Postat Maria
Se spune că viaţa curge în armonie şi toate evenimentele ei au la bază principiul armoniei sau Legea Armoniei Universale. Există o armonie tainică în natură, care reglează toate mişcările; vântul foşneşte sublim, topind arşiţa, ploaia răcoreşte şi hrăneşte pămantul, raurile, munţii, pomii, stelele, toate lucrurile, deşi par să funcţioneze separat, răspund tăcut şi sublim unei forţe universale, care le pune în legătură, dar şi în armonie.Principiul armoniei îşi găseşte un corespondent şi în evenimentele vieţii de zi cu zi, în psihologia umană, în relaţiile pe care le avem sau în cele pe care nu le mai avem. Totul este pătruns de acelaşi misterios principiu al vieţii, pe care noi îl înţelegem mai puţin pentru că felul în care el curge şi se manifestă în experienţa vieţii nu se potriveşte întotdeauna cu ceea ce ne dorim. Noi ieşim din armonie cu mişcările fireşti ale existenţei pentru că ne opunem evenimentelor nedorite şi ne opunem tocmai pentru că nu înţelegem că şi evenimentele nedorite lucrează pentru armonie şi echilibru. Dacă-i firesc să suferim cand pierdem o fiinţă dragă, dacă-i normal să plângem la o înmormântare, dacă-i firesc să suferim când ni se îmbolnăveşte o fiinţă apropiată, nu-i la fel de normal să ne simţim rău la o nuntă şi să ne împiedicm de mici amănunte ale vieţii, care n-au decat defectul de a fi aşezate altfel decat am vrea noi să fie. Suferinţa umană are manifestări anormale, în momente şi-n situaţii anormale şi acesta este un semnal al ieşirii noastre din armonie. Noi ne supărăm prea uşor; noi am vrea să aşezăm lumea într-o cutie de carton, ea să stea acolo, nemişcată, plistisitoare şi banală, dar şi de-ar sta lumea aşa, mintea ar zice că trebuia să fie altfel! Pentru mintea noastră, orice ar fi, nu-i prea bine. Pentru mintea omenească, orice s-ar schimba, sigur trebuia să fie altfel, sigur se putea mai bine şi sigur mintea are noi şi noi motive de suferinţă. De fapt, taina este una singură; mintea alege să sufere, mintea crede că ceea ce curge în armonia naturală e – de fapt – dizarmonis. Dar dizarmonia este doar interioară; mintea nu acceptă, nu înţelege, nu vrea ceva ce se întamplă. Mintea nu vrea sa se întample cum se întâmplă şi nu atât în privinţa lucrurilor mari, cu adevarat importante ale vieţii, ci în privinţa marunţişurilor. Mintea strigă că-i prea cald dacă-i cald, că-i prea frig dacă-i frig, că ploua prea mult dacă plouă, că un lucru mare-i prea mic şi unul mic trebuia să fie mai mare. Un ataşament de perfecţiune se poate ascunde sub această stridentă neacceptare mentală, pe care - conştientizând-o – o putem elimina şi, prin aceasta, devenim mai mult dispuşi să acceptăm curgerea experienţelor vieţii şi sensul lor, adesea de neînţeles pentru mintea noastră. Decizia de a accepta evenimentele, situaţiile de viaţă(măcar pe cele mai obişnuite, căci există şi evenimente grele, grave, tulburătoare, cu adevărat creatoare de suferinţă şi greu de acceptat) poate fi vindecătoare pentru oameni. Vom putea fi mai liniştiţi, mai înţelepţi, mai conectaţi la intuiţie şi mai fericiţi dacă nu ne-am storace sufletele şi creierele pentru fiecare mărunţiş; dacă am lăsa ploaia să vină când vine şi vântul să sufle cand suflă, dacă am lăsa copiii să se joace cât sunt copii şi să fie adulţi când sunt adulţi, dacă le-am permite evenimentelor să curgă, pur şi simplu, în ritmul lor, am observa că există o inteligenţă a vieţii, care lucrează dincolo de mintea noastră, mai puternic şi mai presus de orice înţelegere, capabilă să ne dea tot ce avem nevoie cand vine vremea şi când noi nu ne mai opunem prin suferinţă. Suferinţa este alegerea de a nu accepta armonia vieţii. Acceptarea este alegerea de a cunoaşte că existenţa noastră depinde şi de altceva decât de logica minţii; ea ne poate conecta la mersul armonios al existenţei, în interiorul căreia totul este necesar şi totul, cât ar părea de straniu sau de rău, e...bine! Totul e bine!
Sursa: eulinterior.blogspot.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu