Faliment pentru Detroit, factură de plătit pentru Europa

"Detroit explodează, dar cea care plăteşte factura este Europa", scrie cotidianul italian Il Sole 24 Ore, în timp ce mai multe bănci europene sunt lovite de falimentul oraşului american Detroit, în 18 iulie.

Les Echos explică faptul că mai multe bănci europene, cum ar fi de exemplu UBS, cea elveţiană, Dexia, franco-belgiană, sau Hypo Real Estate, germană, deţin datorii negarantate în acest oraş din Michigan, considerat, totuşi, de foarte mult timp ca fiind o municipalitate riscantă:

se pare că [acestea] ar fi suscris echivalentul a un miliard de dolari (758 de milioane de euro) în 'certificate de participare' susceptibile să-şi piardă orice valoare. O suscriere care promitea să fie lucrativă [...] deoarece Detroit ar fi trebuit să plătească 627.2 milioane de euro în interese timp de 20 de ani, acestui grup de bănci europene reunite de UBS.

Dar cum se poate oare explica această implicare a băncilor de pe Vechiul Continent? Vina pentru această "boală" o constituie "finanţele din umbră", comentează Il Sole 24 Ore. Pentru cotidianul economic italian,

dezmembrarea finanţelor din umbră ar trebui [...] să fie o strategie coordonată cel puţin între cele două mari arii economice tradiţionale – Statele Unite şi Europa – , pentru a evita imprevizibilitatea şi ambiguitatea efectelor sistemice. Este exact contrariul, din păcate, a ceea ce se întâmplă în prezent, ariile, dar mai ales ţările, având tendinţa de a acţiona singure pe terenul reformelor regulamentare.

Sursa:  http://www.presseurop.eu

Preţul succesului

Două ştiri au intrigat în ultima perioadă opinia publică: clasamentul bogăţiei personale în UE şi situaţia salariilor în Germania.

Banca Centrală Europeană a întocmit un studiu conform căruia germanii, cu o avere medie per cetăţean de 51.000 de euro sunt surclasaţi de greci, cu 102.000 de euro şi mai ales de ciprioţi, cu o avere de 192.000 de euro. Sunt mai bogaţi decât germanii şi italienii sau spaniolii. De fapt studiul arată că germanii au cea mai redusă avere per cetăţean din zona euro. Deasemenea, un alt studiu arată ca în Germania 20% din angajaţi ocupă slujbe part time şi sunt plătiţi cu suma de 400 de euro lunar.

Ambele ştiri creează o stare de confuzie: cum se poate ca cea mai bogată ţară din UE să aibă cetăţeni săraci, iar cei din Cipru să fie printre cei mai bogaţi? Cum se poate ca unul din 5 muncitori germani să fie plătit cu 400 euro lunar ( part time, totuşi)? Ce paradox e acesta, ca cea mai bogată ţară să aibă  locuitori mai săraci decât cei din ţările care au nevoie de banii UE pentru a nu da faliment?

Sigur, lăsând la o parte satisfacţiile amuzate ale unora,  sunt nişte nuanţe interesante care arată până la urma preţul succesului şi calea dificilă spre acesta.

Germania ne arată o faţetă a situaţiei pe care mulţi dintre noi o ignoră: efortul susţinut, de multe ori cu sacrificii serioase, prudenţă şi cumpătarea sunt cele ce duc spre reuşită. Germania nu se poate lăuda cu cele mai generoase sisteme de protecţie socială, nici cu cele mai accesibile servicii medicale din UE. Are însă cea mai ridicată productivitate a muncii din UE şi cea mai performanţă economie.

Recentele dezbateri privind UE şi euro au pus permanent în discuţie calitatea  Germaniei de lider autoritar al Europei. De la interesul ridicat al acesteia în coeziunea Uniunii până la îndarjirea şi  consecvenţă cu care apără Euro, atitudinea Germaniei a fost privită cu circumspectie. Germania este principalul profitor al UE, spun unii.Germania suportă greul crizei europene, spun germanii. Se pare că datele din aceste studii, precum şi cele 100 de miliarde de euro oferite cu împrumut  până acum de Germania pentru salvarea statelor cu probleme, le dau dreptate nemţilor.

Privind succesul produselor germane pe pieţele internaţionale, mulţi s-au grăbit să acuze Germania de subordonarea intereselor europene celor proprii. Sigur că nemţii doresc o piaţă liberă cât mai extinsă, în care produsele lor să întalnească cât mai puţine bariere vamale sau alte măsuri protecţioniste.

Văzând însă faptul că germanul de rând profită puţin, prea puţin putem spune, de succesul Germaniei, nu putem să nu ne întrebăm până la urmă cui foloseşte acest succes? Ce satisfacţie are un cetăţean sărac, sau nu foarte bogat mai degrabă, că trăieşte într-o ţară bogată? Răspunsul stă chiar în stabilitatea Germaniei.

Decenţa veniturilor, productivitatea ridicată şi responsabilitatea cetăţeanului şi de ce nu a politicianului german, duce Germania în poziţia confortabilă de lider european. Iar folosul cetăţeanului este în stabilitatea venitului, şomajul scăzut, predictibilitatea generala a unei vieţi în care cumpătarea şi decenţa fac ca ziua de mâine să fie mai puţin ingrijorătoare.

Cei ce au vizitat Germania în ultimii ani au fost miraţi de lipsa discuţiilor, interminabile la alţii, despre criză, reduceri şi toate cele venite cu aceastea. Austeritatea cerută altora este un mod de viaţă pentru germani. Germanul munceşte în continuare, mai mult decât până la începutul crizei, fiind dispus să primească ceva mai puţin. Dar sigur. Iar serviciile oferite cetăţenilor de către statul german să nu sufere disfunctionalităţi sau subfinantare.

Sistemul fiscal riguros din Germania şi ţările din Nordul Europei nu permite cetăţenilor obişnuiîi acumularea excesivă.  Permite însă ca sistemele lor să funcţioneze eficient şi continuu.

Gradele de îndatorare ale statelor şi cetăţenilor sunt aproape invers proporţionale cu cele ale bogăţiei personale din studiul BCE. Iar Germania este liderul tehnologiei şi cercetării în Europa, investind masiv în aceste domenii. Ea are cea mai instruită forţă de muncă şi cea mai tehnologizată economie, având astfel un viitor mai sigur decât majoritatea celorlalte state europene.

Împovararea excesivă cu datorii atât a statelor, dar şi a persoanelor, arată un revers nu foarte confortabil al clasamentului din studiul BCE. Pericolul falimentului, reducerea masivă a surselor de finanţare, concedierile din sectorul de stat crează o îngrijorare crescândă în ţările respective.

Sigur că pentru unii europeni , atitudinea riguroasă şi calculată a germanilor nu este un mod ideal de viaţă. Trăsăturile specifice şi tradiţiiile  fiecărei naţiuni influenţează până la urma şi atitudinea la nivel de stat. Poate prea multă responsabilitate reduce din ceea ce se numeşte la noi farmecul vieţii. Dar acest farmec are preţul lui.

Marian Cirstian

Sursa: www.financiarul.ro

Despre finanţare europeană sau redistribuţie la nivel înalt

Poll: Problema disparităţilor economice este fundamentală, însă nu contrabalansează efectele negative ale redistribuţiei. Soluţia stă în mecanismele pieţei libere. O dată cu integrarea în Uniunea Europeană, România a beneficiat de fonduri structurale menite să încurajeze creşterea economică şi să reducă discrepanţele existente faţă de celelalte state membre. Numeroase proiecte cu finanţare nerambursabilă au fost implementate de-a lungul timpului, însă progresul mult-aşteptat întârzie să apară iar România se zbate în continuare. De ce? Fondurile structurale sunt un instrument al politicii de coeziune a Uniunii Europene, politică ce oferă un cadru formal pentru finanţarea unei game largi de proiecte şi investiţii. Altfel spus, aceasta se ocupă cu redistribuţia la nivel european – de la statele membre dezvoltate (în calitate de contribuabili) la cele mai puţin dezvoltate (beneficiari). De ce nu funcţionează acest sistem? Din acelaşi motiv pentru care politicile redistributive nu funcţionează la nivelul fiecărui stat. Vorbim în primul rând despre un caz cronic de paternalism european – oficialii Uniunii Europene stabilesc direcţiile prioritare ale programelor operaţionale având în vedere obiectivele general urmărite. Fondurile sunt alocate fără a lua în considerare avantajele competitive ale unui stat sau nevoile sale specifice, ceea ce conduce în mod direct la direcţionarea acestora pentru susţinerea sectoarelor economice ineficiente şi neproductive.

În plus, fondurile structurale au la bază argumentul industriilor infantile – susţinerea financiară este adresată acelor industrii la început de drum, iar ajutorul financiar este destinat consolidării acestora. Problema principală este că industriile susţinute riscă să nu crească niciodată mari, să rămână în stadiul de infant pentru a continua să primească suport.

În cazul proiectelor europene, identificarea grupurilor ţintă este de multe ori realizată în manieră ineficientă, încurajând oamenii să activeze în sectoare în care productivitatea lor este redusă. În plus, aceştia sunt condiţionaţi inadecvat, fiind încurajaţi să producă mai mult decât ar fi eficient, necorelat cu cererea existentă pe piaţă.

Experienţa a demonstrat faptul că proiectele europene sunt nesustenabile – o dată oprite transferurile, situaţia revine la status quo, iar rezultatele sunt de scurtă durată şi nu au continuitate. În cazul în care aceste proiecte ar fi fost necesare cu adevărat, ele ar fi fost iniţiate pe o piaţă liberă. Pe acest tip de piaţă, antreprenorii ar fi întâlnit constrângeri pentru a răspunde nevoilor existente, având astfel stimulentele necesare pentru a menţine nivelul de calitate al proiectului şi a urmări continuitatea acestuia.

Politica europeană de coeziune a pornit de la premisa eronată că problema disparităţilor economice este fundamentală şi contrabalansează efectele negative ale unui proces redistributiv. Este evident astăzi faptul că paternalismul european nu este o soluţie pentru reducerea discrepanţelor existente între statele membre. Soluţia este oferită de mecanismele pieţei libere: încurajarea iniţiativelor antreprenoriale prin relaxarea fiscalităţii, alături de susţinerea antreprenoriatului social vor conduce la nivelarea disparităţilor şi la creşterea competitivă a economiilor, obiectiv final corect, urmărit însă prin metode profund deficitare.

Autor: Irina Nicoleta Scarlat

Acest articol a fost publicat iniţial în revista Forbes la data de 22.08.2012

Sursa: gandeste.org

România finanţează MOSSAD-ul? (II)

Informatorul spunea… (urmare)

Pentru atingerea acestor deziderate, politicienii şi staff-urile Serviciilor Secrete din Israel şi Turcia ar fi declanşat o adevărată ofensivă, în scopul fărîmiţării statelor naţionale din Balcani, prima victimă fiind fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia. În paralel, cu acordul tacit al S.U.A. şi al Germaniei, se acţiona împotriva României, prin instigarea la obţinerea autonomiei Ardealului. Totuşi, în concepţia Serviciilor Secrete din cele două ţări, în acest acord (Axa strategică Ierusalim-Ankara) urmau să fie incluşi şi Bucureştii. În ceea ce priveşte România, Israelul era interesat atît de porturile strategice de la Marea Neagră (fie chiar şi pentru trupele americane), cît şi de viitorul spaţiu de complementaritate al Transilvaniei.
Anihilarea unei posibile alianţe ortodoxe, cuprinzînd Rusia, Grecia, România, Bulgaria, Serbia, se află, de asemenea, pe unul dintre primele locuri în planurile Serviciilor Secrete ale Israelului, cu binecuvîntarea S.U.A. şi a Germaniei. Dar, după cum s-a putut constata, Israelul este la fel de interesat şi de industria de armament a României. Nu mai este un secret pentru nimeni că o mare parte din industria de armament românească a fost sistematic distrusă după 1989, în favoarea importurilor din Israel. O altă parte a fost acaparată de oamenii de afaceri evrei. Vom aminti pentru început un fapt bine cunoscut: acela că printre cei mai mari traficanţi de armament din lume, probabil chiar în frunte, se află evreii. Cazul Shimon Nahor din România o demonstrează cu prisosinţă. După anul 1989, importurile româneşti de tehnică militară mediate de evrei nu au mers doar pe relaţia cu Israelul. Şi alte mari afaceri, precum Afacerea Dracula – Bell Helicopters – IAR Ghimbav Braşov (care era să ne coste aproape 3 miliarde de dolari americani), deşi veneau dinspre S.U.A., au fost intermediate tot de politicieni şi afacerişti evrei. În privinţa acaparării României ca piaţă de trafic şi de desfacere a industriei militare israeliene, o activitate excepţională a avut-o Serviciul Secret Extern al Israelului, Mossad. Una dintre companiile israeliene care s-au agăţat, efectiv, de gîtul industriei româneşti de armament este firma Elbit. Compania israeliană Elbit este o veche cunoştinţă a reprezentanţilor Ministerului român al Apărării. Societatea israeliană, reprezentată astăzi în România de fostul ministru ţărănist al Internelor şi Apărării, Constantin Dudu Ionescu, în prezent membru de vază al PDL, derulează contracte de zeci de milioane de euro cu structurile MApN. Numai în anul 2010, societatea israeliană Elbit Systems a furnizat tehnică de peste 48 de milioane de lei. Constantin Dudu Ionescu a fost angajat de israelienii de la Elbit la 6 ani după ce a părăsit ministerul, cu care aceştia aveau în derulare un contract în valoare de 350 de milioane de dolari, pentru modernizarea a 110 avioane MIG 21, semnat în 1993, pe cînd Dudu Ionescu era în funcţie. În cele din urmă, programul de modernizare a costat peste 500 de milioane de dolari, iar procesul de cosmetizare a avioanelor s-a încheiat în anul 2002, şi nu în 1997, aşa cum prevedea iniţial contractul. Constatăm astfel că fostul ministru Dudu Ionescu a gestionat şi el acest contract. Retehnologizarea MIG-urilor româneşti urmărea compatibilizarea avioanelor de luptă cu standardele NATO şi creşterea duratei de folosinţă. În acest moment, MApN a anunţat că flota aeriană de luptă este uzată şi că resursa de zbor a acestor avioane este aproape de epuizare. În urmă cu circa 7 ani, au existat semnale că prăbuşirea avioanelor militare româneşti, respectiv a MIG-urilor, ce cădeau ca muştele, ar avea legătură cu activitatea de sabotaj organizată de Mossad pentru a determina autorităţile române în materie să accepte implementarea sistemul de ghidaj electronic SOCAT, aparţinînd firmei israeliene Elbit System Ltd., în întreaga aviaţie militară românească. (va urma)

WikiLeaks.ro documente

Sursa: WikiLeaks Romania Romanialeaks.org

România finanţează MOSSAD-ul? (I)

Informatorul spunea…

Concomitent cu distrugerea Serviciilor Secrete româneşti, se constată o tot mai mare prezenţă pe teritoriul României a unor forţe speciale externe care şi-au infiltrat agenţi în mai toate sectoarele strategice, inclusiv la nivel decizional. „Democraţiilor” vestice le-a stat în gît securitatea română pentru că, atîta timp cît a funcţionat contraspionajul autohton, acestea nu prea au avut curajul să acţioneze de o manieră atît de evidentă cum o fac astăzi. Şi pentru că aceasta trebuia să dispară definitiv, au forţat pînă la absurd factorii decizionali de după 1990 să se dispenseze de toate cadrele de informaţii active din perioada anterioară. Motivele au fost simplu de găsit şi s-au legat de aspiraţia României de a intra în blocul politico-militar NATO şi în Uniunea Europeană. Primul pas efectiv în această direcţie s-a făcut în mai 1992 şi a aparţinut masonilor români, prin înţelegerea de la Istanbul a marelui comandor Marcel Schapira (evreu) cu Fred Kleinknecht, reprezentant al masoneriei americane apropiate ordinului evreiesc B’nai B’rith. S-a lansat astfel ideea că intrarea României în NATO reprezintă o apropiere militară de S.U.A. şi, deci, o garanţie pentru stabilitatea unei economii româneşti de tip capitalist. Dar evreii sînt cei care au văzut cel mai mare avantaj în această angajare politico-militară. O ţară membră NATO face o serie de angajamente, atît publice, cît şi secrete, mai ales faţă de S.U.A., unul dintre acestea fiind aservirea parţială a Serviciilor Secrete ale respectivei ţări faţă de Serviciul Special Extern american (C.I.A.). Acesta este şi motivul pentru care, în 2002 (anul invitării oficiale a României de aderare la NATO), s-a pus problema dacă occidentalii din NATO mai pot accepta sau nu ca lucrători din fosta Securitate să fie ofiţeri ai S.R.I.. Şi ce şi-au propus au şi realizat, pentru că, începînd cu anul 2002, ofiţerii de Informaţii care lucraseră şi în Securitate puteau fi număraţi pe degete. În acest fel, şi-au creat condiţiile propice de acţiune pe un teren care devenea de acum cvasi-virgin. În afară de cele consacrate deja ca fiind cele mai puternice Servicii Speciale străine, FSB şi CIA, o prezenţă şi o influenţă tot mai mare a început să o aibă Serviciul Secret israelian Mossad. Cu subtilitatea specifică acestuia, s-a construit o reţea puternică de influenţă, care acţionează cu predilecţie în zona Ministerului Apărării Naţionale. Unul dintre cei mai importanţi pioni guvernamentali, direct responsabil de aceste acţiuni, este masonul Victor Babiuc, fost ministru al Apărării al României, al cărui nume de cod printre agenţii SPP era chiar Mossadiuc şi care se număra printre oamenii de legătură ai ofiţerului israelian Shimon Nahor (cel inculpat pentru trafic de arme). Legat de modul în care spionajul israelian obişnuieşte să se implice în desemnarea miniştrilor Apărării ai altor ţări este semnificativ celebrul episod, relativ recent, al războiului Israelului cu Siria. Astfel, Mossad-ul a reuşit, la un moment dat, să schimbe identitatea şi biografia unui evreu sirian pe care îl recrutase ca agent, pentru ca mai apoi să-l propulseze pînă în funcţia de ministru al Apărării al Siriei. De pe poziţia de şef al armatei siriene, acesta a transmis Israelului toate informaţiile „de front” în momentul declanşării atacului Siriei. Evident că ofensiva siriană a fost un fiasco, iar Israelul şi-a lărgit teritoriile. În 1998, în mediul analiştilor militari au apărut informaţii potrivit cărora, în urma unor tratative secrete dintre Turcia şi Israel, s-ar fi încheiat o Axă strategică Ierusalim-Ankara, care reprezenta o alianţă militară cu caracter ofensiv, îndreptată împotriva refacerii sferei de influenţă a Rusiei în Estul Europei şi în Balcani. (urmeaza)

8 iulie 2011, 20:53

WikiLeaks.ro documente

Sursa: WikiLeaks Romania Romanialeaks.org

Uniunea Europeana finanteaza infiintarea unui serviciu secret suprastatal

Reprezentantii comunitatilor de informatii nationale se intalnesc periodic in diverse capitale europene
In pofida a cinci decenii de integrare, serviciile secrete ale statelor mem­bre UE sunt in continuare prin­tre cele mai bine pazite valori na­tionale. Doua proiecte sponsoriza­te de Comisia Europeana sunt insa pe cale sa schimbe cultura neincrederii intre servicii.
Lansat in liniste in capitala Ungariei in 2007, Clubul de la Budapesta a avut in ultimii trei ani si jumatate opt reuniuni ale ofiterilor de informatii si expertilor din sectorul privat in orase precum Budapesta, Bucuresti, Roma si Bruxelles. Numarul de participanti a ajuns de la 50 de delegati (la prima intalnire) la peste 150 de delegati la ultima reuniune care a avut loc la Bruxelles, la mij­lo­cul anului 2010, si care  a atras specialisti din 14 tari UE.
„Ideea principala din spatele acestei initiative este de a consolida schimbul de idei si informatii open source intre institutiile UE si statele membre, in scopul sprijinirii serviciilor in preve­nirea si gestionarea crizelor”, a declarat un oficial maghiar pentru EUobserver. Osint (open source intelligence) sunt informatii care pot fi obtinute fara a se incalca legislatia nationala. De regula se apeleaza la analiza informatiilor ce pot fi obtinute prin intermediul mass-media, bloguri jihadiste, camere de chat, baze de date de tip pay-per-view, imagini de satelit comercial, rapoarte tehnice intocmite de organismele guverna­men­tale si paginile de internet ce nu au fost alese de catre motoarele de cautare mai populare. Un singur exemplu graitor despre cat de departe se poate merge in aceasta directie este agentia de informatii americana Iarpa (Intelligence Advanced Research Projects Activity), care experimenteaza cu avatare (carac­tere in jocuri online cum ar fi World of Warcraft) si care poate infiltra intalniri ale avatarelor jihadiste pe dealuri sau paduri virtuale. Sectorul a crescut mult, guvernele occidentale bazandu-se pe surse deschise pentru 80%-90% din pro­prii­le informatii de securitate.
Spre deo­sebire de spionaj, cu Osint este mai usor cand e vorba de impartasit informatiile, deoarece nu compromite surse din terte tari.

Finantare pentru securitate

Cel de-al doilea proiect cofinantat de UE, Eurosint Forum, are ca scop pro­movarea ideilor cu privire la dez­voltarea politicilor Uniunii Europene, in special in utilizarea Osint in domeniul securitatii. Fondat in 2005 de catre firme private din sectorul de securitate intr-un birou mic de langa cladirea Berlaymont a Comisiei Europene de la Bruxelles, organismul nonprofit detine cel putin cinci „workshop-uri” care au atras pana la 40 de delegati din serviciile de informatii si institutii ale UE, precum si din sectorul privat.
Doua dintre rezultatele practice ale Clubului de la Budapesta sunt: site-ul protejat prin parola dedicat participan­tilor, pe care acestia pot impartasi update-uri privind securitatea si idei cu privire la tehnicile Osint. Modelul avut la baza este Intelipedia – un site de tip Wikipedia infiintat in SUA, astfel incat cele 16 (sau mai multe) birouri de informatii sa poata comunica in vederea prevenirii unui alt atac terorist gen 9/11. Intre timp, Eurosint este responsabil de Virtuoso, o schema finantata de Comisia Europeana pentru producerea de noi „middleware” sau software care sa per­mita celor 11 tari UE participante sa faca schimb de gadgeturi Osint.

Noi structuri de informatii

Tarile UE impartasesc informatii clasificate si prin alte structuri: ele trimit informatii la Centrul comun de situatii (SitCen) de la Bruxelles; expertii in securitate din UE se aduna in Capitala pentru reuniunile Council’s Counter Terrorist Group si cu grupul de lucru al „Clearing House”, iar sefii spionilor din tarile UE si omologii lor din Norvegia si Elvetia se intalnesc, de asemenea, o data pe an, in asa-numitul Club de la Berna.
Insa cele doua cluburi Osint sunt diferite, deoarece delegatii pot vorbi liber in cadrul unor seminare care dureaza de regula doua zile, iar sederea peste noapte, petrecerea timpului liber in comun (la o bautura sau cina) duc la realizarea de contacte personale si creea­za un nou impuls pentru impartirea de informatii in cadrul comunitatii de specialitate a UE.
Catherine Ashton a instalat recent doi sefi noi de securitate, pe Ilka Salmi la SitCen si Agostino Miozzo ca sef al structurii ce se ocupa de gestionarea crizelor. Nu este inca foarte clar daca Clubul de la Budapesta va fi extins sau oprit. Un diplomat european a declarat ca doamna Ashton ar trebui sa sprijine specializarea Osint in avertizarea si prevenirea conflictelor, iar Serviciul Eu­ro­pean pentru Actiune Externa (SEAE) sa fie dedicat evenimentelor mondiale.
La randul sau, David Nyheim, un expert in securitate din sectorul privat, a remarcat faptul ca SEAE are nevoie de misiuni de culegere a informatiilor pentru a inchide golurile lasate de inter­net: „Intr-o situatie de criza aveti nevoie de informatii de la distanta, domenii care nu sunt acoperite de internet sau media generala… Aveti nevoie de profesionisti cu o retea de informatii, de informatori“.
Sursa : financiarul.com

Sursa: Teorii sau dezvaluiri cutremuratoare ?