Potrivit legii Titius-Bode, în unele sisteme orbitale, corpurile cereşti (Soarele, planetele şi sateliţii) guvernează într-o funcţie exponenţială de secvenţă planetară. Conform acestei legi, între Marte şi Jupiter, la circa 400 de milioane de kilometri distanţă faţă de Soare, ar fi trebuit să se afle o planetă. Începând cu anul 1801, obiecte cereşti din piatră şi metal (asteroizi) au fost descoperite orbitând in jurul Soarelui la aproximativ această distanţă. De atunci au fost identificaţi şi catalogaţi câteva sute de mii de asteroizi. Într-un interval cuprins între 330 şi 480 de milioane de kilometri distanţă faţă de Soare, există o zonă plină de asteroizi şi denumită “centura de asteroizi”. Cel mai mare asteroid (Ceres) are diametrul de 1000 de kilometri; împreună cu ceilalţi asteroizi, dacă toţi ar fi uniţi într-un singur obiect, obiectul ceresc rezultat ar avea diametrul total de 1.500 de kilometri, mai puţin de jumătate decât diametrul Lunii, relateaza lovendal.net.
Astronomul Olbers a fost cel care a descoperit cel de-al doilea asteroid (Pallas, în 1802) şi cel de-al patrulea asteroid (Vesta). Tot el a fost cel care a lansat ideea că aceste corpuri cereşti sunt fragmente dintr-o planetă care a explodat. O altă teorie sugerează faptul că asteroizii ar fi părţi componente dintr-o planetă care s-a distrus ca urmare a unei coliziuni masive. Astfel s-a născut teoria planetei dispărute, pe care sumerienii o denumeau în antichitate Tiamat. Dar de aici, au început controversele.
Tom van Flandern (specialist în în mecanică celestă la Observatorul Marinei Americane) susţine faptul că acum 65 de milioane de ani, exista o planeta gigantică între Marte şi Jupiter, dar care a explodat. Ca urmare a exploziei, Pământul a fost bombardat de o serie de comete şi asteroizi care au pus capăt existenţei dinozaurilor pe planeta noastră.
Van Flandern a sugerat faptul că marea fisură de pe Marte ar reprezenta locul de impact al unui fost satelit, sateliţii lui Neptun arată dovada existenţei unei distrugeri violente, Mercur a fost odată satelitul lui Venus, iar Marte a avut probabil mai mulţi sateliţi. Detalii la cristiannegureanu.blogspot.com
Zecharia Sitchin, în lucrarea “Cea de-a douăsprezecea planetă” susţine că, aşa cum ne-a învăţat civilizaţia sumeriană, Pământul ar fi de fapt planeta Tiamat din vechime, el fiind mult mai îndepărtat de Soare în vechime!
Conform vechilor texte sumeriene, Tiamat a fost lovită de o altă planetă mai mare, mutând-o din orbita sa iniţială (situată între Marte şi Jupiter) în orbita iniţială a Pământului, creând Luna şi centura de asteroizi. Acestă planetă masivă se numeşte Marduk (sau Nibiru), şi, într-una din traversările sistemului nostru solar (odată la 3.600 de ani), a lovit planeta Tiamat pe care a mutat-o de pe orbita sa. Tot conform textelor sumeriene, Tiamat a fost lovit mai întâi de trei dintre sateliţii lui Nibiru, iar la final, însuşi Nibiru a lovit Tiamat-ul pe care l-a sfărâmat în două: o jumătate a devenit planeta Pământ, iar cealaltă jumătate a devenit centura de asteroizi care se găseşte în prezent între Marte şi Jupiter. După ce s-a desprins prima jumătate din Tiamat, aceasta a mai fost lovită de un mic satelit al lui Nibiru, aceasta catapultându-se într-o nouă orbită.
Telescopul spaţial Hubble a investigat recent unul din marii asteroizi ce fac parte din Centura asteroizilor. Este vorba de asteroidul Vesta, care prezintă o geologie similară cu cea a Pământului, precum şi zone de lumină şi întuneric ca faţa Lunii.
Un lucru foarte ciudat în legătură cu Terra, îl reprezintă faptul că apa se găseşte în prea mare abundenţă pe Pământ. Explicaţia o putem găsi în scrierile sumeriene: Tiamat, fiind lovit de Nibiru şi sateliţii săi, a fost despicat aproape în jumătate, luând cu el şi apa din această lume. E curios faptul că apă de pe Terra se găseşte cel mai mult doar pe o singură parte (Oceanul Pacific). Dacă tot Oceanul Pacific ar dispărea, Terra, ar părea ca o planetă scobită la jumătate.
Un cercetător ştiinţific, Andy Lloyd, a analizat problema provenienţei apei pe Terra. Într-adevăr, Pământul nostru se află mult prea aproape de Soare, pentru ca să se fi format atâta apă. Terra ar fi trebuit să fi fost o planetă mult mai uscată. Actualele teorii sugerează faptul că apa de pe Pământ îşi are originea în impactul cometelor cu Pământul, la începutul geoistoriei. Dar datele recente arată faptul că rapoartele izotopice de apă terestră şi de gheaţă cometară sunt diferite. Cometele conţin cantităţi mari de deuteriu, o formă izotopică de apă, care este prezentă rar pe Pământ. Aceasta înseamnă că apa n-a apărut pe Pământ, fiind adusă de comete, şi, aşa cum trage concluzia Lloyd, “Pământul are atât de multă apă, întrucât el s-a format mult mai departe de Soare”.
Un alt astronom, pe nume Allessandro Morbidello, a lansat teoria conform căreia Pământul s-ar fi format din întrepătrunderea unor corpuri cereşti, de mărimea Lunii, care ar fi avut diverse orbite haotice în sistemul solar primordial. Aceşti “mesageri volatili” (cum îi numeşte Morbidello) s-ar fi format la circa 4 U.A. distanţă (ceea ce înseamnă de 4 ori distanţa dintre Soare şi Pământ). Aceasta înseamnă că formarea Pământului ar fi avut loc undeva în jurul orbitei planetei Jupiter.
Citând teoria de mai sus al lui Morbidello, Andy Lloyd a ajuns la concluzia că “Din moment ce Pământul a fost de patru ori mai departe faţă de Soare decât este acum, asta înseamnă că trebuie să explicăm cum de a ajuns atât de aproape faţă de Soare”. Şi singura explicaţie ar fi aceea că Nibiru a pătruns în sistemul nostru solar şi a destabilizat toate orbitele planetelor cunoscute.
