Oare BNR ar distribui arme de foc populaţiei?

Dacă în numai câţiva ani cantitatea de arme de asalt de pe teritoriul României s-ar fi triplat, fără să ştim că ar fi război sau că s-ar organiza un concurs naţional de vânătoare, suntem siguri că autorităţile numaidecât s-ar fi alertat; laolaltă Guvern, Poliţie şi tot ce înseamnă administraţie locală ar fi încercat să vadă care este natura acestei inflaţii de armament şi la cine ajung armele. Nu credem că ar fi stat liniştiţi doar în baza faptului că românii sunt oameni raţionali şi nu vor face abuz de pistoalele, puşcoacele şi kalaşnicoavele care le intră pe mână. S-ar gândi că mai curând vărsările de sânge s-ar înmulţi odată ce populaţia s-ar înarma până în dinţi.

Nu aceeaşi vigilenţă am avut însă, în materie monetară, de la autoritatea de resort, Banca Naţională a României. Deşi cantitatea de lei s-a triplat din 2008 până în prezent, într-un răstimp în care economia a scăzut, iar investitorii străini ne-au ocolit cu valuta, BNR nu a părut deloc alertată. Mai mult decât atât, creşterile de preţuri de aproximativ 20% din perioada de patru ani amintită nu au fost deloc asociate cu această explozie ciudată a masei monetare. “Şocuri adverse de natura ofertei” a fost justificarea cea mai la îndemână pentru scumpiri atunci când faptul că acestea sunt mai degrabă o consecinţă a leilor în exces era o explicaţie la mintea cocoşului.

Apropo, chiar ar trebui să îşi ia un cocoş cei de la BNR, care să îi ajute în materie de politică monetară! În unele cazuri gândirea simplă nu strică şi este bine să apelezi la ea atunci când modele econometrice mai complicate sau mai simpliste te conduc la concluzii sofisticate despre existenţa unui deficit de cerere greu măsurabil. Ca să îl citez pe un reprezentant al industriei financiare de la noi, “cât despre PIB-ul potenţial, nimeni nu a pus mâna pe el”.

Din această toamnă, pentru că preţurile tot nu se astâmpără şi au luat-o în sus, în sfârşit, Banca Naţională dă un semnal că a trecut la întărirea politicii monetare prin limitarea volumului sumelor pe care băncile comerciale le accesează pe termen scurt de la banca centrală; ţinta explicită o reprezintă restrângerea lichidităţilor, după cum a spus chiar şeful instituţiei, Mugur Isărescu, la prezentarea ultimului raport privind inflaţia.

Dacă tot a luat altitudine şi, din aerul tare al unei politici monetare aidoma, priveşte cu un ochi de şoim vigilent la disciplina sistemului financiar, domnul guvernator revine pentru a spune ceva care până acum un an sau doi a mai afirmat doar din perspectivă academică: cantitatea de bani determină, pe termen lung parcursul preţurilor, chiar dacă pe intervale mai restrânse corelaţia nu funcţionează foarte fidel. Sau, cel puţin, dacă nu numeşte direct cauzele monetare ale inflaţiei persistente, domnul Isărescu o zice mai pe ocolite, şi anume că nu “dezavuează” ceea ce scriem la Curierul Naţional cum că, în realitate, cantitatea suplimentară de bani este motorul scumpirilor.

Apoi apare, desigur, nuanţa… Cantitatea de bani nu se duce automat în preţuri; dimpotrivă, banii pot bălti în sistem fără a fi accesaţi de diversele categorii de consumatori, caz în care fenomenul scumpirilor întârzie. Astfel, viteza de circulaţie a banilor este aproape la fel de importantă, doar în raport cu aceasta masa monetară răsfrângându-se asupra preţurilor.
Nimic de zis, fenomenul “capcanei de lichidităţi” există şi în Japonia, spre exemplu, chiar are o persistenţă remarcabilă. Este o caracteristică a sistemelor financiare stricate, care au de digerat un exces de datorie. Laolaltă creditori cu bilanţurile avariate şi debitori cu câte un bolovan de datorii consimt că este mai bine să nu se mai joace cu un foc al creditului şi creaţiei monetare cu care tocmai s-au fript. Atunci masa monetară în exces reprezintă mai degrabă o ficţiune într-un sistem bancar de facto insolvent şi nu are stimulentele de a ieşi în economie. Orice ploaie nouă de bani este folosită pentru a se plăti datorii sau a umple găuri ale unor datorii care nu pot fi plătite. În acest caz, desigur, ultima grijă a participanţilor de piaţă este aceea de a urmări preţurile.

Ceea ce este valabil în pieţele dezvoltate supraîndatorate şi cu un sector privat precumpănitor ar putea însă să nu fie întocmai valabil în România. Şi la noi populaţia activă este supraîndatorată, şi la noi bazinul de cerere de credite este în mare parte epuizat, şi la noi băncile stau pe portofolii de credite putrede. Totuşi, sectorul de stat este mare, economia este primitivă, adâncimea pieţei financiare este redusă, pieţele interne sunt slab concurenţiale, aşa încât fenomenul “capcanei de lichiditate” ar putea să se manifeste restrâns, la imobiliare sau la alte segmente dependente de credite şi care au de măcinat pierderile de după spargerea balonului speculativ. Dincolo de aceste zone ale economiei, s-ar putea ca cererea să nu fie într-atât de restrânsă, iar mijloacele României de injectare a inflaţiei să fie mai “eficiente”. Nu este teorie! Scumpirile persistente din ultimii patru ani ne spun că mai degrabă lucrurile aşa stau.

Şi chiar de nu ar fi întocmai, oare merită să ne asumăm riscul să lăsăm lichiditatea la îndemâna aceloraşi 40 de bănci care au dat cu economia în gard în deceniul trecut? Asta doar bazându-ne că viteza de rotaţie a banilor va lucra în favoarea noastră pentru a nu duce în sus preţurile… Problema este că această dinamică a circulaţiei banilor (”velocity”) poate fi determinată doar post-factum; ea depinde de încredere, de percepţia actorilor din economie asupra oportunităţilor. Banca centrală nu are niciun control asupra ei, iar a lăsa masa monetară să se multiplice cu miliardele în sistemul financiar reprezintă cel puţin vigilenţă scăzută, pentru că nici nu vrem să ne gândim că e vecină cu iresponsabilitatea.

Revenind la exemplul cu armele, sunt convins că orice chestor sau inspector de poliţie, pe baza datelor empirice strânse în ani, ar putea spune că o triplare a numărului de arme de foc în mâna populaţiei sau existenţa unor rasteluri pe Calea Victoriei, la Topliţa sau Craiova de unde să iei pistoale mitralieră la liber ar conduce cel puţin la înzecirea incidentelor prin împuşcare, iar numărul de victime s-ar dubla sau chiar s-ar tripla. Nu cred că reglementatorii regimului armelor şi muniţiilor ar sta tocmai liniştiţi.

Având în vedere experienţa cu ceea ce s-a întâmplat în domeniul monetar, oare să înţelegem că dacă domnul Isărescu ar deveni de mâine prim-ministru, ar distribui arme populaţiei doar în ideea că suntem un popor de oameni blajini!?

Şi încă ceva, până la urmă, a avea pe mână o armă de foc implică responsabilitate; mulţi oameni au minima moralitate, majoritatea ar gândi raţional şi ar şti cel puţin la nivel teoretic faptul că a împuşca pe cineva este crimă şi nu trebuie să faci aşa ceva. Nu este acelaşi lucru cu a avea bani pe mână. Puţini oameni înţeleg subtilităţile teoriei capitalului; ei ştiu doar că banii există pentru a fi cheltuiţi. Aşadar pentru ei lucrul raţional de făcut este acela de a-i cheltui. Economisirea reprezintă cazul excepţional. La fel este şi cu creditarea; dacă sistemul asigură - într-o formă sau alta - accesul la bani ieftini, vor fi destui aceia care să se împrumute pentru a realiza apoi cheltuieli la preţuri din ce în ce mai mari.

Putem intra în dezbateri sofisticate despre politica monetară, despre deficitul de cerere şi “inflaţia structurală”. Totuşi, leii în exces sunt cei mai ameninţători pentru preţuri. Restul e praf… de puşcă.

Autor: Adrian Panaite

sursA: curierulnational.ro

             gandeste.org