POVESTEA (PILDA) UNEI STEWARDESE

10.000 de metri

Bing-bang, bing-bang – iată sunetul pe care-l aștept.

Viața mea se rezumă la așteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viața la 10.000 de metri și trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligația mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare și, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.

Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine și sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în așteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână și… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare.

Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea și a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta și cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluța la o parte și pășesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-și scot laptopurile, un bărbat între două vârste ce se pregătește să citească o carte și o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbește sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei și o întreb dacă dorește ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt și câteva locuri libere.

Îmi continui drumul pe culoar și mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le știe pe toate și că i se cuvine orice. În mintea ei, toți oamenii de pe Pământ s-au născut și trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulțumesc.

- Vreau să mă mutați de pe acest loc spune ea cu un glas pițigăiat.

Respir adânc si o întreb zâmbind:

- De ce doamnă? Care este problema?

- Nu vezi că m-ați așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?

Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalți pasageri și văd că toate privirile sunt ațintite asupra mea. Toți așteaptă răspunsul meu.

Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul de culoare de lângă ea și-l văd cum se uită șocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite și privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferință.

- Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind.

Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toți sunt curioși să vadă cum se va dezamorsa situația aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B.

- Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… și fac o pauză, în care o privesc și o văd cum stă gata să explodeze de revoltă și de scârbă … singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.

Dintr-o dată, o văd cum ia o față victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate.

Toți pasagerii mă privesc supărați. Toți se așteptau de la mine să o pun la punct, pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii și că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă.

Ajung la căpitan și-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale.

Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviință, ca să rezolv situația. Cuvintele lui “am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat” mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine și acum pot gestiona orice situație dificilă.

Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima și încep să vorbesc:

- Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă.

Un murmur de nemulțumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, am continuat:

- Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută.

Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze și țipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.

întâmplare adevărată, petrecută pe data de 14 octombrie 1998

Ulterior, compania aeriană le-a transmis următorul mesaj, angajaților săi:

“Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus.

Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei.

Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”

Multumim de poveste lui Marin Marian si lui George Adamescu de la care am luat acest material pentru noi cei care mai citim pe aici...

Sursa: autovindecarea.blogspot.ro