci acesta este pâinea îngerilor cu care trebuie să se hrănească sufletele flămânde ca să aibă viaţă în ele. Nu este o altă pedeapsă mai mare decât aceea să fim înfometaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în Biserică nu se aude Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu se găseşte această mană a cerului, sufletele tânjesc, flămânzesc şi mor. Această moarte distruge şi sufletul şi trupul; aceasta este munca iadului, pedeapsa pe care ne-o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre. Urgie mare şi pierdere de suflete.
Mântuitorul Hristos, în grija Sa pământească, a voit ca acest lucru mântuitor să se săvârşească mereu pe pământ. De aceea a rânduit Iisus în Biserica Sa mai întâi pe apostoli, apoi pe urmaşii lor, episcopii şi preoţii ca să continue întreita Sa lucrare între oameni. Aşa că numai slujitorii Bisericii sunt înzestraţi cu puterea de a învăţa. De altfel această autoritate a întărit-o Mântuitorul când a zis: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile … cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.
Iată clar, răspicat, toţi cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, aceia se leapădă de Dumnezeu. Toţi sectanţii cărora nu le trebuie preot, nu le trebuie Biserică şi Sfintele Taine, s-au lepădat de Dumnezeu; diavolul i-a luat în primire. Păziţi-vă de aceştia, fugiţi şi îmbrăţişaţi Biserica şi pe ucenicii Domnului, preoţii.
Darul preoţiei pe pământ este foarte mare, căci Domnul Hristos a dat preoţiei puterea de a lega şi dezlega păcatele omeneşti şi a făcut aceasta pentru că Dumnezeu a ştiut că omul este neputincios şi va cădea în păcate. A dat astfel posibilitatea de îndreptare şi de iertare pentru cei care vin cu lacrimi şi cu căinţă la spovedanie, căci a zis Domnul: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Să te ferească Dumnezeu să mori blestemat de preot, căci acest blestem e mai mare decât cel de părinţi. Să te ferească Dumnezeu să mori neiertat prin spovedanie, prin spovedanie la preot, nu aşa cum fac sectanţii spunând păcatele unii altora şi crezând că sunt iertaţi. Nu! E greşită această înţelegere a lor. Iată iubiţi creştini, am văzut care sunt păstorii de care trebuie să ascultăm. Iată cei care au Darul Duhului Sfânt de a propovădui şi a săvârşi Sfintele Taine, având puterea de a ierta păcatele. Nu oricine se poate numi păstor, căci oile sunt oi, iar păstorii sunt păstori.
Păstorii – arhiereii, preoţii şi diaconii – au primit darul Duhului Sfânt prin hirotonie. Ei trebuie ascultaţi şi urmaţi în credinţa cea dreaptă, pentru că sunt locţiitorii Domnului pe pământ. Ştim însă foarte bine că mulţi creştini s-au smintit din pricina scăderii unor preoţi şi de aici au ajuns să dispreţuiască şi să urască toată tagma preoţească. Unii s-au înstrăinat chiar şi de Biserică. Acesta este un lucru foarte trist şi ştim că din nenorocire este adevărat, unii preoţi ajungând să rătăcească şi să cadă de la înălţimea chemării lor. S-au amestecat cu pământul şi cu toate plăcerile lumeşti, umbrind grozav religia creştină ortodoxă.
Trebuie însă să ţinem seama de un lucru important; că şi între îngeri a fost o parte care a căzut – Lucifer cu toată ceata lui – din mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu unii preoţi care după ce s-au văzut împresuraţi cu prea multe onoruri, cu prea mulţi bani, au căzut în mândrie şi din mândrie i-a aruncat Dumnezeu însuşi pentru nevrednicia lor. Mai ştim apoi că şi între apostoli s-a găsit un Iuda care a trădat pe Domnul Hristos. Aşa şi în tagma preoţească sunt unii care au căzut de la înălţimea chemării lor, alunecând în patimi.
Dar pentru aceasta nu trebuie ca toată preoţimea să fie socotită la fel; nu toţi preoţii trebuie puşi într-o oală. Nu e aceasta un motiv ca să te lipseşti de slujbe, de Sfintele Taine, de spovedanie şi de împărtăşanie, căci cine va dispreţui oştirea pentru că uneori se află şi dezertori în rândul ei? Poţi să zici că toţi sunt dezertori? Nu! Sau cine-şi pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru că se îmbolnăvesc doctorii şi mor?
Preoţii slabi, care cad din cinstea lor, sunt de plâns şi nu de dispreţuit şi să fiţi siguri că Biserica îi plânge cu lacrimi amare necontenit. Preoţia în sine însă, rămâne dumnezeiască, sfântă şi scumpă, vrednică de toată dragostea şi preţuirea şi ea are putere să nască pe pământ suflete vii pentru Împărăţia cerului.
Pentru a putea fi înţeleşi mai bine vom spune cum o mamă, deşi prin înşelăciune, a căzut în păcatul desfrânării, totuşi ea prin naştere aduce pe lume copii cu pecetea fecioriei întregi. Deşi ea a fost o desfrânată, copiii se nasc însă feciorelnici. Aşa şi cu preotul nostru cel căzut, poate să aibă orice păcate, dar un lucru să ştiţi şi să fiţi convinşi că toate tainele sunt pecetluite cu Duhul Sfânt şi deci valabile.
Preotul nu este decât un vas prin care harurile Duhului Sfânt se pogoară în lume şi se împart lumii; dacă vasul e de aur, de argint, de aramă, asta are mai puţină importanţă. Important este ceea ce creştinii primesc din vas. Deci, chiar dacă un slujitor al altarului e nevrednic, lucrarea pe care o săvârşeşte el are valoare, e sfântă.
De aceea cinstiţi taina preoţiei fraţi creştini, cinstiţi şi, mai mult, rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Iisus, la mântuire. Potrivnicul nostru al tuturor este diavolul, el umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită. Păzitorii turmei sfinte a creştinilor sunt dascălii, preoţii, predicatorii Evangheliei, care alungă lupii şi nu îi lasă să se apropie de turmă.
Sfântul Vasile cel Mare, spune că iepurele nu se teme atât de trăsnet, cum se teme satana de predicatorii Evangheliei. Satana când aude că de predică Cuvântul lui Dumnezeu, tremură, fuge departe şi piere. El însă se sileşte prin toate mijloacele ca să facă să înceteze propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel oamenii să se îmbolnăvească şi slăbind mereu în credinţă să moară în neştiinţă şi în păcat. Când un om s-a îmbolnăvit, ştim că acesta are nevoie de un tratament pentru refacere şi de hrană bună. Pentru creştini, tratamentul şi hrana le constituie Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne hrănim zi de zi şi vom scăpa de orice boală sufletească şi trupească şi vom fi vii pentru Împărăţia cerurilor.
Rugăciune
O, Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu care Te-ai pogorât de la Părintele ceresc şi ai primit a Te face om ca să aduni oile cele pierdute şi să le aduci în Biserica Ta cea Sfântă Tu cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale cele cuvântătoare. Caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să rămână fără păzitori, fără preoţi, fără predicatori ai Evangheliei Tale. Păzeşte-o de toate cursele diavolului, că Tu eşti păzitorul şi Mântuitorul nostru şi noi vrem să fim ai Tăi în vecii vecilor. Amin.
Fraţi creştini,

Sursa: BLOG CREȘTIN ORTODOX