Shambala ar fi o tara mirifica, imprecis localizata, subterana. Primii europeni care au plecat in cautarea ei in Asia in anul 1627 au fost calugarii iezuiti Ştefan Cacella si Ioan Cabral.
Pe teritoriul tarii noastre, primii care s-au interest de problema Shambalei au fost locuitorii din concavitatea primei curburi a Carpatilor. Secuiul Körösi Csoma Sandor, nascut in anul 1784 in satul Chiurus din Covasna, care a vietuit intre anii 1827 si 1830 in manastirile tibetane Zangla si Kanim, considera ca Shambala exista, fizic vorbind, si ca este amplasata la nord de raul Sir Daria, intre paralela 45o si 50o.
Pe de alta parte, celebrul doctor sas Hönigberger din Brasov, desi aprecia ca tara miraculoasa este tot in nordul Indiei, totusi se apropia mai mult de adevar, sustinand ca in ea nu pot intra decat cei initiati. Doctorul Zerlendi din Bucuresti, un personaj real al nuvelelor lui Mircea Eliade, considera, ca si acesta, ca Shambala este un spatiu calitativ deosebit de spatiul profan. Mircea Eliade ajunsese probabil la aceasta concluzie dupa ce, aflandu-se pe drumul sfant al Badrinathului din Tibet, intrebase din eremit in eremit unde este intrarea in Shambala si nu aflase nimic.
Nimeni pe plan mondial, si au fost nenumarati cercetatori, nu a gasit intrari in subteran, desi mari initiati ca Apollonius din Tyana se zice ca ar fi facut-o. Oricum, ca factor comun al cercetarilor, a rezultat indicatia ca intrarile in Shambala sunt amplasate in munti sau in paduri sfinte, cum ar fi cea din Morbihan (Franta), numita Brocelinde.
Cand problema existentei Shambalei parea lamurita ca apartine unui plan subtil paralel, iata ca teoria pamantului gol (sau cu mari caverne) reapare in Statele Unite in anul 1906 prin scriitorul William Reed, revigorata in anul 1959 de Amadeo Gianinni si ulterior de Ray Palmer (in revista Flying Saucers). Dar evenimentul cel mai important se produce in anul 1947, cand, respectabilul contraamiral Richard E. Byrd relateaza cum pe neasteptate, zburand peste Polul Nord, a intrat in interiorul Terrei. Fascinat de cele vazute acolo, s-a gandit sa repete expeditia, de data aceasta pe la Polul Sud, ceea ce a si facut in anul 1956. Cine vrea sa urmareasca expunerea a celor vazute de R. E. Byrd poate citi cartea “O lume ascunsa” de Raymond Bernard, aparuta la noi in anul 1994 in editura Savas Press.
Din sinteza diferitelor surse care s-au exprimat in problema vietuirii subterane, eventual organizata pe mai multe etaje in adancime, retinem ca pe Terra ar exista doua zone privilegiate pentru aceasta, si anume Brazilia si Tibetul (poate chiar sub manastirea Lasha). Aceste doua supercavitati ar putea fi legate intre ele printr-o retea magistrala la care s-ar putea racorda retele locale.
Alte puncte de acces ar mai exista pe planeta noastra. Interes din acest punct de vedere ridica muntele Shasta din California (a se vedea „Telos” in 3 volume de Aurelian Louise Jones, ed. For You) care deja este sfredelit de baze ultrasecrete de cercetari militare, eventuale camere subterane aflate sub piramida de la Gizeh “vazute” de clarvazatori, viziunea lui Jules Verne in “Calatorie spre centrul pamantului” (viziuni care aproape toate, din celelalte romane, s-au si adeverit), imperiul subteran semnalat cert de Erich von Däniken in statul Equador in zona denumita Pestera Tayos (Los Tayos). În anul 1976 a avut loc acolo o expeditie formata din 65 persoane printre care si astronautul Neil Armstrong. Zona contine circa 400 pesteri Tayos avand gura de intrare la cote inalte chiar si la cota 1000. S-a descoperit, in afara de o fauna bogata mai multe carti cu file aurite care ar contine marile secrete ale omenirii.
În Peru intrarea intr-un regat subteran s-ar afla langa orasul Tepica.
În Mexic in statul San-Louis-Potosi in subteran se intra prin pesteri aflate in paduri milenare. Pe de alta parte s-a semnalat la cota 2700 aflata in regiunea Csilitla o gura de iesire din subteran . În apropierea vulcanilor Popokatepeti si Inlakiatl se afla alte guri de acest gen.
Chiar si in Grecia in sud-estul Peloponezului s-au descoperit cavitati subterane imense denumite „Alepotripa”.
Oamenii de stiinta Anna Petrocilos, B. Dairos si K. Kalatos au descoperit obiecte metalice, cranii supradimensionate, scrieri necunoscute, etc.
Considerand ca foarte importanta locatia Shasta se mai pot face unele precizari. Se pare ca unul dintre tunelurile care pleaca de aici se indreapta spre sud si dupa circa 300 mile (483 km) debuseaza in peretele canionului Boynton care se afla in statul Arizona langa orasul sacru Sedona. Energia incredibila de acolo este generata de 7 vortexuri magnetice vindecatoare. Este interesant de mentionat ca sunt doar extrem de putini romani spiritualizati care au ajuns acolo, printre acestia fiind Elena Ignat din Deva si generalul Emil Strainu din Bucuresti, amandoi avand bogate materiale informative inca nevalorificate.
În continenetul nord american exista o vasta retea de tunele subterane, o parte din ele ramase de la o civilizatie necunoscuta, o alta realizata in zilele noastre in scop tactic-militar. Cele doua tipuri de tunele sunt interconectate, pe unele din ele putandu-se circula cu trenuri speciale – care leaga circa 80 orase subpamantene. Schema acestei complexe retele pentru vestul Statelor Unite, a fost publicata de William Hamilton.
În afara de asemenea locatii celebre (intr-un fel sau altul) aratate, nu poate sa nu existe si alte puncte mai modeste, dar tocmai prin aceasta, posibil mai importante.
În cartea “India vazuta si nevazuta” scriitorul spiritualizat Vasile Andru (nascut in Bucovina cedata, la 22 mai 1942) arata ca, stand de vorba cu un mistic din Ceylon, acesta i-ar fi spus ca si in insula lui exista o asemenea poarta secreta.
Ajungand in Noua Zeelanda Vasile Andru a constatat ca si acolo exista la Cap Treinga un loc sacru unde sunt proiectate canale de comunicare cu lumile exterioare dar si o intrare in Shambala.
În aceasta situatie apare ca legitima intrebarea: de ce n-ar exista asemenea volume subterane si in tara unde a fost primul focar al civilizatiei si al culturii europene, adica in Romania? Aceasta cu atat mai mult cu cat toate basmele romanesti contin si admit o lume subterana numita Tartar. Pe de alta parte Yan Van Helsing a auzit de existenta unor cai de comunicare subterana in muntii Carpati.
În acest sens informatiile care exista la noi sunt relativ reduse.
O informatie concreta (pasibila de a fi verificata) apartine doctorului inginer C. Cojocaru care considera ca actualele mari manastiri grupate pe zone, ar fi legate, si pe distante mari intre ele, prin tuneluri subterane realizate in timpuri preistorice. Legatura era facuta, se intelege, pentru alte obiective sacre disparute care se aflau pe amplasamentul manastirilor si cetatilor de azi.
Plecand de la constatarea diverselor studii de natura diferita facute pana in prezent, apare ca frecventa prezenta unui munte acolo unde ne referim la volume subterane.
Mergand pe aceasta idee, din punct de vedere geologic, zona muntilor calcarosi din Bihor-Vladeasa (muntii Apuseni) ar parea cea mai propice pentru spatii subterane.
Alti munti care au mai fost vizati si cu ocazia localizarii Kogaianonului (unde se retragea periodic in subteran Zalmoxis) sunt: Ceahlaul (muntele sfant al tarii), Calimanii (desi sunt vulcanici), Raraul (dar si Giumalaul), pestera Polovragi, defileul Dunarii, Godeanu (si chiar Retezatul) etc. Se observa ca din aceasta enumerare lipseste intentionat Bucegiul, pentru ca tocmai asupra lui vreau sa ma ocup in mod special, din motive care vor fi aratate.
Muntii Bucegi, dintre toti ceilalti ai Romaniei, au atras prin pozitia lor, aproape de Bucuresti dar si de alte doua orase mari, Ploiesti si Brasov, numaul cel mai mare de turisti din tara si din strainatate.
Înca din secolul XVIII sunt consemnate impresii de calatorie si cercetare ale unor montaniarzi imdrazneti care, la vremea aceea, nu beneficiau nici de cabane, nici de trasee marcate.
Astfel, in anul 1785, botanistul Lerchenfeld viziteaza schitul Pestera (din Pestera Ialomitei) pe care il noteaza cu denumirea de “kloster skitt”. Tot acolo ajunsese in anul 1840 John Paget si dupa el Schur. Nu insistam asupra acestui istoric intrucat el insusi constituie un studiu separat; dar nu putem sa nu mentionam si pe francezul J. A. Vaillant care, la Paris, in anul 1844, a tiparit cartea “La Romanie” in care, in volumul al treilea, de 464 de pagini, descrie ascensiunea sa in Bucegi.
Prin impietruirea accesului, realizat de austrieci in anul 1739, pe Valea Prahovei, de catre domnitorul Gheorghe Bibescu in anul 1846, inerent, afluxul de vizitatori din Ţara Romaneasca a crescut.
În primul an de domnie, la 5 august 1866, regele Carol I a si vizitat Manastirea Sinaia, dupa ce, inca inainte de aceasta data parcursese cateva trasee in Bucegi. Punandu-se problema construirii unui palat regal, amplasamente initiale ca cele de la actualul schit Cetatuia de langa Manastirea Ciolanu, sau de pe valea Doftanei de la Glodeasa, au fost eliminate din diferite motive. Castelul trebuia sa ajunga in Bucegi, unde a si fost inaugurat la 7 noiembrie 1883 (s.n.).
În el a locuit Regina Elisabeta – Carmen Sylva care, fiind dotata cu o sensibilitate deosebita, a fost atrasa de la inceput de misterele Bucegilor pe care i-a parcurs calare si pe jos, culegand de la localnici si ciobani legendele care se mai pastrasera.
Tocmai ea a fost persoana care a lansat ipoteza, pe baza acestor legende, ca sub platoul Bucegilor ar putea exista domenii subterane. În cartea sa “Povestile Pelesului”, in capitolul intitulat Cetatea Babei, se refera la o cetate in inima Bucegilor care ar avea incaperi subterane in care erau depozitate sculuri de aur in vrafuri enorme, aur exploatat, tot in subteran, de pitici.
De atunci, legat de acest subiect, au circulat unele versiuni care nu au putut fi verificate. Personal, acum multi ani in urma, am cautat sa stau de vorba cu porteurul (carator de mari greutati pentru aprovizionarea cabanelor) Popa din Busteni, dar n-am putut obtine nici o informatie fiind intr-o stare de moment necooperanta. Despre el se zvonea ca, impreuna cu alti doi tovarasi, ar fi intrat intr-o incapere subterana, unde ar fi vazut mult aur. O informatie de acelasi gen provine din jurul anului 1716, cunoscuta sub numele de “Comoara lui Varga”. Acesta a fost un clujean care, murind de o boala misterioasa declansata din senin, a lasat un testament din care rezulta ca, impreuna cu alti doi tovarasi, a descoperit – intr-un munte neprecizat – o incapere subterana in care se gaseau bogatii de nedescris, comori greu de imaginat din aur, argint si pietre scumpe. Pe locurile precizate in testament ulterior au fost facute sapaturi si cercetari fara rezultat.
Cele doua situatii din Bucegi si Apuseni (probabil) prin asemanarea lor pot reprezenta un scenariu din „illo tempore” sau cel din Bucegi sa fie o pastisa a celui mai vechi (din Apuseni).
Exemplele sunt neconcludente dar merita a fi mentionate, ideatica lor gasindu-se si in alte „povestiri” asemanatoare din Tibet si din muntii Anzi.
În anul 1936, in cateva numere din revista „Etudes Traditionnelles” de la Paris, a aparut studiul Dacia Hiperboreana, care, dupa ce a fost tradus si in limba italiana in anul 1984 si republicat in Franta in anul 1987, a aparut tradus si la noi in anul 1994, sub titlul “Dacia Hiperboreana” in editura Rosmarin. În aceasta carte, la pagina treizeci si cinci, scrie: “În plus, Muntele Om este traversat de o grota imensa care este una din cele mai mari din lume, in sensul ca nu i s-a dat inca de capat. A fost exploatata pe vreo douazeci de kilometri si atat.”
Autorul studiului si a afirmatiei de mai sus este Vasile Lovinescu, suveranul “Print al Arcanelor”, decedat la Falticeni, la 14 iulie 1984. De unde stia Vasile Lovinescu de existenta acestei grote imense cercetata deja, chiar partial, nu rezulta de nicaieri. Avand insa in vedere profunzimea si seriozitatea operei sale, nu se poate neglija aceasta senzationala informatie care trebuie pastrata ca un punct de plecare.
În anii 1966-1968, arheologul Daniel Ruzo din Peru venea in tara noastra si cerceta muntii Bucegi in special, ajungand, se intelege, si la Varful Omul si zona lui adiacenta, cu care ocazie a condus realizarea unui film “Mistere in piatra” al Studioului Alexandru Sahia.
Întors in tara lui, si-a publicat constatarile, care, pe ansamblu, au fost foarte favorabile tarii noastre, judecand dupa formularea: “Carpatii (romanesti) sunt intr-o regiune a lumii in care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute in ziua de azi.”
În cele ce urmeaza voi prezenta textual pasajele inedite care ne intereseaza di cartea “La historia fantastica de un descubrimiento” publicata in editura Diana din Mexic, in traducerea inginer Silviu Campeanu.
“Era o veche carte postala reproducand o fotografie a celei mai importante stanci din Carpati. Romanii o numesc Omul, o denumire de mare semnificatie. Desi mai putin importanta ca opera sculpturala decat capul principal din Marcahuasi (Peru), reprezinta acelasi lucru, adica pe omul acestei planete, si ar putea purta acelasi nume pe care l-am dat si stancii din Peru: Monumentul Omenirii. Privita dintr-o anumita directie si iluminare, sculptura reprezinta un mare cap omenesc.”
“… Excursiile la Omul – mai intai cu cineastii intreprinderii romane de stat (studioul Alexandru Sahia, n. n.), si apoi fara ei, au fost extrem de interesante. În Peru, Brasilia, Mexic, Anglia, Franta si Egipt, sculpturile protoistorice au ramas complet uitate. În Romania, insa, stancile anterioare potopului dainuiesc, legate prin legende de Hercules si alte personaje mitologice.”
Nu am putut efectua lucrari mai indelungate in Romania si asta ne-a impiedicat sa descoperim muntii si padurile sfiintite. Acestei misiuni trebuie sa i se dedice persoanele care se intereseaza de studiile noastre in aceasta regiune a lumii.
Suntem siguri ca in traditiile populare vor conduce pana la muntii sculptati. Studiind ceea ce am descoperit in putinele zile in Carpati se vor putea urmari urmele stravechi ale caror primi pasi i-am lasat insemnati.
Legendele muntelui Omul vorbesc de personaje care veneau din cer. Desi monumentul de la Omul nu are coloane, cele trei mase de stanca ale sale au fost denumite coloane (stalpi), fiind identificate cu trei personaje mitologice: Uranus, Atlas si Titan. Un munte de alaturi este denumit cu numele Pleiadelor si altul se cheama Batranele (Babele).
Trebuie sa se stabileasca originea acestor nume. Profesorul Vulcanescu (Romulus, n.n.) poate da lamuriri cercetarilor referitor la legendele pietrelor, stancilor si muntilor romanesti; in cartea de fata, cu fotografii luate pe trei continente, le poate da siguranta ca atat sculpturile cat si miturile sunt dinaintea potopului.
Omul este o stanca cam de zece metri inaltime. Reprezinta un cap omenesc si seamana bine cu o stanca cioplita de pe podisul Marcahuasi. Se pot vedea in aceeasi fotografie doua fete omenesti mult mai mici, una de negroid, mai jos, la dreapta, si alta de rasa alba, la stanga, din care se vede numai o jumatate, ca si cum ar privi de la marginea monumentului catre stanga privitorului. Se vede un ochi, nasul si o parte a gurii. Experienta noastra in alte locuri arata ce este vorba de o viza, adica de o linie ideala care pleaca de la acel ochi la punctul observat (la punctul pe care-l vizeaza, n. n.), situatie care trebuie luata in consideratie la ridicarea unui plan al regiunii. În partea opusa a monumentului, foarte erodat de vaturi, nu se mai poate vedea nici o figura. Date fiind cele trei rase diferite pe care le putem vedea astazi, putem fi siguri ca trebuie sa fi fost reprezentata cel putin inca o rasa pe aceasta parte opusa. Exista ceva mult mai interesant in aceasta mica sculptura facuta la stanga jos;
daca rotim fotografia, in locul fetei sculptate la mijloc, vom vedea un cap perfect de caine. Astfel, simbol vesnic al cainelui – credinta si devotamentul – ramane si aici legat de stanca Omul si de pesterile Tezaurului care trebuie sa existe in Carpati.
Este posibil ca “viza” la care ne-am referit sa semnaleze prin ea insasi sau prin planul la a carui origine ar putea sta, poarta de intrare in acele pesteri.
Magnific situat pe un varf si vizibil de la mari distante, Omul reprezinta omenirea si confirmand cunostinte foarte avansate, trebuie sa fie un centru geodezic stravechi.
Sculpturile de care ne vom ocupa si pesterile a caror existenta este intotdeauna marcata de aceasta calitate a sculpturilor, trebuie sa se sfle intr-un plan aerofotografic inscris in triangulatia topografica a regiunii.
Am ajuns cu trenul la Sinaia si cu un jeep pana in Bucegi la 25 iunie (1966 n. n.). Doream sa vedem Sfinxul pe care-l prezinta turistilor toate pliantele romanesti. Nu este nici un motiv de a-l numi Sfinx. Este vorba de un monument stravechi, distrus in partea din fata. Vazut din spate, e format din trei capete omenesti cu coafuri diferite. Cea a celui de al treilea este mai alungita. Primul cap a pastrat doar profilul stang si a pierdut nasul. A fost denumita Sfinx si nu este vorba de o sculptura care sa reuneasca un cap omenesc cu un corp de animal. Pe aceeasi inaltime mai sunt alte formatii stancoase prelucrate de om, insa care au suferit mult din cauza slabei calitati a stancilor. Numai una a dat in fotografie un cap omenesc acoperit cu un fel de casca cu un mot ascutit: un razboinic.
În ziua urmatoare am pornit spre Omul si am ajuns la un punct din care se putea vedea la mare distanta. Foarte aproape de noi, o stanca arata un cap omenesc, iar cam la cinci sute de metrii departare, se vedea un grup de doi lei.
Toate aceste sculpturi si cele pe care le vom descrie se afla pe stanca si vederea lor perfecta cere un anumit punct. Lumina soarelui si umbrele ce le produce imbunatatesc aceste imagini. Deci este vorba si aici de un fel de sculptura absolut originala, cunoscuta pe toata planeta si care nu a mai fost repetata ulterior, in vremuri istorice. De la sumerieni, orice sculptura are trei dimensiuni si este facuta din blocuri de piatra extrase din cariere. Au trecut peste opt mii cinci sute de ani de cand omul nu mai face sculpturi in stanca naturala. Obisnuinta cu sculpturile tridimensionale a impiedicat pana astazi descoperirea acestor lucrari sculpturale considerate capricii ale naturii.
Cand am pornit spre Omul, din acest punct al drumului nostru catre el, spre stanga, am vazut un mare cap de om sau leu care ne privea de la inaltimea unui semicerc asemanator cu bolta unei porti. Putem denumi leonin capul omenesc ce incununeaza poarta. Este in acelasi timp un personaj si simbolul leului, paznicul pesterii si al tezaurului. Ca dovada, alta fotografie ne arata acest monument vazut din profil. În ea se vede aceeasi poarta si pe culmea ei, figura din profil a unui rege sau a unui sacerdot.
Am mai spus ca adevaratul tezaur este sangele omenirii. Pesterile din Carpati exista, desigur, si sunt simbolizate de aceasta falsa poarta. Desigur ca in ele s-au salvat unele grupuri umane in vremea potopului lui Noe. Ca si la mormintele faraonilor, poarta falsa este un mesaj pentru cercetator si o cursa pentru cei ce nu au cunostintele necesare.
În Carpati se repovestesc basme despre mari tezaure amenajate de mari familii sau grupuri umane importante si ascunse in pesteri. Dupa aceste povestiri, morti misterioase jaloneaza calea milenara a acestor bogatii. Sunt acuzati de crime paznicii acestor tezaure care se succed din generatie in generatie sau blestemele magice care le apara intrarile. Fapte istorice extraordinare se afla legate cu aceste povestiri. Este posibil ca templierii sa fi cunoscut secretul si sa fi folosit pesteriile protoistorice. …”
“… Multe observatii ne permit sa asiguram ca in Carpati exista centre religioase protoistorice, ca acelea pe care le-am descoperit in Peru, Mexic, Franta, Anglia si Egipt. Avem fotografii ale sculpturilor facute in stanca naturala, cu stiluri identice cu cele din acele locuri. Cunoastem mitologia straveche care vine tot din protoistorie. Însa aici, in Carpati, se afla ceva in plus: poarta tezaurului care presupune un plan; urmandu-l se pot gasi spatiile subterane. Ochiul care priveste de la extremitatea peretelui sculptat al stancii Omului, cu siguranta ca semnaleaza una din directiile principale ale acestui plan.
Am vazut problema tezaurului si a pesterilor pazite de leu si de caine. Am intalnit cainele Cerber cu trei capete in Peru si Mexic. Departe, tocmai la Omul, am gasit cainele. Rugam cititorul sa priveasca fotografia stancii Omul fata omeneasca din partea de jos, la stanga. Am mai spus ca, daca intoarcem fotografia si o asezam in partea de sus, apare o magnifica sculptura a unui cap de caine. Aceasta dublicitate de expresie in aceeasi sculptura si prezenta cainelui, constituie o dovada in plus care leaga Omul de statuile protoistorice descoperite in Peru si Mexic.
Grupul de doi lei pe care l-am intalnit pe drumul spre Omul prezinta pe acestia privind in directii diferite, la un unghi intrec priviri de 120°.”
Am incheiat partea de text din cartea lui Daniel Ruzo care se refera la Varful Omul, parte extrasa dintr-un capitol care se numeste Poarta Comorii. Din cele expuse rezulta ca Varful Omul este un important centru al unei retele geodezice sacre si ca sculptura realizata pe stanca ar permite aflarea unei directii imaginare, la capatul careia, sa se gaseasca intrarea (sau una din ele) intr-un imperiu subteran, intrare care a si sugerat titlul capitolului respectiv: “Poarta Comorii”. Este evident ca nu este vorba numai de o comoara materiala, ci in special de una spirituala care sa transmita informatii de la un ciclu la altul al civilizatiilor care s-au dezvoltat pe Terra din timpuri ancestrale.
Din pacate, neavand originalul cartii “La historia fantastica de un descubrimiento”, nu putem studia fotografiile care insotesc textul, respectiv cele trei rase reprezentate pe suprafata stancii prin figuri mici. De asemenea, nu putem vedea cainele care apare o data cu rotirea fotografiei. Indicatiile date de Daniel Ruzo sunt inca suficient de incitante pentru ca tineri cercetatori sa faca un set de atatea fotografii, inclusiv in infrarosu, si in noptile senine cu o luna plina, pana cand vor gasi statia optima si ora exacta care sa permita o cunoastere absoluta a detaliilor acestor de fapt trei stanci. Pana atunci pot sa mentionez ca, dintre animalele gasite pe fotografiile stancilor pe care le posed, cainii sunt cei mai numerosi, ceea ce, teoretic, de fiecare data, inseamna ca ne aflam in apropierea unei comori, unei porti de intrare in subteran.
Daca Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit initiatic subteran in muntii Tibetului si Erich von Daniken pe cea a unui depozit asemanator in muntii Ecuadorului, este acceptabil ca Daniel Ruzo sa propuna inchiderea unei triade sacre de asemenea depozite, in muntii Bucegi.
În sprijinirea ultimei locatii converg mai multe argumente.
Întai, personalitatea autorului, respectiv Daniel Ruzo. Aceasta n-a fost un intelectual de rand, chiar daca avea atestari pluridisciplinare. Avea ceva in plus, si mult mai valoros. Era solid pregatit in domeniul stiintelor oculte, domeniu din care isi apropiase multiple specialitati. Cunostea in primul rand baza acestui domeniu, adica Astrologia. Simbolistica il preocupa deja de la varsta de douazeci de ani, cand, in prefata cartii “Atriul lampadarelor”, publicata la Madrid, introduce o povestire simbolica.
Deja de la optsprezece ani se interesa si se documenta in Spiritism, pentru ca peste doi ani sa ajunga la Teosofie. La douazeci si trei de ani intra in domeniul Antropozofiei, iar la douazeci si sapte de ani in cel al Profetiilor. În scurt timp ajunge sa posede cea mai vasta si completa biblioteca din lume, specializata in Michel Nostradamus, biblioteca care continea circa o mie doua sute de carti citite efectiv, ceea ce se poate constata dupa adnotarile facute. Dar nu se multumeste numai cu atat. La cincizeci si unu de ani, intrand in gruparea condusa de Rodney Collin in Mexic, incepe sa-i studieze pe Gurdjieff si Uspensky. La cincizeci si trei de ani cunoaste la Paris experienta si tehnicile lui Bô-Yin-Ra. La cincizeci si opt de ani, sta sase luni in Indonezia pentru a activa in cadrul miscarii Subud, dupa care a contribuit la infiintarea unor centre ale acestei miscari la Lima, Rio de Janeiro, Sao Paolo, Niteroi si Saigon.
Meritele cu totul iesite din comun ale unei minti atat de geniale i-au fost recunoscute de masoneria din Peru care, la varsta de treizeci si sapte de ani, i-au acordat un loc in Consiliul Suprem, avand gradul 33.
Daniel Ruzo a fost o personalitate deosebit de complexa avand in plus si alte titluri atestate de: jurist, etnolog, poet, arheolog. [Din poporul nostru se profila un asemenea geniu in persoana lui Alexandru Cosbuc, fiul marelui poet. Din pacate, el a trebuit sa paraseasca aceasta viata in tinerete, in urma unui accident de automobil in judetul Gorj.]
Revenind la Daniel Ruzo, intuitia, cultura esoterica, clarvederea si recunoasterea terenului, fara a se banui ca se inspirase din ce afirmase Vasile Lovinescu in anul 1936, ii puteau permite sa amplaseze un tezaur initiatic in muntii Bucegi.
Al doilea argument este legat de denumirea OM, observand ca tot interesul si l-a manifestat Daniel Ruzo pentru acest varf si nu pentru alt obiectiv, ca de exemplu, stanca Saturn, Sfinxul sau Pestera Ialomitei.
Am aratat deja, din anul 1998, importanta pe care cuvantul OM o are in spiritualitatea Indiei, importanta prea bine cunoscuta pentru a mai reveni asupra ei. Pe de alta parte, din articolul publicat in publicatiile “Muntii Carpati” si “Al cincilea anotimp” (Oradea) in anul 1999, mai rezulta ca nici in India, nici intr-o alta tara din lume, toponimul OM nu se mai regaseste decat cu totul sporadic. În acest timp, la noi sunt cel putin cinci din cele mai inalte varfuri ale unor munti care au numele de OM (Piatra Craiului, Rodnei, Suhard, Cozia si binenteles, Bucegi cu 2504,9 m.), la care se adauga patru cursuri de apa si alte forme de relief: poiana, deal, etc. Concluzia articolului era ca deci, cuvantul OM nu venea din India, ci fusese preluat de acestia de la noi, cu ocazia deplasarilor de populatii prea bine cunoscute.
Daca OM desemneaza pe insusi marele Zamolxe, in care in componenta numelui chiar intra, se naste intrebarea care este, totusi, originea acestui cuvant.
În anul 1993, Tom Kenyon din statul Washington, U.S.A., a fost contactat, in timpul unei meditatii, de niste fiinte interdimensionale, cunoscute in mod colectiv sub numele de Hathori si care traiesc in a patra dimensiune a Universului nostru, stapani ai sunetului si ai energiei. Elementele care alcatuiesc Terra sunt pamantul, focul, apa si aerul, carora le corespund niste stari subtile care sunt de fapt fiinte constiente. Conceptul acesta este mai greu de inteles, dar se va ajunge in viitorul apropiat cand va fi umanim acceptat.
În ceea ce priveste starea subtila a aerului, in cultura Hathor, se numeste pur si simplu OM.
În cartea scrisa de Tom Kenyon (impreuna cu Virginia Essene) tradusa si in romaneste in editura For You, se da o explicatie mai larga si perfect credibila a acestor concepte hathoriene.
Asa ca OM, aerul si spatiul, au origine acum precizata. În plus, faptul ca frecventa cuvantului este specifica teritoriului tarii noastre indica si faptul ca tocmai acesta a fost ales pentru contacte primordiale. OM, ca si celelalte nume ale celorlalte elemente (pamantul EL, apa LEEM si focul KA) sunt niste nume-sunete. Aceasta inseamna ca abordarea secretelor varfului (varfurilor) OM trebuie facuta si prin canale sonore-muzicale, urmand a fi gasita cheia specifica.
Pe canal astrologic se poate constata o corespondenta intre OM aer, cu semnul Varsatorului, care este un semn de aer, dar si semnul tarii noastre – si astazi de actualitate primordiala, cand omenirea iese din zodia Pestilor si intra in cea a Varsatorului.
În ziua de 17 aprilie 1980, cand implinise saptesprezece ani, Matei Ward din Statele Unite, a murit in mod neasteptat. Mama sa, Suzanne Ward, de la inceputul anului 1944, a inceput sa aiba legaturi telepatice cu fiul sau, de la care primea diferite informatii, tot asa dupa cum, desi intr-o modalitate diferita, B.P.Hasdeu comunica cu sufletul fiicei sale, Iulia.
Acest fenomen de intercomunicare prin tehnici diverse: scris, comunicare directa in stare de veghe sau de somn, spiritism, vizualizari, este prea bine cunoscut si acceptat pe plan mondial, pentru a ne mai pierde vremea de a-l sustine si argumenta. Înraitii materialisti, indiferent de pozitia lor inalta in societatea “stiintifica” si politica, n-au decat sa nu citeasca asemenea “povesti”, caci si asa nu prea intereseaza persoana lor si puterea efemera pe care inca o mai detin.
Pe baza comunicarilor primite, Suzanne Ward a publicat o prima carte “Tell me about Heaven” in anul 2000, care peste doi ani a si fost tradusa in romaneste. În anul 2001 a aparut si volumul doi al acestei lucrari, care, in anul urmator a si aparut in limba noastra in aceeasi editura For You, avand titlul “Cheia reinstaurarii Paradisului pe Pamant”.
De mentionat ca in acest volum Suzanne Ward comunica si cu alte entitati elevate, recomandate ca atare de fiul ei, Matei.
În ceea ce ne priveste, vom folosi informatiile transmise de entitatea spirituala numita HUGO. Citam:
“În ceea ce priveste Pamantul, stim ca in laboratoarele subterane, in speta in sud – vestul Statelor Unite, ei (omuletii cenusii, n.n.)” utilizeaza materialul lor genetic pentru a se reproduce pe ei insisi. Cand au sosit pe Pamant, cu multe decenii in urma, ei i-au invatat pe savantii alesi de guvernul vostru (al U.S.A., n.n.) tehnologia clonarii – si asa a fost introdusa clonarea in civilizatia voastra (adica a noastra). … Ei n-au intentionat sa ramana prea mult, dar au fost prinsi in capcana densitatii Pamantului si si-au dat seama ca nu mai puteau sa paraseasca planeta deoarece sistemele lor nu mai erau la nivelul acelei densitati inalte din care au venit. Pentru a-si pastra puritatea rasei si pentru a fi siguri ca sunt intr-un numar suficient de mare pentru a supravietui oricarei incercari de exterminare, ei s-au clonat intr-un ritm rapid. Nu, doamna, ei nu formeaza chiar o armata. Sunt zone vaste in subteranele partilor locuite ale Pamantului pe care cetatenii le-ar considera incredibile daca s-ar afla
ca exista. Ar fi la fel de uimiti daca ar sti ca fiinte nepamantene sunt locuitori permanenti ai planetei. … De la sosirea lor, cu aproape jumatate de secol in urma, acesti “extraterestrii” – dupa cum gresit s-a pus in ghilimele, nu au fost nicaieri, cu exceptia imenselor orase labirint de sub suprafata Pamantului.”
Comunicarea primita de la Hugo confirma existenta unor vaste incaperi subterane care exista de mii de ani, chiar daca nu au fost folosite in sud-vestul U.S.A., decat in ultimii zeci de ani, incaperi care in prezent, sau la un momet dat sunt sau au fost locuite de extraterestrii. La Beijing au fost studiate de oameni de stiinta 716 discuri care s-a crezut ca sunt din gresie si care aveau gravata pe ele o scriere spiralata care pornea din centrul lor. S-a constatat ca ele au o vechime de cel putin 12000 de ani si ca sunt confectionate din metale necunoscute pe Terra, avand in compozitie 40% cobalt si 8% aluminiu.
Partea care ne intereseaza este ca discurile au fost gasite in niste enorme spatii subterane in care nu se mai patrunsese niciodata pana atunci, in anul 1965. Descoperirea a fost facuta de arheologul Tsum Um Nui in muntii Baia Kara, unde mai traiau cateva triburi Ham si Dropa, care erau urmasii unor extraterestrii ce isi avariasera navele cu care venisera si care au ramas definitiv pe planeta noastra, dupa cum rezulta din descifrarea discurilor.
Ipoteza colonizarii planetei Terra cu extraterestrii in diferite etape este astazi admisa ca de bun simt si acceptata de cercetatori evoluati pe plan mental si spiritual.
Un pionier al acestei teorii ultrarevolutionare a fost, cum nu se poate produce nici o mirare, un roman. În Revista de Filosofie numarul 2 din anul 1938, valceanul Dumitru Draghicescu (4 mai 1875 – 25 august 1945) a publicat articolul “Reflexions sur l’origine et la destinée de l’homme”. El admite ca originea omului este legata de vizita unor extraterestrii care au aterizat in Asia sau in Atlantida. Acestia au putut veni din planete diferite, de unde s-ar explica si rasele diferite de la noi. Contactul s-a stabilit pe vremea aparitiei omului de la Piltdown, om care deja nu mai avea fruntea tesita, caracteristica omului din Neanderthal din Pleistocen. Dumitru Draghicescu, doctor in Sociologie sub conducerea lui Emil Durkheim, conferentiar la Universitatea din Bucuresti, senator si deputat de Valcea, colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, ambasador al tarii noastre in Mexic, deci incontestabil a fost o mare personalitate.
În anul 1973, tanarul student Vlad Manoliu Furnica din Bucuresti, pe baza de argumente de toponimie si orografie locala, lanseaza ipoteza ca aceasta prima aterizare s-ar fi realizat chiar pe platoul muntilor Bucegi.
Reluand ipoteza propusa de Vasile Lovinescu si Daniel Ruzo asupra unor spatii subterane in jurul Varfului omul, vom adauga unele consideratii personale care ar putea contribui la elucidarea, macar partiala, a problemei.
Zona superioara a Vaii Obarsiei (Ialomitei) este dominata de o stanca denumita Biserica Trasnita, sau banal, Piatra Trasnita (Mecetul Turcesc), care apare insolita in peisaj, terminand brusc, ca un perete vertical, o coama prelungita si acoperita de sol vegetal, ca un zid de sprijin al capatului acesteia inspre albie. Interesant este faptul ca acest perete vertical bombat are la baza sa, de jur imprejur, o masa raspandita haotic de stanci sfaramate de dimensiuni diferite. Aceasta situatie pare normala atat timp cat stanca a fost traznita la modul propriu. Dar observand ca atatea masive de stanca au fost traznite, dar nu s-au dezintegrat (vezi marea stanca Baba Mare, nu departe de Sfinx), trebuie sa admiti ipoteza ca trazneala a fost o justificare, o simplificare, o explicatie de conjunctura sau de mascare.
Pe de alta parte, stiind ca Valea Obarsia Ialomitei este o vale glaciala, s-ar putea spune ca blocurile si bolovanisurile nu ar proveni decat din ghetarii care s-au oprit in scurgerea lor si s-au topit acolo.
Dar si aceasta ipoteza este subreda, caci depozite se afla numai pe un versant al vaii, si oricum, valea continua a fi glaciala, dupa forma ei, si mai aval.
În anul 1968, peruanul Daniel Ruzo, facand excursia de documentare in muntii Bucegi, si plecand de la Varful Omul pe traseul turistic marcat cu banda albastra, care se desfasoara pe malul stang al Obarsiei Ialomitei, inainte de a ajunge la cascada Obarsiei, a remarcat pe malul celalalt, aceasta stanca care nu prezenta ceva deosebit, in comparatie cu ce vazuse el pana atunci, decat sculptura unui eventual cap barbatesc vazut din fata, la care se distingeau ochii si nasul.
Daniel Ruzo avea o mare experinta de teren in astfel de situatii, in afara de faptul ca poseda calitatii de peceptii extrasenzoriale dezvoltate in mai multe scoli de parapsihologie. A zabovit mai mult in acest loc, si din fotografiile facute atunci, rezulta ca si inginer Doru Todericiu (ulterior devenit Pierre Carnac) si inginer Ionescu Vasile din Sinaia, si doamna Todericiu, care toti il insoteau acolo, au admirat stanca in forma de promontoriu si fragmentele de piatra raspandite strict in jurul ei, fara ca acestea sa ajunga macar la marginea vaii.
Pe de alta parte, in anul 2000, arh. Silvia Paun, publicand cartea “Absida altarului”, reproduce trei fotografii de cea mai buna calitate a stancii denumita de ciobani Biserica Traznita, fotografii facute de Maia Parvulescu. Autoarea considera ca stanca, absidata (curbata) spre sud, are cavitati subterane care asteapta a fi investigate, bazandu-se pe declaratiile unor cunoscuti care, dormind sus pe stanca, au fost urmariti mai multe zile de memoria zgomotelor, ca produse de o apa curgatoare, pe care le auzisera toata noaptea ca venind din interiorul masivului pietros.
Fata de aceste observatii si de faptul ca atat Daniel Ruzo, cat si Vasile Lovinescu au considerat, pe rationamente sau feelinguri diferite, ca in zona Varful Omul ar putea fi cavitati si culoare subterane de ordinul kilometrilor, ar fi de luat in seama si o ipoteza, dupa care, sfaramaturile de roci de la Biserica Traznita ar reprezenta produsele rezultate de la excavarea unui asemenea culoar (galerie, cavitate).
Imperiul subteran banuit de Ruzo si Lovinescu ar presupune o retea complicata de galerii care ar trebui sa aiba numeroase puncte de acces.
Se poate admite ipoteza noastra, ca figurile vazute probabil de Ruzo (caci in fotografiile din cartea mentionata, scrisa de Silvia Paun, s-ar mai putea distinge si altele) marcheaza tocmai verticala pe care se afla la adancime de circa doisprezece metri, o gura de intrare (iesire) a acestei retele subterane. Gura este acoperita tocmai de materialele sfaramate rezultate de la executie. Vechimea lucrarii (ca si adancimea de doisprezece metri) am stabilit-o prin mijloace radiestezice, la patruzeci si opt de mii de ani. Accesul in galerie s-ar putea face si printr-un put vertical aflat pe platforma stancii, care este ciudat de aplatizata.
Urmeaza ca, tot prin metode neconventionale, sa se verifice si de alcineva aceasta ipoteza, lasand la latitudinea generatiilor viitoare de a o transpune in teren, daca ea ar rezulta ca viabila.
Existenta unei guri de intrare in subteran la Biserica Traznita se pare ca era cel putin banuita de inginerul Vasile Ionescu care fusese luat in echipa Ruzo tocmai in calitate de mare cunoscator al Bucegilor. Daniel Ruzo intrebase daca se stie ceva despre Bucegiul subteran si Vasile Ionescu tocmai de aceea il dusese la Biserica Traznita unde au zabovit mai mult si s-au fotografiat. Din pacate, arhiva fotografica a revistei Cutezatorii a disparut, ea incluzand filmele facute de domnul Grigore Prepelita, fotograful expeditiei. Din fericire, am copiat in anul 1975 doua clisee la Biserica Traznita din aceste filme, la un format minim de 6×6 cm. (din motive economice), care pot fi prezentate acum marite, cu pierderile de calitate inerente.
Mergand pe aceasta idee, consider ca este cazul de a fi prezentate cateva pesteri existente in Bucegi, care ar putea foarte bine sa fie guri, bineinteles astazi astupate, de comunicare cu exteriorul a unor spatii subterane izolate sau legate intre ele prin culoare.
Vor incepe cu un obiectiv in acest sens, cel mai apropiat de Varful Omul:
Pestera I din Bucsoiu – numita si pestera de pe Valea Pietrelor, se afla pe versantul vestic al muntelui Bucsoiu, al carui varf are o cota apropiata de cea a Omului, adica 2492 metri. Pestera are doua intrari foarte apropiate, din care cea superioara se afla la cota 2352 metri, adica la 140 metri sub inaltimea la care se afla Varful Bucsoiu.
Pesterii I s-a gasit pana in prezent o lungime de 373 de metri, prezentand o denivelare de plus 56 de metri, ceea ce o aduce la cota 2406 metri, adica la cea mai mare inaltime la care se afla o pestera activa in Romania. Pe deasupra, este cea mai rece pestera fara gheata din muntii nostri, inregistrandu-se temperatura de 0o in luna iulie.
Pestera a fost descoperita de Emilian Cristea care a exploatat-o prima data in anul 1967, impreuna cu geograful Vasile Sencu. Cunoasterea ei mai amanuntita, respectiv cartarea ei, s-a facut prin noua deplasari in intervalul de cinci ani cuprins intre anii 1981 si 1986 de o echipa de zece speologi si alpinisti condusi de Ica Giurgiu.
Peretii pesterii sunt uscati, cu exceptia zonei terminale, unde sunt uzi si in plus apar doua cascade, una de cinci metri si alta 11 metri inaltime.
Galeria principala a pesterii, care are de altfel cateva ramificatii, are o inaltime medie de 2 metri, dar pe anumite portiuni ajunge la 5 metri.
Trecand peste faptul ca este foarte rece, pestera putea fi un adapost temporar.
Cercetari serioase facute cu ajutorul radiesteziei, ar putea constata ca galeria principala de 373 de metri si cele secundare necartate ar putea constitui anticamera unor galerii care sa duca la o cavitate de mare amploare si la adancime mai mare.
Pestera Ratei se afla cel mai departe de Varful Omul si este amplasata in masivul Lespezi care constituie capatul sudic al crestei de vest care delimiteaza platforma Bucegilor, creasta inceputa la nord cu masivul Doamnele, urmat apoi de masivele Batrana, Strungile, Tataru, Deleanu si Lucacila.
Masivul terminal Lespezi este bine delimitat de Ialomita si de afluentul ei de dreapta Brateiul, care, mai spre izvoare, se numeste doar Rateiul. Varful acestui masiv poarta acelasi nume, Lespezi, si are cota 1685. Gura pesterii este, evident, pe malul stang si are pragul gurii la cota 1080 m.
În timpurile noastre, pestera a fost descoperita in anul 1904 de Alexandru Oprescu, dar cel care a studiat-o cu interes a fost mai tarziu, geologul Dan Patrulius. Pestera a fost cercetata de cercul speologic “Focul Viu”, ajungandu-se prin insumarea galeriilor polietajate la o lungime totala de 5160 metri.
Amanunte referitoare la pestera pot fi gasite in lucrarea “Geologia Masivului Bucegi” scrisa de Dan Patrulius si in arhiva cercului speologic. Pestera Ratei este activa, avand o retea hidrografica complexa, cum de altfel, este si intreaga ei configuratie, cu galerii meandrate, hornuri si stalactite si stalagmite rosii. Dintre denumirile care s-au incetatenit este de retinut cea de “Galeria cu Gururi” pe a carei podea apar niste ornamente denumite “ziduri chinezesti”.
Din punct de vedere turistic, Pestera Ratei, de altfel greu de vizitat, prezinta ceva cu totul deosebit prin complexitatea si frumusetea ei.
Ceea ce prezinta un interes mai mare este remarca geologului Dan Patrulius, dupa care sistemul subteran al Pesterei Ratei ar putea fi foarte mare. Plecand de la aceasta sugestie, cercetatori geologi radiestezisti sau dublati de radiestezisti puri trebuie sa stabileasca daca fundul galeriilor nu este fals si daca lungimea acestora, sau a uneia din ele, sa fie mult mai lunga pe sub intreaga rama vestica a platoului Bucegi, chiar pana la pestera Ialomitei. Acest tunel ar putea face parte dintr-un vast imperiu subteran realizat de reprezentantii unei civilizatii extraterestre in timpuri de mult uitate. Pestera Bratei ar putea sa fie gura cea mai sudica a acestui imperiu.
Printre primele descrieri de pesteri in Bucegi, figureaza cele facute de Mihai Haret in anul 1924 in lucrarea “Pestera Ialomitei si Casa Pestera”.
Este vorba de Pestera Pustnicului, o nisa aflata in peretele vertical in care este sapata Pestera Ialomitei si aflata in imediata apropiere a intrarii acesteia.
Mai in aval, in dreptul Cheilor Tatarului, Mihai Haret semnaleaza Pestera Ursului care are o suta de metri si este implantata in Coltul Tatarului, adica pe malul drept al Ialomitei.
A doua pestera semnalata de Mihai Haret, tot in Cheile Tatarului, avea doua sute de metri lungime, dar intrarea nu se vedea.
Pestera Mica din Cheile Tatarului se afla pe versantul stang al Vaii Tatarului, afluent de dreapta al Ialomitei, la sud de Cabana Padina. Pestera se afla la cota 1548 de metri si are lungimea totala de 125 de metri. Ea are doua intrari: prima cu o inaltime de 3 metri si a doua colmatata, si doua incaperi in care s-au gasit urme de Ursus spaeleus si o piesa de silex din paleoliticul superior.
Pestera Ursului din Cheile Tatarului, in apropiere de cea anterioara, se afla la aceeasi altitudine, dar are numai o suta de metri lungime si o singura intrare de 1.60 metri inaltime. Pestera a fost descoperita in anul 1912, dar ulterior intrarea s-a colmatat integral pana in anul 1957, cand a fost curatata cu ocazia studiilor de teren hidroenergetice. Şi aici, ca si in Pestera Mica, s-au facut sondaje care au evidentiat urme de locuire a omului si resturi osoase de Ursus Spaeleus.
Pesterile prezentate pana acum delimiteaza intreg platoul Bucegilor, de la Nord la Sud, incepand de la Varful Omul, ceea ce admite posibilitatea unei retele subterane pe sub tot acest platou.
În aceasta conceptie maximala, mentionarea si a altor pesteri n-ar mai prezenta interes in stadiul acesta de lansare a ipotezei. Este de bun simt a sesiza importanta magistrala a Pesterii Ialomitei (si nu fantezist, cum i se spune Ialomicioara) in angrenajul ipotezei subterane. Dar a vorbi in trecere despre un subiect atat de fastuos nu este posibil, caci el nu poate fi tratat decat separat. Totusi, in trecat, se poate arata ca Pestera Ialomitei a fost cercetata de dl. Grigore Albu zis Graal din Bucuresti care, pe desenele parietale si inciziile descoperite, a ajuns la concluzia ca ele sunt din anul 5041 i.H. si ca stramosii nostri care le-au facut existau in anul 11393 i.H.
Ideile si informatiile prezentate pot constitui o incitare a spiritelor neconventionale pentru inceperea unor demersuri individuale sau colective, pentru precizarea sau completarea lor.
primit pe mail
Colosul rusesc Gazprom încearcă de mai mulţi ani să pătrundă în forţă în România dar 2012 este anul în care ruşii au renunţat la tatonări şi au trecut la o ofensivă susţinută pe piaţa locală. Ca portavoce a interesului Moscovei, Gazprom încearcă să-şi consolideze poziţia în această parte a Europei iar România, ca una dintre cele mai mari pieţe din Est, este de mare interes. Pe ruşi nu-i interesează doar domeniul gazelor naturale ci şi petrolul sau diverse companii care lucrează în proiecte de infrastructură.
+(15).jpg)
