De ce si cum se produc cutremurele

Potrivit unui studiu publicat in revista “Science”, cutremurele de intensitate mica, asa-numitele seisme “tacute”, dureaza zile, saptamani sau chiar luni de zile, pana cand elibereaza intreaga energie, in vreme ce cutremurele majore nu tin mai mult de cateva zeci de secunde si rar depasesc un minut. De pilda, cutremurul din San Francisco din 1906 de exemplu a durat 40 de secunde, iar cel din Alaska din 24 ianuarie 1964 a tinut peste 7 minute. Multe cutremure produc o miscare a solului asemanatoare cu leganatul unui vapor. In functie de intensitatea cutremurului, solul este miscat in valuri fine sau smucit cu putere.

Cele mai devastatoare cutremure din lume se produc la jonctiunea a doua placi tectonice convergente, in momentul in care una dintre acestea aluneca sub cealalta, prin procesul de subductie. O echipa de cercetatori, condusa de Teh-Ru Alex Song, de la Institutul Carnegie din Statele Unite (Departamentul pentru Magnetism Terestru) a descoperit in premiera ca invelisul de la varful acestor placi coincide cu zonele in care se produc seisme de intensitate mica sau unde au loc activitati telurice non-vulcanice, care sunt concentrate in zone cu temperaturi de peste 450 de grade Celsius.

Pentru realizarea acestui nou studiu, oamenii de stiinta au analizat informatiile adunate timp de 20 ani de activitate seismica in sudul Mexicului, unde placa tectonica denumita Cocos a alunecat sub placa nord-americana. “Putem afla multe amanunte despre structura pamantului, in functie de viteza, puterea si interferentele diferitelor unde seismice” – a explicat Song, care a adaugat ca, in mod normal, undele P sunt cele mai rapide. Acest tip de unde, denumite si unde de comprimare, se propaga cu o viteza de aproximativ 1 pana la 5 mile pe secunda (1.6 pana la 8 kilometri/secunda), depinzand de materialul prin care se deplaseaza. Ele pot traversa substante solide, lichide si gazoase si astfel pot patrunde prin scoarta pamantului. Atunci cand se deplaseaza prin roca, undele pun in miscare particule minuscule de roca, inainte si inapoi, indepartandu-le si apropiindu-le, pe directia pe care circula unda. De regula, undele seismice P ajung la suprafata terestra sub forma unei bufnituri bruste.

Un al doilea tip de unde, denumite si unde S sau unde de taiere, ajung la suprafata putin in urma undelor P. In timp ce aceste unde sunt in miscare, ele deplaseaza in afara particule de roca, impingandu-le perpendicular cu calea undelor. Astfel rezulta prima perioada de ondulare asociata cutremurelor. Spre deosebire de undele P, undele S nu se deplaseaza direct prin pamant. Ele circula doar prin materiale solide, astfel incat sunt oprite de stratul lichid din interiorul pamantului. De altfel, in mod constant se produc unde seismice foarte slabe care se deplaseaza de-a lungul planetei.

Scoarta terestra nu este nici neteda si nici continua. Crapaturi adanci ce ajung pana la manta fragmenteaza litosfera in mai multe placi tectonice. Formarea placilor tectonice este datorita presiunii create de curentii magmatici din mantaua Pamantului asupra scoartei terestre. Acestia se formeaza ca rezultat a ridicarii magmei fierbinti spre partea superioara a mantalei, urmand sa ia locul magmei mai reci care, la randul ei va cobori in adancime.

Placile tectonice sunt mobile, ele deplasandu-se pe suprafata mantalei cu 3-4 cm/an. In timpul deplasarii placilor tectonice, acestea inevitabil vor intalni alte placi tectonice in cale. Acestea se vor ciocni iar placa mai grea va intra sub placa mai usoara, se va afunda in mantaua Pamantului si se va topi. Acest proces se numeste subductie. Crapatura scoartei pe unde placa patrunde in manta se numeste fosa. Cele mai puternice cutremure din ultimul timp, Indonezia, 2004, Alaska, 1964, Chile, 1960, au avut loc in zona faliilor de subductie. In prezent, cei mai numerosi si mai periculosi si activi vulcani de pe Terra sunt situati in zonele de subductie din jurul Oceanului Pacific, cunoscute sub numele de “Centura de Foc a Pacificului”.

Litosfera planetei este strabatuta de aproximativ 51.500 de kilometri de zone de subductie, iar miscarea acestora duce la deplasari medii de 5 centimetri. Totusi, in locurile in care marginile a doua placi se lipesc si au loc cutremure, deplasarile sunt de pana la 20 de metri si asta pe distante de sute de kilometri. Zona Vrancea este considerata de specialisti drept un stadiu final al unei foste zone de subductie. Toate seismele vrancene majore au acelasi tip de plan de falie, orientat NE-SV. In plus, s-a constatat tendintele de grupare a seismelor vrancene minore catre anumite adancimi “preferate”, care ar fi de circa 80 km, circa 95-100 km, circa 125 km, circa 133-136 km, si apoi 150s/-5 km. Acest tip de adancimi corespund cu zonele de falii vechi formate in partea “scufundata” din vechea placa subdusa formata in zona Carpatilor Orientali, cu milioane de ani in urma. Cele mai puternice cutremure din zona Vrancea, care au determinat si numeroase pierderi de vieti omenesti, s-au inregistrat la 26 noiembrie 1802, 10 noiembrie 1940 (a avut adancimea focarului de 122 km si magnitudinea de 7,4 pe scara Richter) si 4 martie 1977 (adancimea focarului fiind de 93 km si magnitudinea de 7,2 pe scara Richter).

Potrivit unor cercetatori, se pare ca zonele de subductie responsabile de producerea celor mai puternice cutremure sunt acelea care contin aceste bazine cu sedimente. Recent, seismologul Mark Brandon facea chiar o comparatie foarte plastica: “”Fenomenul este similar cu ce i se intampla unui borcan de maioneza tinut in frigider. Daca mancati maioneza zilnic, borcanul se deschide usor. Dar daca ramane mult timp nedeschis, capacul se va lipi de borcan, fiind necesara lovirea acestuia de masa. In cazul pamantului, cutremurele distrug adeziunea din zona de subductie”

Expertii pot calcula distanta dintre orice punct de pe suprafata pamantului si epicentrul cutremurului, mai exact punctul unde vibratiile isi au originea, prin intermediul seismografului. Pe baza acestor informatii, ei pur si simplu noteaza cat timp a trecut intre aparitia celor doua unde iar dupa aceea verifica un tabel care le arata distanta pe care undele au parcurs-o, bazandu-se pe intarzierea undelor. Adunandu-se aceste informatii din trei sau mai multe puncte, se poate localiza epicentrul, prin procesul numit trilateratie.

Seismologii inregistreaza anual in jur de cinci sute de mii de cutremure,adica un cutremur pe minut. Majoritatea acestor vibratii raman neobservate, fiind detectate doar de specialisti. Socurile seismice se produc ca urmare a unor procese de fracturare si frecare intre compartimentele scoartei terestre, in aceasta situatie fiind eliberata o cantitate  mare de energie, care se masoara in ergi si este utilizata pentru calcularea magnitudinii cutremurului. Magnitudinea se masoara cu ajutorul unei scari logaritmice, numita scara Richter, cuprinsa intre 0,3 si 9 grade.

Prin cartografierea si observarea periodica a activitatii seismice se pot identifica zonele seismice si frecventa cutremurelor, dar in present nu exista nicio metoda stiintifica de predictie a momentului producerii unui seism. Seismografele sunt cele mai precise aparate de avertizare a cutremurelor. O alta metoda de observare a miscarii pamantului este trimiterea unor semnale de pe sateliti la diferite statii de receptie terestre.

Clasificarea seismelor in functie de magnitudine:

I – Instrumental (cutremurul nu este simtit, pasarile si animalele sunt nelinistite.

Inregistrat doar de seismografe) – intre 1 si 2 grade

II – Slab sesizabil (seismul este simtit numai de catre putine persoane care se gasesc in repaus, in special la etajele superioare) – intre 2 si 3 grade

III – Perceptibil (seism simtit de catre unele persoane din interiorul cladirilor) – intre 3 si 4 grade

IV – Moderat (cutremurul este simtit de catre mai multe persoane din interiorul cladirilor si de unele aflate in exterior) – 4 grade

V – Serios (seismul este simtit de catre aproape de toata lumea, multi sunt sculati din somn) – intre 4 si 5 grade

VI – Puternic (cutremurul este simtit de catre toata lumea, multi se sperie si fug din locuinte, unele mobile grele se deplaseaza) – intre 5 si 6 grade

VII – Foarte puternic (cei mai multi oameni parasesc locuintele, fiind simtit si de persoanele aflate la volan. Stricaciuni considerabile in cladiri prost construite) – 6 grade

VIII – Distructiv (casele se deplaseaza pe fundatiile lor, peretii usori sunt aruncati in afara, unii pereti de caramida se prabusesc) – intre 6 si 7 grade

IX – Ruinator (seismul creeaza panica generala, stricaciuni considerabile si in structuri special construite, dar si crapaturi mari in teren) – 7 grade

X – Dezastruos (sunt distruse cele mai multe structuri din caramida si se produc mari alunecari de teren) – intre 7 si 8 grade

XI – Foarte dezastruos (putine cladiri din caramida raman in picioare. Sunt distruse poduri. Sinele de cale ferata sunt indoite puternic) – 8 grade

XII – Catastrofic (distrugerea este aproape totala. Obiectele sunt azvarlite in sus. Au loc modificari ale reliefului) – mai mare de 8 grade

Ce trebuie sa facem in timpul unui unui cutremur

Aceste recomandari se refera la o multitudine de situatii care se pot regasi in mod frecvent atat intr-o cladire de invatamant cat si in mediul construit inconjurator, pe durata calatoriilor zilnice, sau in locuri publice.Utilizatorii acestor recomandari pot fi deopotriva copiii sau adultii.

– sa ne pastram calmul, sa nu intram in panica, sa-i linistim si pe ceilalti, sa protejam copiii, batranii si femeile, sa nu ne speriem de zgomotele din jur.

– sa prevenim tendintele de a se parasi sala de clasa, de curs, laboratorul, locuinta etc. deoarece durata redusa a fazei seismice initiale va face ca faza puternica a miscarii sa surprinda grupurile de persoane pe scari, in aglomeratie si panica, conducand la accidente nedorite.

– daca ne aflam in fata unei cladiri, sa ramanem departe de aceasta, sa ne ferim de tencuieli, caramizi, cosuri, parapete, cornise, geamuri, care de obicei se pot prabusi in strada.

– daca ne aflam inauntru sa ramanem acolo, departe de ferestre care se pot sparge; sa stam inspre centrul cladirii, langa un perete structural rezistent.

– sa ne protejam sub o grinda, toc de usa solid, birou, masa, iar copiii sub bancile din clasa sau mese, care sunt suficient de rezistente spre a feri de caderea unor lampi, obiecte, mobile suprapuse, tencuieli ornamentale etc.

– sa ne sprijinim cu palmele pe podea sau sa ne tinem cu mainile de piciorul mesei sau tocul usii, spre a ne asigura stabilitatea.

In lipsa unor astfel de posibilitati de a ne mentine sub soc stabilitatea, ne putem proteja stand la podea langa un perete solid, ghemuit pe genunchi si coate, cu fata in jos: cu palmele impreunate ne protejam capul (ceafa), iar cu antebratele pe lateral, fata.

Profesorii trebuie sa indice elevilor oportunitatea si maniera corecta de a aplica aceste masuri si sa inspire increderea in eficienta autoprotectiei.

– sa inchidem sursele de foc cat putem de repede, iar daca a luat foc ceva, sa intervenim imediat dupa ce a trecut socul puternic.

– daca suntem intr-un atelier, sa aplicam imediat, dupa caz, masurile de protectie specifice locului dvs. de activitate.

– sa nu fugim pe usa, sa nu sarim pe fereastra, sa nu alergam pe scari, sa nu utilizam liftul, dar daca putem sa deschidem usa spre exterior, spre a preveni blocarea acesteia, in vederea eventualei evacuari dupa terminarea miscarii seismice si verificarea starii scarilor si a zonei de la iesire, sa evitam aglomeratia.

– sa nu alergati in strada sau pe strada, sa ne deplasam calm spre un loc deschis si sigur, sa ne ferim de versantii de unde pot cadea roci sau de unde pot avea loc alunecari de teren.

– daca seismul ne surprinde in autoturism, sa oprim cat putem de repede intr-un loc deschis, evitand cladirile prea apropiate de strada, dincolo de poduri, pasaje, linii electrice aeriene si stati ianuntru, sa ne ferim de firele de curent electric cazute.

– daca suntem intr-un mijloc de transport in comun sau in tren, sa stam pe locul nostru pana se termina miscarea seismica. Conducatorul trebuie sa opreasca si sa deschida usile, dar nu este indicat sa ne imbulzim la coborare sau sa spargenm ferestrele. In metrou sa ne pastram calmul si sa ascultam recomandarile personalului trenului, daca acesta s-a oprit intre statii in tunel, fara a parasi vagoanele.

– daca ne aflam intr-un loc public cu aglomerari de persoane (teatru, cinematograf,mall, biserica, stadion, sala de sedinte) sa nu alergam catre iesire; imbulzeala produce mai multe victime decat cutremurul, sa stam calm si sa ne linistim vecinii de pe rand.

Sursa:  www.2012en.ro 

Источник:http://www.2012en.ro/2012/08/de-ce-si-cum-se-produc-cutremurele/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+blogspot%2FaMYX+%282012+Era+Noastra%29


Источник:http://www.2012en.ro/2012/08/de-ce-si-cum-se-produc-cutremurele/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+blogspot%2FaMYX+%282012+Era+Noastra%29

OMUL CA PRODUS AL CLIMEI MARIA OLARU |

Acest articol apartine blogului Blog Enciclopedic 

 

Clima este un element omniprezent şi imposibil de evitat. Ea a fost şi este o verigă esenţială pe parcursul evoluţiei noastre şi a întregii lumi. Însă omul se teme de climă, şi pe bună dreptate, căci din când în când natura ne mai dă câte o lecţie, aruncându-ne în ghearele unui uragan sau lăsându-ne pradă unei secete cumplite, unui potop în stare să ruineze un popor sau poate întreaga umanitate. Paradoxal, însă, omul este singura fiinţă care se adaptează la orice tip de climă. Deşi anumite climate sunt mai puţin favorabile decât altele, omul ca specie găseşte întodeauna energia necesară pentru a supravieţui. Oricum ar fi, raportul om-climă este unul strâns, iar în ciuda faptului că omul poate influenţa şi el clima, într-o oarecare măsură (cum arată recentele fenomene provocate de poluare), oamenii sunt supuşi climei.

În cel mai simplu aspect, vorbim aici despre alternanţa zi-noapte şi succesiunea anotimpurilor, cu caracteristicile lor, care înrâuresc ritmul de viaţă şi activităţile sezoniere precum cele agricole. La un alt nivel, chiar şi îmbrăcămintea este dictată de climă şi reflectă o modalitate de adaptare a oamenilor. De la pânzele pe care le purtau aborigenii în jurul taliei, până la costumele alcătuite din mai multe straturi de blană, purtate de oamenii din zonele polare, toate aceste stiluri vestimentare sunt un rezultat al modului în care oamenii încearcă să facă faţă climei.

Multă vreme, clima a fost folosită pentru a explica divesitatea umană. Încă de la începuturi, călătorii erau uimiţi atât de diversitatea geografică, cât şi de cea a oamenilor. Un rol important l-a avut clima şi asupra istoriei. De câte ori o luptă sau un eveniment a fost influenţat de climă? Câte armate au fost favorizate de climă şi câte nu? Se spune că numai frigul năprasnic din Rusia l-a împiedicat pe Napoleon să cucerească întreaga Europă.

Teorii vechi

Desigur că şi clima a fost judecată cu etnocentrismul caracteristic fiecărui popor. Întodeauna clima din alte teritorii era ori prea caldă, ori mult prea rece. Diodor din Sicilia (80 î.Hr – 21 î.Hr.), un erudit care, bazându-se pe diferite surse, alcătuieşte Biblioteca istoricădescria clima din nordul Mării Negre ca fiind asemănătoare cu ceea ce vedem azi doar în documentarele despre Antartica, iar pe cea din Africa – sudul Egiptului – ca pe un loc unde temperaturile sunt atât de mari, încât omul nu poate să bea pentru că ar muri imediat din cauza căldurii care l-ar usca de îndată.

Nu a durat mult până când s-au sugerat analogii între climă şi caracteristicile esenţiale ale popoarelor, constatându-se că oamenii sunt diferiţi pentru că mediile sunt diferite. Evoluţia fiecărui popor este individuală, fiecare scriindu-şi propria istorie. Se pare că acest fapt s-a constat încă din timpul lui Herodot, care a consemnat: “Egiptenii, trăind sub un altfel de cer şi alături de un fluviu atât de deosebit de celelate, şi-au statornicit şi obiceiuri şi legi care, în multe privinţe, se bat cap în cap cu cele ale altor neamuri. ” (Herodot,Istorii,II,35 (trad. Felicia Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 148 – n.t.).

Hipocrat notează şi el că deosebirile dintre Europa şi Asia nu ţin numai de aspectul climatic. El spune că blândeţea climei din Asia a determinat şi o stare de calm a locuitorilor continentului, la fel cum clima Europei, cu alternanţa ei între anotimpuri şi diferenţele mari de temperatură, a dus la formarea unor caractere diferite ale indivizilor, în funcţie de regiune. El compara locuitorii zonelor muntoase – care sunt înalţi, voinici, harnici şi curajoşi – cu cei din zonele de câmpie, care sunt mărunţi, plinuţi şi mai puţin harnici sau viteji. Analizând relaţia dintre comportament şi climă, grecul a mai observat că vremea preponderent rece de pe parcursul întregului an, îi face pe sciţi să aibă toţi un comportament şi o înfăţişare asemănătoare. Cu alte cuvinte, Hipocrat susţine ideea conform căreia succesiunea antotimpurilor este responsabilă de diversitatea naturii umane. (Hipocrat, Despre aer, ape şi locuri, paragraful 12; în Texte alese, editura Medicală, Bucureşti, 1960, p 136, 140 – n.t.)

Şi în opinia lui Gaius Iulius Solinus, frigul Sciţiei întreţinea “sălbăticia” oamenilor, determinându-i pe locuitori să aibă obiceiuri bizare, chiar macabre, precum băutul sângelui morţilor sau consumarea acestuia în timpul ritualului funebru, în timp ce craniile erau decorate şi folosite ca vase de băut. (Solinus, Polyhistor (De Mirabilibus mundi), Paris 1847, cap. XVI.)

Literatura timpurie, plină de etnocentrism şi prejudecăţi, explică în mod superficial cum comportamentul bizar ar troglodiţilor este dictat de climă, determinându-i să trăiască “la grămadă”, în mod primitiv şi să împartă nu numai mâncarea, ci şi femeile şi copiii.

În Evul Mediu, puţini europeni se încumetau să facă călătorii lungi, mai ales doar de dragul observării “celuilat”. Primii care au început să practice această activitate au fost arabii cărora, pe măsură ce explorau Europa, popoarele le păreau din ce în ce mai ciudate şi mai diferenţiate. Asa se face că, avansând spre nord, ei au întâlnit oameni care, în ţinuturile reci, aveau tenul palid şi ochii albaştri, în armonie cu părul blond. Una dintre concluziile arabilor – tributari concepţiilor vremii şi culturii lor – a fost că specificul climei, pe lânga fizionomie, afectează şi credinţa, considerând că lipsa căldurii a determinat neamurile germanice să nu creadă într-o unică putere divină.

Teoria conform căreia cele 4 anotimpuri dau naştere unor caractere complexe şi diversificate a dus, inevitabil, la rasism, întărit în sec. al XVIII-lea de filosofii care au acceptat împărţirea în patru rase (europenii, asiatiticii, americanii şi africanii).

Secolul XIX se caracterizează prin superioritatea cu care Europa tratează restul culturilor umane. Conform mentalităţii acelei perioade, restul popoarelor erau necivilizate şi inferioare. Un exemplu bun pentru a ne forma o idee despre ceea ce se întâmpla în acea perioadă, sunt grădinile zoologice umane, în care europenii expuneau, pe un teritoriu îngrădit, reprezentanţi ai unor populaţii exotice precum nubienii, somalezii şi inuiţii, pe care îi obligau să îşi reconstituie satele natale şi să le populeze, desfăşurând activităţi zilnice. Smulşi din habitatul lor şi aduşi în Europa, aceşti oameni erau expuşi pentru a satisface curiozităţile occidentalilor.

Geograful german Friedrich Ratzel, unul dintre fondatorii geografiei umane şi autorul cărţiiAntropogeografie, vorbeşte în operele sale despre felul în care clima continuă să influenţeze oamenii, fie direct, prin acţiune asupra organismului uman, fie indirect, prin modelarea mediul vegetal. În opinia lui, ţări precum Franţa, Italia, Germania şi Statele Unite ale Americii sunt mult mai avantajate faţă de restul, prin simplul fapt că au o climă temperată, ce a dat naştere unor caractere variate.

Privind din alt punct de vedere, influenţele climatice devin evidente atunci când ne dăm seama că producţia de căldură metabolică depinde de volumul corporal, ce determină dimensiunile staturii.

De exemplu, populaţiile din regiunile calde (cele subsahariene şi aborigenii australieni) tind să aibă o talie mică, pentru a reduce din cantitatea de căldură metabolică internă care, în condiţiile climatului la care sunt expuşi, poate fi un important factor de stres fiziologic, afectându-le grav capacitatea de efort. În schimb, populaţiile din regiunile mai reci sunt avantajate de o talie mai mare, căci cantitatea suplimentară de căldură metabolică acoperă pierderile energetice de peste zi.

Forma corpului variaza şi ea în funcţie de condiţiile climatice la care s-au adaptat populaţiile de-a lungul timpului. Se consideră că populaţiile din zonele calde au extremităţi lungi pentru a mări suprafaţa de emisie, favorizând disiparea rapidă a căldurii metabolice în exterior, în timp ce populaţiile din zonele reci au extremităţi scurte, menite să ajute la reducerea suprafeţei de emisie.

De la individ la colectivitate

În condiţiile în care fenomenele climatice prezintă cel mai accentuat dinamism dintre toate celelalte elemente ale mediului, omul, conştientizând că resursele sale fiziologice sunt destul de limitate şi nu îi permit decât o lentă adaptare individuală, a fost nevoit să adopte comportamente de prevenire. Pe de o parte, acestea îi permit să regleze limitele potenţialului de supravieţuire în funcţie de intensitatea transformărilor ambientale, iar pe de altă parte, să transmită metodele de adaptare la nivelul întregii colectivităţi, pentru a susţine o armonie colectivă la nivelul comunităţii.

Elementele culturale artifactuale (cum le numeşte Nicoleta Ionac în cartea sa Clima şi comportamentul uman), cele care compun fondul culturii materiale, sunt cele mai observabile trăsături de diferenţiere a tiparelor comportamentale de grup. În această categorie se încadrează dieta, vestimentaţia şi unele obiceiuri.

Dieta este dictată de resursele de hrană disponibilă pe un anumit spaţiu geografic, care la rândul ei depinde de factori climatici precum temperatura aerului şi cantitatea de precipitaţii. Totodată, se poate spune că factorii climatici au determinat diferenţierea corespunzătoare a tiparelor alimentare ale populaţiei globului, controlând structura şi compoziţia calorică a dietei, dar şi tipul strategiilor comportamentale de obţinere şi prelucrare a hranei.

În regiunile ecuatoriale, vremea fiind permanent caldă şi umedă, dezvoltarea faunei şi a florei este favorizată, iar pentru a-şi procura hrana, oamenii culturilor tradiţionale care mai supravieţuiesc aici vânează şi culeg. Un exemplu reprezentativ este tribul Hadza, cu aproximativ 800 de membri, care trăieşte în Africa de Est. Aproximativ jumătate dintre memebrii Hadza duc încă o viaţă de vânători-culegători. Membrii acestui trib au un stil de viaţă simplu. Bărbaţii petrec, în medie, 12-19 ore pe saptămână la vânătoare de mistreţi şi antilope, restul timpului jucându-se împreună. Femeile de aici se duc la cules de rădăcini şi seminţe, timp de maxim 2 ore pe zi, rămânând ca în restul timpului să facă vizite şi să întreţină conversaţii. Prin urmare, modul lor de viaţa este omogen şi extrovertit, principiul dominant în viaţa lor fiind diviziunea muncii, care fiind destul de puţină, le permite să îşi petreaca timpul socializând.

Situaţia se schimbă, însă, atunci când ne îndreptăm atenţia către populaţii din regiunile tropicale aride şi semiaride, unde lupta pentru supravieţuire este acerbă. Locuitorii de aici sunt nevoiţi să accepte mobilitatea pentru a supravieţui. Populaţia Kung, din deşertul Kalahari, de altfel singura care trăieşte în interioriul acestuia (forţată fiind de invaziile inamice din sud să se retragă) a supravieţuit numai datorită unui nomadism primitiv legat de vânătoare şi cules. Aici procurarea hranei este un lucru dificil, determinându-i pe locuitori să ducă o viaţă foarte activă şi să aibă un comportament agitat. Nu este de mirare că, pe lângă faptul că fauna şi flora sunt sărace, boşimanii sunt nevoiţi să schimbe periodic teritoriul pentru a lăsa timp naturii să se regenereze. În ansamblu, tipul de peisaj determină activităţile nomade. Bărbaţii vânează în perechi, în timp ce femeile caută vegetaţie. Carnea obţinută în urma vânătorii – care poate dura zile întregi -, este împărţită tuturor rudelor în funcţie de grad. Prin urmare, cu cât condiţiile de viaţă sunt mai severe, cu atât oamenii sunt mai solidari şi mai altruişti, depinzând foarte mult unul de altul.

Clima a influenţat şi credinţele. Numeroase au fost şi sunt populaţiile care cred că natura este o întruchipare a unei zeităţi care, în funcţie de atitudinile omenirii, pedepseşte sau răsplăteşte. Astfel, comportamentele legate de credinţe din rândul popoarelor care locuiesc în regiuni montane sau polare se deosebesc radical de cele ale popoarelor agricole. Incaşii din Anzii Peruvieni considerau că elementele meteorologice sunt manifestări tangibile ale lui sami (esenţa animatoare a universului), care reprezintă un sistem ce asigură distribuţia spaţială a energiei existenţiale.

În încheiere am ales un exemplu care ilustrează cel mai bine impactul climei asupra omenirii şi care explică, totodată, frica pe care fiecare din noi o purtăm faţă de mânia naturii. Este vorba despre o descoperire relativ recentă, un nucleu de sedimente dintr-un lac din Munţii Anzi, care conţine cea mai detaliată bază de date geochimică a fluctuaţiilor climatului tropical. În urma studiilor, cercetătorii au descoperit că acumularea de sedimente a înregistrat fluctuaţiile regulate de precipitaţii în perioada cuprinsă între anii 300 î.Hr şi 900 d.Hr, în special cu precipitaţii abundente în jurul anului 550. Însă, începând cu anul 900, o secetă severă s-a instalat aici şi a durat aproape trei secole, cea mai uscată perioadă fiind înregistrată între anii 1000 şi 1040, eveniment corelat cu dispariţia populaţiilor native americane, inclusiv Tiwanaku şi Wari care au locuit pe teritoriul pe care astăzi se află Bolivia, Chile şi Peru. Prin urmare, datorită climei trăim, mulţumită ei ne dezvoltăm şi evoluăm, atât fizic, cât şi mental, dar tot ea ne poate distruge.

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA

Asteroidul care se apropie de Pământ ar putea cauza HAOS în comunicaţii - poate distruge sateliţii

Un asteroid recent descoperit şi care va trece foarte aproape de Pământ în februarie 2013 ar putea cauza haos, pentru că ar putea distruge sateliţii de comunicaţii, susţin cercetători din cadrul NASA.

Asteroidul, botezat 2012 DA14, a fost descoperit de astronomii de la Observatorul LaSagra din Spania cu câteva săptămâni în urmă, scrie National Geographic. Cu toate că acum este foarte mic -are un diametru de 45 de metri-, dar orbita sa trece la o distanţă mică de Pământ, estimează Paul Chodas, un astronom planetar de la Laboratorul NASA din California. 

Şi, bazat pe calculele făcute până acum, asteroidul va trece atât de aproape de Pământ încât va putea distruge câţiva sateliţi, chiar pe 15 februarie 2013. Staţia Internaţională Spaţială nu se află în niciun fel de pericol, spune Chodas. 

Pentru moment, oamenii de ştiinţă nu sunt îngrijoraţi că asteriodul ar putea cădea pe Pământ. Ei susţin că 2012 DA14 ar putea fi observat de astronomii amatori în timp ce trece pe lângă  planetă. 

"Ar putea fi vizibil oamenilor cu binocluri bune sau cu un telescop de mici dimensiuni", susţine Chodas, citat de National Geographic. 

Sursa:  REALITATEA.NET

Cum şi-a produs şi cheltuit România ultimele 10 PIB-uri

De Mirel Palada | 6.11.2011 .

Criza ne ţine cu ochii pe PIB. În sfârşit, suntem foarte atenţi la bani. Şi cum se produc, şi cum se cheltuie. În analiza de mai jos, am folosit atât seria brută de date, cât mai ales pe cea ajustată sezonier. Oare evoluțiile din ultimii doi ani vorbesc de ieșirea din crizǎ sau nu?

Mai întâi, să ne uităm pe graficul care arată cursul PIB-ului de la revoluţie încoace:

Fig. 1. Evoluția PIB-ului, 1990 – 2011 (Q1).

Date trimestriale. $. Sursa: INS

Notǎ: 1990 – 2000: aproximare trimestrialǎ proprie

pe baza datelor anuale

CLICK PE IMAGINE PENTRU MĂRIRE

După cum se vede, e foarte probabil sǎ avem de-a face cu exemplu bine definit de double dip, de evoluție în W. Scade, crește, scade înapoi, crește. Întrebarea din minţile tuturora: oare continuǎ creșterea? Sau nu cumva se face triplu V?

Dincolo de evoluția generalǎ a PIB-ului, și mai importantǎ este structura sa. Cum se produce PIB-ul? Cum se cheltuie? Pe lîngǎ acestea douǎ, la fel de importantǎ este analiza structurii fluxului de intrǎri și ieșiri din țarǎ, a importurilor și exporturilor. Atît evoluția lor, cît mai ales evoluția sumei lor, a deficitului comercial sînt relevante pentru sǎnǎtatea economicǎ a României.

Sǎ le luǎm pe rînd.

PIB, structura de producţie

Fig. 2. PIB-ul României, structura producției.

Volume absolute

Sursa: INS

CLICK PE IMAGINE PENTRU MĂRIRE

Ne folosim de datele puse la dispoziţie de INS. Momentul de plecare al analizei: 2000. Cea mai recentǎ datǎ a seriei temporale: trimestrul I 2011. Seria de date utilizatǎ este cea ajustatǎ sezonier și care a dat la o parte efectul inflației, totul fiind calculat în prețuri constante, ale anului de început al seriei: 2000.

Ce observǎm? Țara crește și noi o datǎ cu ea. Mai ales industria.

Cot la cot cu industria, comerțul. În perioada 2007 – 2008 comerțul reușește performanța de a depǎși pentru singura datǎ producția industrialǎ, o cocoașǎ de consum ostentativ și irațional bine definitǎ.

Vom vedea mai încolo cum aceastǎ perioadǎ 2007 – 2008 este de asemenea definitǎ de valori strigǎtoare la cer ale deficitului comercial. Acei doi ani au reprezentat pentru România o crizǎ de beție, a binge drinking, un dezmǎț de înghițire nemestecatǎ. Acum sîntem balonați și suferim.

Mai recent, în ultimii doi ani, dupǎ criza de la sfîrșitul lui 2008, observǎm o revenire bine definitǎ a industriei. De nouǎ trimestre industria merge din bine în mai bine, cum spunea fostul premier Tǎriceanu, duduie.

Tot în 2007 – 2008 observǎm anii de glorie ai construcțiilor. Practic în doi – trei ani de zile, din 2005 în 2008, sectorul construcțiilor s-a dublat ca valoare. Pe urmǎ criza a readus acest sector la nivelul anului 2007. În general, 2007 este în multe privințe nivelul la care mulți indicatori din economia româneascǎ au fost aduși înapoi: salarii, PIB, consum publicitate, sector construcții, numǎr de angajați.

Un alt domeniu pe care îl vedem încet-încet crescînd, o adevǎratǎ modificare structuralǎ, este cel al serviciilor. Avem de-a face cu creșterea ponderii sectorului terțiar în economie, fenomen bine evidențiat de istoria recentǎ a altor economii.

Agricultura bate pasul pe loc. Dincolo de fluctuațiile meteorologice, ea se menține la un nivel aproximativ constant. Ținînd însǎ cont ca PIB-ul tot crește, ponderea agriculturii ca procent scade, dupǎ cum vom vedea în graficul urmǎtor.

Fig. 3. PIB-ul României, structura producției.

% din total PIB

Sursa: INS

CLICK PE IMAGINE PENTRU MĂRIRE

Dacǎ e sǎ calculǎm ponderea fiecǎrui sector de producție la fiecare moment trimestrial de mǎsurare, observǎm cǎ:

- industria se menține la aprox. 30%. Momentul de crizǎ 2008 – 2009 a dus la o scǎdere temporarǎ, dar în general ponderea industrialǎ este bine definitǎ și preponderentǎ în structura PIB-ului. Mai recent, avem de-a face cu o creștere a acestui sector economic. Se evidențiazǎ o structurǎ de țarǎ de Lumea a Doua.

- comerțul e pe locul doi, ocupînd în anii nebuni 2007-2008 chiar primul loc în structura PIB-ului. Ce consum ostentativ! Exact cum scapǎ copiii în magazinul de dulciuri, la fel au fǎcut și românii cînd în sfîrșit au început sǎ dea de bani. Să vedem însă cum arată deficitul comercial în acea perioadǎ.

- celelalte servicii se mențin constant pe poziția a treia, în zona lui 17-18% (o șesime din PIB). Structurǎ bine definitǎ și rezilientǎ.

- agricultura, deși în volume absolute e aproximativ constantǎ, scade ca pondere din total PIB, de la aprox. 15% la aprox. 10%. Alt semn de structurǎ de PIB de Lumea a Doua, de țǎri cu sector secundar predominant, care au fǎcut ieșirea din zona sectorului primar, dar nu au fǎcut încǎ total pasul în zona preponderenței serviciilor în economie.

- construcțiile au avut și ele momentul lor de glorie în 2007 – 2008. Acum își ling rǎnile.

Cum s-au consumat PIB-urile

În altǎ parte a tabelului pe care INS ni-l pune la dispoziție, avem și structura de cheltuieli.

Dincolo de disecǎrile analitice fine, putem sǎ agregǎm consumul în trei mari categorii:

- ce consumǎm, fie populația, fie statul?

- ce investim?

- ce punem deoparte (economisim) ori, din contrǎ, luǎm din altǎ parte (împrumutǎm)?

Din nou, analiza graficǎ o facem pe douǎ paliere: volume absolute și structurǎ procentualǎ din total PIB.

Pentru volumele absolute, folosim tot seriile de date ajustate sezonier și asanate din punct de vedere al inflației. Totul exprimat în prețuri constante, de început de serie temporalǎ, bani din anul 2000.

Fig. 4. Structura folosirii PIB-ului.

Volume absolute

Sursa: INS

CLICK PE IMAGINE PENTRU MĂRIRE

Se observă cǎ am consumat din ce în ce mai mult.

Pe de o parte, e normal, pentru cǎ am și produs din ce în ce mai mult: a crescut PIB-ul. Per ansamblu, în aproximativ 10 ani, din 2000 pînǎ în 2011, consumul total (populație + administrație publicǎ) s-a dublat în volume absolute (dupǎ ce dǎm inflația la o parte).

De alfel, și ceilalți doi indicatori au fǎcut cam același lucru : pînǎ prin 2008 formarea brutǎ de capital fix s-a cam dublat, dar a venit criza și s-a pus frînǎ, revenindu-se la nivelul de acumulare din 2006.

Elementul final din ecuație, importul net (importuri minus exporturi, adicǎ deficitul comercial) a cunoscut și el o creștere continuǎ pînǎ în 2007 – 2008, perioadǎ în care pur și simplu a explodat, dupǎ care a venit criza și s-a așezat pe un nivel aproximativ constant, tot în zona anului 2006.

Dar partea cu adevǎrat interesantǎ este atunci cînd calculǎm aceste valori ca procent din total PIB. Aici e momentul adevǎrului : cît consumǎm ? cît punem deoparte ? de unde vine economisirea ?

Să ne uităm la ce a fost folosit PIB-ul:

Fig. 5. Structura folosirii PIB-ului.

Procente din total PIB

Sursa: INS

CLICK PE IMAGINE PENTRU MĂRIRE

Aici este adevǎrata bubǎ a acestei țǎri, căci iată ce rezultă din acest tabel. Din punct de vedere al consumului pînǎ prin anul 2003-2004, pe vremea guvernului Nǎstase, consumam ceva mai puțin decît produceam, cam 85% din total PIB. Se cheamǎ cǎ aveam de unde sǎ punem și deoparte, sǎ contribuim la formarea brutǎ de capital fix (economisire, investiții).

Puneam deoparte cam 20% din PIB. Dar 85% și cu 20% dǎ mai mult de 100%, dǎ 105%. Cum de reușeam sǎ avem mai mulți bani decît total PIB?

Restul de 5% surplus erau de fapt împrumuturi din strǎinǎtate sub forma deficitului comercial : importuri minus exporturi. Deci puneam deoparte cam 15% din ce produceam în total, mai aduceam de afarǎ încǎ aprox. 5% și în total fǎceam un pachețel de bani de folosit mai departe (formarea brutǎ de capital fix), școli, autostrǎzi, aeroporturi, sǎli de sport etc, cam de 20% din PIB.

E mult? E puțin? Aici chiar nu mǎ pricep. Cândva se spunea cǎ un nivel de peste 30% e greu de atins și e specific unor țǎri bine organizate, cam autoritariene, care-și pun în cap cu tot dinadinsul sǎ-și facǎ infrastructurǎ. În rest, țǎrile democratice stau cam la zona de 15% – 25%.

Dar nu aici e problema. Problema începe prin 2004 – 2005. De atunci s-a dat drumul la consum și încet-încet consumul a ajuns sǎ acopere tot ce produceam în țarǎ, 100% din PIB, trecînd chiar și peste, în anii de consum irațional din 2007 – 2008.

Avenit criza, ne-am întors de la consum 105% din cît producem (consum pe datorie, adică), înapoi la 100%, dar nu reușim sǎ fim economi precum în prima jumǎtate a deceniului trecut.

Anii 2009-2010 sînt tot în zona consumului a tot ceea ce producem. 100%. Tot ce producem cheltuim, bǎgǎm în salarii, pensii, mîncare, mașini, vacanțe – pe ce toacǎ banii omul obișnuit, primǎria obișnuitǎ, consiliul județean obișnuit.

Însǎ țara pune mai departe bani deoparte, nu? Încǎ se face formare brutǎ de capital fix, în zona lui 15%. Însǎ, spre deosebire de anii 2000 – 2004, nu pe banii noștri, ci pe împrumut, pe ce intrǎ în România din alte țǎri.

Evident cǎ discuția va aluneca inevitabil în acuze politice. Se vor rosti nume: Nǎstase, Tǎriceanu, Bǎsescu, Boc. Dincolo de plăcerea fiecăruia de-a numi orice vinovat vrea el, rămâne constatarea: tot ce producem consumăm, dacǎ punem bani deoparte îi punem nu din banii noștri ci din ai altora. Ne cam amanetǎm viitorul, cum s-ar spune.

De remarcat din nou, de manierǎ cît se poate de sugestivǎ grafic, ponderea deșǎnțatǎ a importurilor în zona anilor 2007 – 2008, exact cînd și consumul ajunsese la paroxism. Adică: de prin 2005-2006 încoace am adus bani din alte țǎri tot într-o veselie, deci ne-am împrumutat, ca sǎ-i consumǎm, nu ca sǎ facem ceva durabil cu ei.

Încǎ ceva: la începutul anilor 2000 structura formǎrii brute de capital fix era de genul urmǎtor: un total de 20% din PIB din care 15% puneam noi, 5% puneau alții sub formǎ de împrumut. Deci tot ce se crea plusvaloare, investiție în țară era aproximativ trei pǎrți noi, o parte ei, strǎinii. Trei sferturi România nouǎ a noastrǎ, un sfert al lor. A fair deal, sǎ zicem.

În schimb, în ziua de azi tot ce se pune deoparte în țara asta este al lor, noi mulțumindu-ne sǎ cheltuim banii și sǎ nu contribuim deloc la bucata de Românie nou creatǎ. E toatǎ a lor, a italienilor, olandezilor, americanilor, rușilor, turcilor, chinezilor, FMI-ului, Bǎncii Mondiale, Uniunii Europene, de peste tot de unde în varii forme luǎm bani, fie sub formǎ de împrumut formal, fie sub forma mai insidioasǎ de deficit comercial. Momentul de vîrf al acestei structuri a PIB-ului a fost în perioada 2007 – 2008. O să ne mai permitem vreodată să facem aşa?

Sursa: http://cursdeguvernare.ro/cum-si-a-produs-si-cheltuit-romania-ultimele-10-pib-uri.html

Sursa: Legalitatea înainte de toate

Romania Detine o Baterie Care Produce Energie Fara Intrerupere de 56 de Ani

Muzeul National Tehnic Dimitrie Leonida din Bucuresti detine un fel de baterie oarecum ciudata. Construita de catre Vasile Karpen, aceasta pila functioneaza neintrerupt de mai bine de 60 de ani. “Recunosc ca si mie imi este greu sa avansez ideea unui perpetuum mobile fara sa cad in ridicol, chiar daca obiectul exista”, a spus Nicolae Diaconescu, inginer si director al acestui muzeu.
Inventia nu poate fi expusa publicului deoarece muzeul nu are destui bani sa cumpere un sistem de securitate necesar pentru un astfel de exponat. Acuma o jumatate de secol, inventatorul acestei pile electrice a afirmat ca ea va merge pentru totdeauna si pana in prezent se pare ca el a avut dreptate. Deocamdata “Pila lui Karpen” se afla in siguranta in biroul directorului.
Aceasta a fost numita “Pila termoelectrica cu temperatura uniforma”, iar primul prototip a fost realizat in anul 1950.
Prototipul consta din doua pile electrice legate in serie care misca un minimotor galvanometric. Acesta pune in miscare o paleta conectata la un intrerupator. Astfel, circuitul se deschidea la fiecare jumatate de rotatie si se inchidea la efectuare celei de-a doua jumatate de rotire. Timpul de rotatie a elicei a fost calculat precis, astfel incat pilele sa aiba suficient timp pentru a se reincarca.
Scopul paletelor si al motorului era acela de a demonstra ca pilele genereaza curent electric, dar acestea nu mai sunt necesare deoarece tehnologia actuala ne permite sa masuram toti parametrii cu ajutorul aparatelor performante.
Ziarul ZIUA a fost la muzeu si i-a luat interviu directorului Diaconescu. El a scos “Pila Karpen” afara din locul securizat si a permis specialistilor sa-i masoare tensiunea cu un aparat digital. Acest lucru s-a intamplat pe 27 Februarie 2006 iar bateria indica 1 Volt, la fel ca in anul 1950.
Constructia pilei Karpen a fost explicata pe larg la cateva comunicari stiintifice din Bucuresti, Paris si Bologna, Italia. Cercetatorii de la Universitatea din Brasov si Universitatea Politehnica din Bucuresti au efectuat studii speciale in legatura cu aceasta baterie dar nu au ajuns la o concluzie clara.
Unii oameni de stiinta spun ca dispozitivul functioneaza prin transformarea energiei termice în lucru mecanic, dar Diaconescu nu subscrie la această teorie.
Acest aparat ar putea revolutiona toate teoriile fizicii, avand consecinţe greu de imaginat. Desi cred ca acest lucru nu se va întampla foarte curand, muzeul are înca nevoie de finantari adecvate pentru achizitionarea unor echipamente de securitate necesare cerute de catre politie.
sursa:http://instructiuni.blogspot.com

Sursa: Pappa Anton

Falimentul e aproape! Cum își va plăti România datoriile, dacă nu mai produce?

Datoria REALA a Romaniei: 140 miliarde Euro!

Sunt ridicoli băieții ăștia de la partide, care se uita cu sufletul la gura la graficele economice, si cum vad o ușoara mișcare in sus, urlă de bucurie! Se îmbrățișează și se felicită: gata, am ieșit din criză!

Criza o sa dureze până când România o sa fie competitivă și o reușească să-și vândă mărfurile. Cauza crizei e simplă: poporul român a cheltuit mai mult decât a reușit sa vândă. Iar voi n-ați făcut nimic ca sa o rezolvați. Așa ca, de ce s-ar termina criza? De mila voastră?

Când cumpărătorii o sa zică: nu mai dau bani pe prostia asta chinezească, e prea scumpă; mai bine cumpăr de la români, ca e mai ieftin. Abia atunci puteți să vă bucurați. Când o sa fie asta? Peste cel puțin 50 de ani. Dacă o sa fie vreodată!

Și in toata perioada asta, graficele voastre o să salte in sus si in jos în permanență – dar asta n-are nici o legătură cu criza! Orice grafic se mișcă, dacă populația e încă vie. Graficele intră în linie-dreaptă, doar dacă ai murit.

Cum își va plăti România datoriile, dacă nu mai produce?

Mai ales ca și chestia asta, cu stabilitatea, e relativă. Stabilitatea economică a României din ultimele luni s-a bazat strict pe împrumuturi, nu pe producție (dimpotrivă, PIB-ul s-a prăbușit). Iar împrumuturile, cum știm cu toții, nu sunt o soluție …stabilă. Nimeni nu te împrumută la infinit si mai ales, trebuie să mai plătești si dobânda. In cazul asta, mai putem sa zicem că am atins fundul prăpastiei?

Datoria externa a României a ajuns la 90 de miliarde de euro – cea mai mare din istorie. Adunand si datoria internă, ajungem la astronomica suma de 140 miliarde! Din asta, partea statului este de o treime. Pentru comparație, datoria externa pe timpul lui Ceaușescu a fost de doar 16 miliarde de dolari. Si vă mai amintiți prin ce chinuri au trecut românii in anii `80, ca sa o achite! Iar scadența începe abia acum, în 2011. Deci e evident ce soartă îi așteaptă pe români, în anii care vin. Iadul? E puțin spus.

FMI, optimist de la început până la sfârșit!

De la început – adică de la începutul crizei. Asta e clar. Mai complicat e cu sfârșitul. Care sfârșit? Și mai ales – al cui? Se termină criza? Sau se termină cu România?

FMI ne tot zice ca ieșim din criza încă din 2009…adică chiar înainte sa intrăm bine in ea… (vă amintiți că ne-a prezis o creștere economică de +4% în 2009. Si una “mai modestă”, de +2.5% în 2010).

Amuzant e ca treaba aia cu 2 trimestre pe plus, tot ei au stabilit-o. De ce ar ieși o țară din criza, dacă doua trimestre, economia e pe plus cu 0.1% (după ce s-a prăbușit cu 7% si cu încă 2%)? Că nu-mi rezultă! Si de ce două trimestre si nu trei? sau unul? Nu e mai logic sa zici ca a atins fundul prăpastiei, în condițiile date? (adică în condiții de pace, că in condiții de război sau război civil, se poate cădea și mai jos. Întotdeauna se poate si mai rău!). Iar faptul ca ai atins fundul prăpastiei nu înseamnă absolut deloc ca o sa reușești sa te mai cațeri înapoi vreodată.

Si măcar dacă banii ăștia s-ar fi dus pe ceva care sa producă alți bani. Măcar dacă statul ar fi terminat nenorocitele alea de reactoare de la Cernavodă și ar fi început sa vândă energie. Dar nu! s-au dus pe pensii și pe salariile bugetarilor. Care au cumpărat cu banii respectivi televizoare cu plasmă, excursii in străinătate, și mai ales – mâncare! In primii 2 ani de criză, hipermarketurile au dus-o excelent! Iar mâncarea, in mod firesc, a sfârșit…la W.C.

Acolo să căutați banii României, când o să muriți de foame în următorii 40 de ani!

Robert Slobozitu

Sursa: News.ro Ştiri pe Blog