CEL MAI BINE SE VINDE HRANA - OTRĂVITĂ

Glutamatul de monosodiu,aditivul alimentar care ne omoară încetul cu încetul

Care este secretul pentru care mezelurile şi margarina, cipsurile, dressing-urile şi supele la pachet, carnea şi multe altele sunt atât de gustoase că nu ne mai putem sătura de ele? Care sunt riscurile acestor nevinovate plăceri culinare? Monoglutamatul de sodiu este unul din micile secrete ale industriei alimentare, care-i hrăneşte pe oameni astfel încât să nu se simtă niciodată sătui, ci doar mai umflaţi, mai somnoroşi şi mai neputincioşi. Este preferatul concernurilor alimentare şi farmaceutice pentru că, proporţional cu cantitatea folosită, cresc vânzările de alimente şi, bineînțeles, de medicamente.

Deja celebra vorbă a nu mai puţin celebrului Henry Kissinger, unul din strategii de vârf ai politicii americane, „Cine controlează hrana controlează lumea”, nu are nevoie de comentarii. Nu a devenit oare în ultimii 20 de ani tot mai evident pentru oricine are ochi de văzut şi urechi de auzit că populaţia României se hrăneşte tot mai prost, iar numărul afecţiunilor fizice şi psihice a crescut şi s-a diversificat într-un ritm îngrijorător?

Recentele propuneri de a rezolva problemele pe care le pune hrana necorespunzătoare prin închiderea reţelelor McDonald’s – ca multe alte soluţii ce vin din spaţiul politic românesc – sunt doar propagandistice, pentru că nu vizează cauzele ei profunde. Problema o constituie, aşa cum bine s-a prezentat într-o investigaţie a unui post de televiziune, aditivii alimentari folosiţi la nivel industrial în hrana procesată pe care o consumăm zilnic. Cauza principală este glutamatul de monosodiu – „nicotina alimentelor”, aşa cum a fost numit de John Erb, autorul lucrării The Slow Poisoning of America (Otrăvirea lentă a Americii).

Glutamatul de monosodiu (MSG) este, aşa cum observa neurochirurgul Russell L. Blaylock, un alt cercetător cunoscut al aditivilor alimentari, o excitotoxină, adică un element toxic ce produce supraexcitaţia unor importanţi receptori şi neurotransmiţători din creier, al cărui rezultat este moartea neuronilor. Astfel, cu toate că încă nu s-a stabilit o legătură directă între boli precum Alzheimer, Parkinson, autism sau diferite forme de scleroză şi consumul de glutamat de monosodiu, substanţă folosită în mod curent şi în mari doze în hrana noastră, este evident pentru doctorul Blaylock că MSG-ul este un factor de agravare a acestor boli – dacă nu cumva una din principalele cauze care le determină.

Istoria „nicotinei” din hrana noastră

Glutamatul este de fapt un aminoacid des întâlnit în hrana naturală, mai ales în roşii, drojdie, ciuperci, extracte vegetale. Dar în vreme ce asimilarea lui de către corp se face treptat şi este atenuat de antioxidanţi puternici, existenți de exemplu în tomate, care blochează toxicitatea glutamatului, substanţa produsă în mod artificial şi adăugată sub formă de aditiv alimentar în hrana noastră de către industria alimentară provoacă un amplu dezechilibru asupra întregului corp, chiar din pântecele mamei şi apoi de-a lungul întregii vieţi.

Glutamatul de monosodiu este un potenţator de gust descoperit în 1907, în Japonia, de către Kikunae Ikeda. Bucătăria japoneză folosea deja de cel puţin 100 de ani un extract dintr-o plantă de mare, numită kombu. Uscată şi preparată, aceasta era folosită ca aromă specială cu rol de potenţator de gust, fără însă a se cunoaşte cauza pentru care dădea un gust atât de plăcut mâncării. Cercetătorul japonez a descoperit că substanţa responsabilă pentru potenţarea gustului este glutamatul şi a vândut patentul companiei japoneze de condimente Suzuki. Împreună au pus bazele companiei Ajinomoto în 1909, denumire care în traducere ar însemna „esenţa gustului”. Aşa a început producţia în masă a glutamatului de monosodiu – substanţă creată prin procedee chimice şi mult mai puternică decât kombu, varianta sa naturală – iar în 1933, în Japonia se ajunsese deja la o producţie de aproximativ 5 tone.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, oficialii armatei americane şi-au dat seama că raţiile de mâncare ale soldaţilor japonezi erau mult mai gustoase decât cele americane şi au descoperit glutamatul de monosodiu – elementul cheie care potenţează gustul. Astfel, cele mai mari companii producătoare de alimente din SUA s-au întâlnit în 1948 şi au hotărât să-l folosească pe scară largă. Până în anii ’70 ai secolului trecut, companiile americane au folosit substanţa şi în alimentele pentru copii, astfel că în numai câţiva ani folosirea MSG ajunsese o afacere de miliarde de dolari.

În anul 1957, doi cercetători au descoperit că folosirea glutamatului la şoarecii abia născuţi distruge celulele din retina ochilor, iar în anul 1968, John Olney, un neurocercetător şi neuropatolog de la Departamentul de Psihiatrie al Universităţii St. Louis din Washington, a repetat experimentul pe şoareci şi a constatat că glutamatul de monosodiu nu distruge numai retina, dar este responsabil şi de distrugerea unor importante zone ale creierului, producând efecte foarte asemănătoare cu cele ale atacurilor cerebrale sau ale bolilor Alzheimer şi Parkinson.

Cercetătorul şi-a comunicat descoperirile în Congresul SUA, într-o audiere la care au fost prezenţi şi marii producători de alimente pentru copii. Aceştia şi-au dat seama de ameninţarea care plana asupra afacerilor lor dacă publicul afla rezultatele cercetărilor şi au fost de acord să retragă singuri substanţa din alimente. Dar acest lucru s-a petrecut numai aparent, pentru că glutamatul a fost reintrodus sub multe alte forme şi denumiri. Așa încât, de atunci şi până azi, folosirea glutamatului de monosodiu este o afacere în plină creştere, cu încasări anuale de miliarde de dolari şi de euro, folosirea lui răspândindu-se pe scară largă în toată lumea.

Companiile alimentare şi-au angajat armate de „cercetători” care să susţină contrariul unei evidenţe documentate foarte solid în ultimii 50 de ani. S-a creat astfel o confuzie care nu poate totuşi rezista în faţa miilor de studii şi experiențe pe animale. Acestea arată că folosirea compusului chimic glutamat de sodiu şi a altor potenţatori de gust şi îndulcitori artificiali, precum aspartamul, provoacă nu numai diabet şi obezitate (un adevărat flagel în America, dar tot mai mult şi în ţara noastră!), ci afectează şi hormonul de creştere, împiedicând creşterea normală a organelor şi a corpului, influenţează negativ funcţiile reproductive, producând infertilitate, ridică mult nivelul de agresivitate şi comportament antisocial, provoacă ample probleme cardiovasculare şi, nu în ultimul rând, distruge creierul, prin supraexcitarea neuronilor, astfel încât, atât la animale cât şi la oameni se observă o diminuare a capacităţilor cognitive şi intelectuale. Distrugând neuronii şi reţelele neuronale, glutamatul distruge memoria, devenind cel mai probabil una din cauzele maladiei Alzheimer, care a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent.

Cum acţionează glutamatul asupra creierului

Glutamatul este unul dintre cei mai importanţi receptori şi neurotransmiţători din corp şi din creier, fiind responsabil, alături de alţii, cu buna funcţionare a sistemului nervos. Deoarece este o substanţă care se găseşte în mod natural în hrana vegetală, glutamatul a fost unul din argumentele folosite de „cercetătorii” marilor companii alimentare pentru a susţine că folosirea glutamatului artificial în mâncare nu face decât să meargă pe linia naturii. Dar cercetările au arătat că supraexcitarea acestor receptori ai glutamatului din corpul nostru produce un dezechilibru în întregul corp.

Practic, glutamatul este o substanţă care, adăugată în alimente, ne poate face să mâncăm mai mult, cu poftă şi la intervale mai scurte de timp o mâncare cu slabe capacităţi nutritive şi, obiectiv, mai puţin gustoasă. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală – aşa cum s-a observat de multe ori în ultimii ani – de a avea o populaţie care mănâncă mult dar este malnutrită, tocmai pentru că din mâncare lipsesc acei nutrienţi fundamentali pentru buna funcţionare şi întreţinere a corpului nostru.

Cercetătorul Russell L. Blaylock descrie în lucrarea sa „Excitotoxinele – gustul care ucide” modul în care acţionează asupra celulelor şi neuronilor glutamatul produs în cantităţi industriale şi adăugat în hrana noastră. Celulele folosesc un sistem de siguranţă pentru a absorbi elementele nutritive, iar cheia acestui proces este calciul sau sodiul, substanţe care deschid „uşa” celulei. Calciul este deci şi substanţa care deschide uşile neuronilor din creier, pentru a face loc agenţilor nutritivi, care, la rândul lor, determină neuronul să transmită semnale. Dar când neuronul este expus unor excitotoxine precum glutamatul de monosodiu, sistemul de blocare al neuronului este perturbat: nu numai că o doză prea mare de calciu dăunează, dar neuronul devine supraexcitat şi transmite neîncetat semnale, până ce se epuizează şi moare.

Glutamatul de monosodiu activează prin supraexcitare toți receptorii şi neurotransmiţătorii cunoscuţi. Magneziul şi zincul sunt substanţele care închid sistemul şi blochează canalul deschis de calciu pentru toxine nedorite. Dar hrana servită de fast-food-uri este extrem de săracă tocmai în substanţe ca zinc şi magneziu. Astfel, canalul neuronal nu se închide, permiţând excitotoxinelor să distrugă creierul. Efectul e somnolenţa şi letargia, la care se adaugă o stare generală de neputinţă.

Să fie oare întâmplător faptul că în ultimul timp în ţara noastră tot mai mulţi pacienţi acuză astfel de stări şi li se administrează magneziu? Cu siguranță, pot fi și alte cauze, dar afecţiunile raportate în ultima vreme din cauza unei proaste nutriţii sunt tot mai numeroase.

Efectele documentate ale glutamatului de monosodiu (MSG)

Într-un raport prezentat în 2006 în faţa comisiei de experţi pentru aditivii alimentari din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, intitulat „Otrăvirea lentă a omenirii”, cercetătorul John Erb a rezumat sute de studii care au vizat în ultimii 50 de ani efectele glutamatului de monosodiu asupra animalelor şi oamenilor. Urmărind acest rezumat, vă prezentăm câteva dintre aceste efecte:

- Un procent de 0,6% MSG este suficient pentru a-i determina pe oameni să mănânce mai mult şi mai repede; se pare că în jur de 6% din dieta zilnică a unei persoane ar putea fi alcătuită din MSG. Astfel, la un consum de 2 kg de alimente pe zi, un adult sau un copil ar primi o doză de 12 grame de glutamat de monosodiu; o astfel de doză este suficientă pentru a omorî un şobolan.

- Într-un studiu făcut în 1984, cercetătorii au reuşit să provoace atacuri de epilepsie şoarecilor cărora li s-au administrat mici doze de MSG: „Severitatea convulsiilor şi frecvenţa deceselor a crescut odată cu vârsta”.

- Glutamatul de monosodiu a fost folosit într-un experiment din 1980 pe șoareci și pui de găină. „MSG a creat o leziune în sistemul nervos central al unui şoarece abia născut și a produs un grad ridicat de necroză celulară în hipotalamus”.

- În literatura de specialitate, „şoareci trataţi cu MSG” este o expresie sinonimă cu obezitatea, letargia şi creşterea nivelului de insulină. De zeci de ani, cercetătorii produc în laborator şoareci ce suferă de obezitate din cauza administrării de glutamat de monosodiu în diferite doze. De asemenea, MSG-ul adăugat în hrana oilor a dus la o creştere a apetitului, astfel încât consumul de hrană de slabă calitate poate fi mărit prin tratarea acesteia cu MSG.

- Într-un alt studiu, având la bază subiecţi umani, Umami and Appetite (Umami şi apetitul), realizat în 1990 de către P.J. Rogers şi J.E. Blundell, s-a constatat că atunci când un om consumă o masă la care se adaugă MSG, acestuia i se face în curând din nou foame şi astfel va consuma o cantitate mai mare de hrană tratată cu MSG decât fără acest ingredient.

- MSG-ul este responsabil şi de creşterea secreţiei de insulină, potrivit unui studiu din 1990 al cercetătorilor A. Niijima şi T. Togiyama: „Când cavitatea orală a şoarecelui a fost infuzată cu o soluţie de MSG, s-a constatat o creştere a nivelului de insulină din sânge la 3 minute de la stimulare”. Aceleaşi efecte au fost observate şi într-un experiment din 2002 cu subiecţi umani.

- MSG reduce secreţia hormonului de creştere în timpul adolescenţei. Experiențe realizate pe şoareci în 2006 au arătat că MSG reduce secreţia hormonului de creştere, şoarecii devenind obezi şi având o creştere deficitară. Efectele se observă însă şi la oameni: „La indivizii obezi, secreţia hormonului de creştere este împiedicată, iar gradul acestui defect de secreţie este proporţional cu gradul de obezitate”.

În anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, cercetătorii au descoperit că MSG poate depăşi bariera placentei, periclitând astfel animalul sau copilul în formare. Efectele negative au fost amplu documentate pe şoarecii de laborator: „Aceste observaţii cresc posibilitatea existenţei unei otrăviri dincolo de placentă a fetuşilor umani, după consumul de către mamă a unor alimente bogate în glutamat”.

- „S-a demonstrat că glutamatul de monosodiu (MSG) penetrează bariera placentei. Activarea excesivă a receptorilor de glutamat şi supraîncărcarea intracelulară cu calciu indusă de către MSG, care duce în cele din urmă la moartea neuronilor, ar putea rezulta într-o reducere a capacităţii de învăţare şi memorare a puilor de şoareci, dacă mama a fost tratată cu MSG pe când purta puiul în uter”, se afirmă într-un studiu efectuat în 1994. În urma acestor observaţii experimentale asupra efectelor nocive pe care le are glutamatul asupra sarcinii, cercetătorii M. Hermanussen şi J.A. Tresguerres au tras în 2003 un puternic semnal de alarmă: „Sugerăm cu tărie abandonarea agentului aromatizator glutamat de monosodiu şi reconsiderarea dozelor zilnice de proteine şi aminoacizi recomandaţi în timpul sarcinii”.

- Un alt efect deosebit de important observat de cercetători în testarea glutamatului pe şoareci este comportamentul agresiv şi antisocial pe care îl generează asupra rozătoarelor. Aceasta este de fapt o trăsătură surprinsă de toate experimentele din domeniu, fără excepţie, aşa cum subliniază şi doctorul Russell Blaylock în cartea sa „Excitotoxinele”. Şi cum omul este de 5 ori mai receptiv la glutamat decât şoarecii, iar copiii de 4 ori mai mult decât adulţii, să ne mai mire oare că, lăsaţi pe mâna televizorului şi internetului, lipsiţi de o educaţie adecvată şi îndopaţi cu glutamatul aflat în cipsuri, dressing-uri şi supe, copiii noştri sunt tot mai agresivi? Având în vedere că studiile ştiinţifice arată tot mai concludent că glutamatul distruge zonele cerebrale responsabile cu concentrarea şi atenţia şi, în general, slăbeşte capacităţile cognitive chiar din faza intrauterină, de ce să ne mai mirăm de slabele rezultate cognitive ale copiilor noştri? Sau că oamenii devin infertili?

Războiul împotriva populaţiei şi hrana

Suntem martorii unui „război împotriva populaţiei” fără precedent, unul în care omul are nevoie de o atenţie sporită faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lui, pentru a evita factorii care i-ar putea distruge viaţa. Astăzi, omul obișnuit, neinformat, nu-și poate da seama de ce a ajuns atât de neputincios şi lipsit de vlagă. Ajungem treptat asemenea puilor din crescătorii – o masă obeză, fără memorie şi iniţiativă, cu dată de expirare cât mai recentă, înhămată la căruţa morţii. Şi fără urmaşi! Paradoxul epocii noastre este nu numai acela că în societăţile abundente oamenii sunt subnutriţi, ci mai ales faptul că, în societatea informaţiei, omul este tot mai dezinformat. Altfel cum ne-am putea explica faptul că, deşi avem acces la atâta informaţie, totuşi nu ştim ce se petrece cu adevărat în jurul nostru? Dar acest război perfid împotriva omului mizează nu numai pe dezinformarea lui, ci și pe poftă. Ceea ce aduce nou epoca noastră, a alimentelor procesate la nivel industrial, este esenţializarea poftei sau mai degrabă a elementului chimic care o produce. Soluţia se găseşte în asceza plină de discernământ pe care Biserica o învaţă de mii de ani. Mai mult ca niciodată, trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”.

Petru Molodeţ

Sursa: dei-matei.blogspot.ro

Cum ne creăm realitatea? – fragment din conferiţa de pe 02.12.2012 (partea 1)

Este o întrebare care m-a frământat foarte mult timp (cam 20 de ani), timp în care am studiat şi am căutat răspunsuri pentru a-mi explica ce simt, cum funcţionăm ca oameni, ce şi cum trăiesc şi dacă modul cum percep eu crearea realităţii mai este explicată şi trăită şi de alţii. Şi aşa cum a fost de aşteptat, Divinitatea mi-a scos în cale informaţii, oameni şi situaţii care au răspuns nevoii mele de cunoaştere. Încă din copilărie mama mea m-a ajutat să-mi dezvolt încrederea în Dumnezeu şi implicit în minte. Era un om simplu, fără studii dar avea acel ceva care în prezenţa ei te înălţa. Chiar dacă eram copil şi îi ceream sau vroiam ceva (de exemplu să merg la şcoală la o vârstă prea mică decât cea normală (5 ani şi 9 luni), a fost de acord să merg la şcoală; şi pentru asta a făcut multe eforturi pentru a ajunge acolo pentru că eu aşa vroiam şi ea simţea că dorinţele mele nu erau mofturi). Avea 50 de ani şi orice îi ceream avea încredere în mine şi îmi spunea „bine mamă dacă zici tu, aşa să fie”. Avea încredere într-un Dumnezeu exterior dar până a pleca dincolo, în cealaltă dimensiune, a înţeles că Dumnezeu este şi în noi şi că noi cu Cel din afară suntem uniţi. Încrederea pe care o avea era dincolo de cuvinte era o stare de „a fi”, pe care am văzut-o mereu la ea şi am preluat-o şi eu. Şi eu am la fel încredere în orice om cu care intru în contact. Am încredere în potenţialul fiecărui om pentru că  la nivel de Sine noi nu suntem diferiţi, toţi conţinem atributele divinităţii. La nivel de personalitate suntem unici, datorită educaţiei, experienţelor personale prin care am trecut până ne-am format ca oameni. La nivel de Sine sau de Scânteie Divină toţi suntem la fel, toţi suntem extraordinari şi avem un potenţial magnific dar tot timpul îl astupăm cu frici, neîncredere, îndoială, lipsă de cunoaştere, etc. Vom parcurge împreună paşii pe care i-am descoperit în crearea conştientă a propriei realităţi.

Pasul 1: Observarea ta –  a cine eşti şi ce vrei de fapt.

Despre acest pas am discutat în conferinţa trecută cu tema “Cine sunt şi ce vreau de fapt?”. Este primul pas în crearea conştientă a realităţii proprii. Pentru a şti cine eşti important este să te observi, să fii conştient de comportamentele, acţiunile şi gândurile tale. Să observi ce emoţii şi sentimente se află în spatele gândurilor. Să te observi şi la apariţia unei stări să vezi ce gând stă în spatele ei. Pentru asta te poţi ajuta cu două întrebări: “Ce gândesc eu acum?” şi “Ce simt eu acum?”. Folosind conştient aceste întrebări veţi ajunge să vă cunoaşteţi cu adevărat.  Dacă ştii cine eşti şi ce vrei, începi să te preocupi cum să-ţi împlineşti visul pe care ţi-l doreşti împlinit. Vei observa că pe parcursul traseului dacă ştii ce vrei şi eşti sincer cu tine, încep să apară oportunităţile pentru a afla cât mai multe despre ce vrei să faci.

Pasul 2: Studiul conştient a ce eşti şi cum funcţionezi (acumularea de informaţii) şi ce vrei să faci.

De exemplu aleg să merg în concediu (pentru că am nevoie să mă relaxez, să mă încarc cu energie, să-mi încarc bateriile) pentru că ştiu că dacă mie îmi este bine şi celor apropiaţi, (familie, copii, părinţi) le este bine. Vei observa că de fiecare dată aşa se întâmplă. Dacă eşti unit(ă) printr-o legătură strânsă cu copiii sau cu părinţii vei vedea că dacă ţie îţi este bine şi lor le este bine (ca stare interioară). Când ştii că asta vrei, cauţi informaţii despre unde vrei să te duci, despre staţiune, cum să ajungi, ce bagaj sa-ţi iei, şi aşa mai departe. Aşa se întâmplă şi în crearea realităţii interioare care se reflectă în exterior. Ştii, un gând duce la căutarea în noi şi în exteriorul nostru a soluţiilor optime pentru împlinirea gândului. Când un gând este luat în vizorul tău ca Sine, el devine un vis realizabil. Soluţiile care apar sunt ca un suport raţional pentru a ajuta mintea noastră să creadă că e posibil. Pentru că de cele mai multe ori cînd te întrebi ce vrei, dacă te întrebi sincer ce vrei, Sinele tău sau Divinul, Sipiritul din tine îţi spune, printr-un gând, prin ceva fin ca o şoaptă. Aşa este? Vi s-a întâmplat? Este de fapt vocea spiritului din tine care spune – Mergi acolo, va fi bine! Sau Nu face aia! Sau tot felul de impulsuri pe care le avem de la Spirit, dar de multe ori nu le băgăm în seamă, deoarece mintea noastră nu e pregătită să înţeleagă limbajul Spiritului.

Deci toate informaţile şi acumulările de cursuri despre cum funcţionăm, cum un gând crează realitatea, citind cărţi, toate aceste nu ne dau decât încredere că se poate sau ne dau forţă să pornim – să văd ce se întâmplă, că nu am nimic de pierdut. Aşa este nu ai nimic de pierdut pentru că ce vreau să vă spun este că atunci când te-ai regăsit şi ai realizat că puterea este în interiorul tău devii propriul tău stăpân, creator al realităţii tale iar tu influenţezi realitatea de la nivel micro până la nivel macro, de la un gest, de la un pas. Important este să fii conştient de asta şi atunci nu va trebui să avem o mie de legi sau restricţii cum să nu faci aia sau aia. Nu ai să incomodezi pe cineva sau ceva deoarece nu o să-ţi vină să le faci, pentru că, atunci când eşti în contact cu Dumnezeu din tine care este doar iubire şi bucurie, nu poţi face cuiva ceva neplăcut. Cineva care este în permanenţă, în prezent (aici şi acum) este bun şi scoate tot ce e mai bun din el, acela nu o să facă rău la nimeni. Deci acumulăm informaţii pentru a ne sprijini mintea şi pentru a ne da voie să fim. Atât timp cât nu îţi pui întrebări despre un anumit subiect nu ai preocupări despre acel subiect, şi nu găseşti răspunsuri la acel subiect. În momentul în care începi să te preocupi îţi pică în mână o carte şi începi să o răsfoieşti şi spui – uite ce interesant!, sau întâlneşti colegi, prieteni cu care nu ai discutat niciodată acel gen de subiect dar vezi că sunt informaţi. Vi s-a întâmplat? Cine a creat realitatea să întâlneşti acei oameni cu care să discuţi.Tu! Într-un moment în pauza dintre două gânduri ai spus vreau să ştiu mai multe despre asta, vreau să cunosc persoana aceea şi s-a întâmplat oportunitatea. Spor la lucru cu voi. Cu drag (Va urma)

Sursa: holisterapi.wordpress.com

Adevărul ascuns despre Grecia, descoperit de nemți!

La 427de miliarde de euro se ridică estimarea zăcămintelor de gaze naturale din platoul continental grecesc de la sud de Creta, potrivit calculelor Deutsche Bank, care, în acelaşi timp, deschide şi în mod oficial, pe pieţele internaţionale, discuţia cu privire la rezervele respective de hidrocarburi aflate sub controlul Greciei.

Sub rezerva ca studiile geologice disponibile să se dovedească adevărate, banca germană vorbeşte despre un beneficiu net pentru statul grec de 214 miliarde de euro, adică 107% din actul PIB grecesc şi în acelaşi timp analizează “regulile de implicare” a investitorilor străini în exploatarea acestor zăcăminte.

Cea mai mare bancă germană semnalează că rezultatele cercetărilor seismologice, care au fost deja demarate. sunt aşteptate la mijlocul anului 2013 şi că dacă acestea corespund estimărilor şi studiilor geologice elaborate de oameni de ştiinţă greci şi străini, valoarea lor se apropie de 430 de miliarde de euro. Dat fiind că în baza regulii generale 25% din aceşti bani reprezintă costul de extragere şi de desfacere pe piaţă şi alţi 25% reprezintă marja de profit a companiilor care se ocupă de aceste activităţi, se calculează că 50%, adică circa 214 miliarde de euro reprezintă beneficiul net pentru bugetul de stat. Această sumă echivalează cu 107% din PIB şi se aşteaptă să înceapă să “curgă” spre buget în preajma anului 2020, adică aproape de momentul temporal stabilit pentru reducerea datoriei greceşti ca procent din PIB la nivelul de 120%. Şi asta deoarece, după cum se precizează, de obicei este nevoie de 8 până la 10 ani pentru ca exploatarea comercială să producă fluxuri băneşti.

Deutsche Bank – care păstrează în mod evident o distanţă faţă de exactitatea estimărilor referitoare la aceste zăcăminte până când, după cum precizează, vor fi anunţate rezultatele cercetărilor seismologice – face totuşi evaluarea importanţei lor pentru sustenabilitatea datoriei publice greceşti, dar şi pentru stabilirea agendei politice.

În privinţa sustenabilităţii, apreciază că pentru moment nu se poate susţine că aceasta se îmbunătăţeşte, dar că situaţia se schimbă în mod foarte clar din momentul în care zăcămintele se vor dovedi adevărate şi mai ales din momentul în care vor intra în faza de producţie, ceea ce va face mult mai gestionabilă povara împrumuturilor statului.

Pentru climatul politic şi pentru consecinţele pe care le va avea clasarea Greciei pe poziţia a 15-a în rândul celor mai mari deţinători de zăcăminte de gaze naturale din lume – dacă estimările se vor dovedi apropiate de realitate – se precizează că ar putea încuraja tendinţe centrifuge faţă de perspectiva europeană (n.red. “go it alone strategies”). Cum însă gazele naturale şi hidrocarburile în general se negociază pe pieţele internaţionale în dolari, iar companiile de prospectări în domeniul petrolului şi gazelor naturale “sunt obişnuite să lucreze în regimuri caracterizate printr-o instabilitate politică sporită”, riscul investiţional este considerat unul limitat. Iar scăderea costului forţei de muncă şi presiunile în sens descendent şi asupra altor costuri din economia greacă ar putea oferi marje operaţionale îmbunătăţite pentru companiile care decid să investească.

Existenţa unui cadru fiscal clar este considerată de asemenea o condiţie necesară pentru atragerea marilor companii, ca şi modul în care sunt înregistrate din punct de vedere contabil amortizările investiţiilor. Se precizează de asemenea că ultima reglementare legislativă pentru hidrocarburi este recentă şi a avut loc în 2011.

Drept risc este văzută totuşi perspectiva unui accident care ar duce la “redenomination” în Grecia (revenirea la drahmă, o formulare “politically correct” pentru ieşirea din zona euro, n. red.) deoarece finanţarea pentru proiecte atât de mari vine în mod obligatoriu din surse din afara Greciei. Însă în acest caz, Deutsche Bank consideră că gestionarea riscului este posibilă, de exemplu prin contracte de asigurare.

Dincolo de toate acestea, cum Grecia este una dintre economiile europene cu cele mai mari facturi pentru importurile de energie, aceste zăcăminte de gaze naturale ar putea fi extrem de importante pentru Grecia însăşi având în vedere că în 2011, importurile de energie (per total combustibili fosili, lubrifianţi şi alte produse derivate) s-au ridicat la 11 miliarde de euro, adică aproape de 5% din PIB.

Deutsche Bank precizează şi faptul că experţii în geologie semnalează existenţa şi a unor rezerve importante de petrol în Grecia, pe lângă cele de gaz natural. Se precizează că banca vizează în calculele ei numai zăcămintele din platoul continental de la sud de Creta, şi nu şi pe cele din Marea Ionică şi Marea Egee.

Deutsche Bank merge însă mai departe şi inspirându-se din exemplele din istoria economiei internaţionale, recomandă că ar fi utilă crearea unui fond naţional special în care să fie direcţionat un procent din aceste viitoare venituri provenite din zăcămintele greceşti de hidrocarburi. Acest fond ar putea reţine 30% din veniturile publice obţinute din gazele naturale pentru a gestiona şi pentru a echilibra fluctuaţiile de preţuri şi pentru a investi în activităţi din afara domeniului energetic care să consolideze economia pe termen lung.

Autorul raportului Deutsche Bank, Mark Wall, director la birourile de la Londra ale băncii germane, semnalează însă şi riscul ca întregul demers de punere în ordine a economiei greceşti să fie dat peste cap de euforia ce ar putea fi provocată de zăcămintele extrem de promiţătoare. Este vorba – după cum explică în raportul publicat în perioada în care Euro Working Group pregătea terenul pentru ultimele decizii cu privire la Grecia – de aşa-numitul “Dutch Disease”, sindrom care se referă la descoperirea zăcămintelor de gaz natural din Olanda în 1959, descoperire care a fost însoţită de afluxuri de valută străină care au menţinut competitivitatea restului economiei la nivel scăzut. “Există punctul de vedere că într-un mediu cu indici macroeconomici esenţiali slabi şi cu o gestionare slabă a finanţelor publice, randamentele unor economii bogate în resurse naturale să rămână în urma altor economii similare”.

SURSA: RADOR // CAPITAL.ro

           gandeste.org

Despre cum ne-am putea crea viitorul

Din nou suntem în prag de alegeri, în plină campanie electorală, din nou întreaga ţară stă pironită cu ochii la televizor urmărind cu gura căscată modul în care politicienii îşi dau la coaste unul altuia şi promit electoratului marea cu sarea. Desigur, electoratul se va alege cu sarea-n ochi, dar interesul şi energia consumate sunt demne de o cauză mai bună. Întrebarea de bază rămâne de ce suntem păcăliţi de fiecare dată, oare doar politicienii sunt vinovaţi că sunt aşa cum sunt, că promit fără să se ţină de cuvânt, că fură ca-n codru? Sau avem şi noi o parte mai mică sau mai mare de vină? Dar atunci de ce nu ne privim în oglindă şi să ne examinăm puţin, poate am avea ce învăţa?

Am să încerc să o fac eu. În primul rând, ne place să ne lamentăm, să ne plângem de milă. Dacă nu mă credeţi, intraţi pe Facebook, pe forumuri, şi veţi vedea din plin acest lucru. Ne plângem de ţara în care trăim, ne plângem de clasa politică, ne plângem de toţi şi de toate. Mă întreb ce ne-am face dacă am ieşi din situaţia asta, ce ne-am face, de ce ne-am plânge? Dar aici nu e vorba doar de lamentări, ci de ceva mai grav. Ne înjurăm cu entuziasm ţara, aşa este. „Ţară de rahat”, „ păcat că e locuită” şi altele, vă sunt cunoscute? Cine sunt cei ce zic asta? Românii, nu alţii! Trageţi cu urechea pe la discuţiile pe stradă, din cafenele, veţi vedea aceste lucruri repetate la saturaţie.

Totuşi, unde ne e demnitatea naţională? Staţi liniştiţi, există şi se manifestă. Dacă un străin ar zice despre România măcar jumătate din ce zic românii despre ţara lor, noi am sări ca arşi! Cum îşi permite acest individ, străin de ţara şi neamul nostru, să zică aşa ceva despre poporul nostru, despre ţara noastră? Ia să vină aici, să vadă cum stau lucrurile, eventual să-şi ia cetăţenia română, apoi poate să înjure România până poimâine, dar alături de noi. În concluzie, nu oricine are dreptul să înjure România, doar românii înşişi, şi încă cu mult aplomb şi entuziasm.

Din păcate, nu ne oprim doar la vorbe, denigrări şi înjurături. Mergem cu mult, mult mai departe. Sintagma „ţară de rahat” o spun mai cu seamă unii în timp ce aruncă pe geamul maşinii mizeria şi pachetele goale de ţigări, contribuind la umplerea cu gunoaie a şoselelor ţării, ca apoi să aibă motiv să se plângă de felul cum arată. La fel, trecătorii care aruncă mizerii pe jos, deşi la câţiva paşi există un coş de gunoi. „Uite ce mizerabilă e plaja” zicea cineva aruncând în nisip un cocean de porumb fiert. Iar acestea sunt doar câteva exemple, fiecare dintre noi putând veni cu sute, dacă nu mii, de astfel de întâmplări zilnice.

Viitorul nostru

Dacă aşa e comportamentul românilor faţă de prezent, ne mai mirăm de dispreţul faţă de viitor? „Trecut de rahat avem, prezent de rahat avem, ce bine că nu avem nici un fel de viitor!”, această vorbă a fost spusă de un cunoscut actor şi s-a bucurat de sute de share-uri şi poate mii de aprecieri pe Facebook, prea puţini au fost cei care au luat atitudine contra. Oare asta este părerea noastră, cunoştinţele faţă de trecutul nostru, atitudinea faţă de viitorul nostru? Dacă este aşa, e grav. Dacă nu, e şi mai grav, deoarece nu luăm atitudine într-un fel sau altul. În ideea de a ne alege noi înşine viitorul, nu să-l lăsăm la mâna unora sau altora, asistând pasiv la distrugerea noastră ca neam, ca naţiune, ca ţară. Fiindcă noi chiar asta facem, ne distrugem viitorul, lamentându-ne ce fel de ţară „de rahat” avem, dar nu facem nimic să ne scoatem ţara noastră şi a copiilor noştri din starea pe care noi înşine o caracterizăm în acest mod.

Un lucru pe care îl refuzăm constant este de o evidenţă dovedită în decursul istoriei: suma acţiunilor şi deciziilor prezentului modelează viitorul, este un fapt pe care nu îl putem nega sau ignora, ne place asta sau nu, rezultatul este acelaşi, este adevărat. Dar atunci de ce nu acţionăm acum, în prezent, pentru a ne păstra, totuşi, o şansă pentru viitor? Să facem o paralelă simplă, dacă acum 20 de ani am fi decis altfel, prin vot, oare nu am fi avut alt viitor, de fapt prezentul de astăzi? Am fi avut parte oare de mineriade, de corupţie dusă la extrem, de o multitudine de simptome pe care astăzi încercă să le dăm uitării?

Răspunsul poate fi deosebit de complex, de genul incursiunii istoriei alternative. Nu ştim care ar fi fost atunci viitorul României, implicit prezentul nostru de acum, dacă atunci am fi decis altfel. Dar întrebarea de bază rămâne: ar fi fost mai bun sau mai rău decât prezentul nostru? Răspunsul nu cred că este atât de dificil, dacă facem o analiză comparativă cu ţările din jur, o analiză la rece, fără presupoziţii. Cred că este evident, alţii au putut, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Croaţia, noi nu. Vestea proastă este că nici nu vom putea dacă nu luăm atitudine. Şi o putem face, dar nu vrem, asta este tragedia.

De ce suntem unde suntem?

Ni se pare poate ciudat că unii din jurul nostru pot şi noi nu putem. Unii fac autostrăzi, noi nu putem. Unii atrag fonduri europene la greu, noi nu putem. Unii fac orice, noi nu. Nu găsim explicaţii şi de aceea ne pornim pe etichetări, de genul celor menţionate mai sus care conţin cuvântul „rahat”. Şi exemplele pot fi enumerate la nesfârşit, de ce ei pot, iar noi nu? Suntem mai proşti, mai tâmpiţi, mai de „rahat”?

Răspunsul este mult mai simplu decât credem. Şi poate fi concentrat într-un sigur cuvânt: CORUPŢIE. Să nu credeţi că vorbesc tâmpenii, un raport al ONU spunea, referitor la mai multe ţări din lume, că o diminuare cu 1% a corupţiei rezultă în creşterea PIB-ului de ţară cu undeva între 2 şi 4%. Oameni buni, noi aveam o prognoză de creştere cu 1% la începutul anului, procent care ne-a fost scăzut la 0,5% după estimările din octombrie! Ar trebui să merg mai departe ca să explic acest fenomen de care suntem conştienţi, dar îl neglijăm constant. Cum se face că cei mai bogaţi baroni locali sunt chiar cei care conduc cele mai sărace judeţe? Este doar întâmplător? Să o credeţi voi! Vă mai pun o întrebare, cum este posibil ca un ministru care are un salariu de circa 6000 de lei să plătească o rată la creditul său de 800000 de euro de peste 4000 de euro (peste 18000 de lei), când nu are afaceri sau partenerul de viaţă nu lucrează? Mai departe, am vorbit de judeţe, dar comparaţia poate fi extinsă la nivel naţional, cum vă explicaţi că România este una dintre cele mai sărace ţări din UE, dar are politicienii printre cei mai bogaţi?

Ar trebui pe scurt să vă explic cum funcţionează această corupţie, deşi ar fi nevoie de un tratat de sute de pagini pentru asta. Voi face doar o scurtă prezentare, o foarte sintetică trecere în revistă printr-un singur exemplu, dar care poate fi generalizat la întreaga situaţie din ţară. Într-un judeţ se aprobă ideea de a reabilita o şosea. Se prezintă la licitaţie mai multe firme, fiecare cu oferta sa. Iese câştigătoare o firmă agreată, care are informaţii din interior referitoare la cum au licitat celelalte firme. Se încheie contractul care prevede o clauză specială conform căreia se poate modifica pe parcurs devizul lucrării până la un anumit procent, de exemplu 50%. Desigur că la final lucrarea este mult mai scumpă celelalte oferte iniţiale, dar asta nu mai contează, lucrarea este finalizată şi contractorul îşi ia banii. Dar, el va trebui să-i mulţumească pe cei care l-au favorizat să câştige contractul şi care i-au permis să umfle devizul lucrării şi să nu dea garanţii pentru execuţia ei, deoarece peste un an va fi plătit să repare ce a făcut de mântuială. De unde, din bugetul local, sau din cel al ministerului, indiferent, din banii noştri de taxe şi impozite. Toată lumea e fericită, cel care a organizat licitaţia fiindcă şi-a luat şpaga, firma executantă deoarece a făcut o afacere beton din care a rămas cu o grămadă de bani după ce a plătit şpaga, electoratul fiindcă are o şosea proastă care la anul va trebui reparată tot din banii publici. Rămân doar fraierii care plătesc, adică noi, dar de bucurie îi votăm tot pe aceiaşi şpăgari ca să facă pe viitor acelaşi lucru. Să ne mai mirăm că avem cele mai proaste şi cele mai scumpe şosele şi autostrăzi din Europa? Să ne mai mirăm că UE ne-a blocat unele fonduri din aceste motive? Deoarece dacă nouă nu ne pasă ce se întâmplă cu banii noştri din taxe şi impozite, Uniunii Europene uite că îi pasă! Şi ne taxează pentru asta.

Scopul politicienilor noştri

Am stabilit deja că politicienii noştri sunt printre cei mai bogaţi din UE, şi poate astfel se poate explica sărăcia ţării noastre, deoarece politicienii noştri sunt în mare parte lucrători la stat, bugetari, şi totuşi au averi de milioane de euro, deşi veniturile lor declarate sunt mult sub media europeană a veniturilor bugetare. Un angajat de la o companie de stat, care are salariul minim pe economie, poate fi nemulţumit, dar ce face el să schimbe asta? Nimic, tace şi înghite, deoarece îşi păzeşte locul de muncă, slab plătit, aşa cum este. Culmea este că îl susţine pe baron de teamă să nu piardă şi acest loc de muncă amărât. Deşi, dacă baronul ar intra după cum merită în puşcărie, el ar avea şansa de a fi promovat pe bază de meritocraţie sau ar putea să aibă un venit simţitor majorat tocmai datorită diminuării corupţiei la acest nivel.

Bine, asta e situaţia actuală, o ştim şi o simţim pe propria piele. Dar, totuşi, ce îi mână în luptă pe politicienii noştri? De ce se zbat acum mai abitir decât acum zece ani? Fraţi români, răspunsul este simplu. Ei au o motivaţie supremă, este ultima lor şansă! Şansă de a scăpa de ceea ce merită o mare parte dintre ei, şi aici mă refer direct la ceea ce i-ar aştepta pe o mare parte dintre ei: PUŞCĂRIA! Sau închisoarea, spuneţi-o cum credeţi.

S-a petrecut în ultimii ani ceva de necrezut cu puţini ani în urmă. Foşti miniştri, chiar un fost prim ministru, personaje intangibile la vremea lor, au ajuns după gratii. Credeţi că celor asemenea lor, baronilor sau îmbogăţiţilor statului le convine aşa ceva? Să luăm un exemplu, aţi câştigat la loterie, vă umpleţi de bani, vă distraţi şi obişnuiţi cu un stil de viaţă. Faceţi croaziere prin ţări exotice, vă permiteţi orice, cele mai fine mâncăruri, cazinouri, localuri etc. Sunteţi în culmea fericirii, totul vă este permis. Dar la un moment dat apare un ins care vă bate pe umăr şi vă spune că a fost o greşeală, nu dumneavoastră sunteţi câştigător, şi va trebui să daţi toţi banii cheltuiţi înapoi. Şi încă rapid. Ce aţi face atunci? Nu v-aţi agăţa de toţi avocaţii din lume ca să nu pierdeţi? Nu aţi face orice ca să vă păstraţi averea şi statutul? Ei bine, cam aşa se comportă politicienii noştri.

Ar fi în stare de orice, mă repet, de ORICE, ca să nu-şi piardă averea şi imunitatea. Imunitatea în faţa legilor, imunitatea în faţa poporului care i-a trimis în funcţii. Aşa se explică zidul care îl creează în parlament împotriva justiţiei, un scut împotriva procurorilor care ar fi în drept să îi înhaţe când au toate probele.

Şi atunci au o strategie foarte clară şi eficientă până acum: ascunderea după imunitatea parlamentară. Te protejează atât individual, dar şi colectiv. Adică, dacă unul are ghinionul să fie prins cu mâţa-n sac, ceilalţi fac zid în jurul lui refuzând să-i lase pe procurori să-l salte, deoarece mai încolo ar putea veni rândul lor. Chiar şi acum, în parlament se află senatori şi deputaţi declaraţi incompatibili sau aşteptaţi de procurori la uşă, dar ţinuţi în braţe de colegii lor.

Cum îi ajutăm noi

Dar ca să acceadă în parlament şi să se menţină acolo la adăpost de mâna justiţiei au avut şi au nevoie de votul nostru, al electoratului. Şi orice electorat matur, ca şi cel occidental, obişnuit cu exerciţiul democratic practicat de generaţii, i-ar sancţiona scurt pe astfel de politicieni trimiţându-i la lada de gunoi a politicii şi pe majoritatea după gratii. Dar la noi este situaţia diferită, noi şi sistemul electoral îi favorizăm tocmai pe aceştia.

Cum aşa? Să luăm mai întâi grupul preferat de către politicieni, care ajunge pe zi ce trece, pe ciclu electoral ce trece, grupul dominant de alegători: ignoranţii, sau numiţi cu eleganţă de sociologii occidentali cu acronimul LIV (de la Low Informed Voters), alegători puţin informaţi. În această categorie intră ca majoritari cei care i-am descris mai amănunţit în articolul Greaua moştenire, îi cunoşteţi:

„…alegătorul celălalt, prea prost, prea ignorant, prea nepăsător, prea manipulat, prea corupt de zece lei sau un rând de băutură. Şi tot din aceste motive nu gândeşte mai departe, ba chiar îi duşmăneşte pe cei care o fac.

„Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi la hrană, într-un ciclu etern şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsaţi şi dresaţi în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc şi nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiaţi ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existenţa lor de sclavi. Cu ei face orice stăpânire ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor. E ceea ce Ghiţă spunea despre ei: “Dacă ar ieşi poruncă ca o jumătate de sat să izgonească pe cealaltă, s-ar executa supuşi”. Unii ar face-o chiar cu pasiune. Dacă li s-ar cere să stea să se taie lemne pe ei şi asta ar suporta-o, având drept scuză că “dacă a venit lejea asta”… Aceştia erau ceea ce regimul comunist dorea şi, în bună parte, a şi reuşit să facă din întregul popor român.” Asta nu spunea oricine, ci chiar Ion Gavrilă Ogoranu în memoriile sale, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.

Cred că îi recunoaşteţi, sunt candidaţii ideali la votul pe zece lei sau o băutură. De ei au nevoie politicienii cel mai mult, ei sunt aceia care îi pun şi îi menţin în scaun.”

Pe aceştia îi ştim, alături de ei mai sunt cei  neinformaţi pur şi simplu, dar totuşi votează după simpatii sau antipatii, că aşa a zis X sau Y, fără să ştie de partid sau alianţă, nu ştiu nici dacă votează liste sau candidaţi, nici nu ştiu cine candidează în colegiul lor.

Această categorie devenită deja majoritară în ţara noastră este preferată şi favorizată de către politicienii, spre ei se adresează campaniile electorale cu mici şi bere, de ei se lipesc cel mai bine promisiunile de genul „o să mărim…” fără să spună cu cât şi de unde resurse. Este normal, aceşti LIV habar nu au de economie ca să poată pricepe de unde vin şi unde merg banii în economie, pentru ei buget este un termen total abstract, fără vreun înţeles palpabil.

De aceea ei sunt şi obiectivul strategic pe termen lung al politicienilor, în interesul acestora de a-şi păstra şi spori acest electorat. Şi asta se face pe baze ştiinţifice. Psihologul american Abraham Maslow a ierarhizat la mijlocul secolului trecut nevoile umane sub forma unei piramide care îi poartă numele.

Această piramidă ilustrează sub formă de trepte nevoile omului, începând cu cele de bază care sunt cele fiziologice. Atât timp cât nu-i sunt satisfăcute nevoile de pe prima treaptă, respectiv cele de hrană şi adăpost, omul nu poate trece în a doua treaptă, a nevoilor de stabilitate, apoi după satisfacerea acestora poate trece în a treia etc. Ei bine, abia către mijlocul piramidei omul începe să se intereseze de apartenenţa sa la un grup, cu aspiraţii specifice. Vedem şi prin exemplele cotidiene, copiii care nu au ce mânca şi îmbrăca nu se pot gândi la şcoală, de exemplu. Când eşti flămând şi fără adăpost nu te interesezi de perspectivele integrării europene, ci de unde să faci rost de mâncare şi unde vei dormi la noapte. Nu te interesează dezbaterile electorale, vei vota candidatul care îţi dă ceva de mâncare sau zece lei, nici nu ai alte pretenţii. Oamenii aflaţi pe treptele inferioare ale piramidei lui Maslow sunt uşor de mulţumit, ei au aşteptări modeste şi de moment, pe când oamenii aflaţi pe treptele superioare sunt pretenţioşi, discută programe care să aibă efect asupra comunităţii din care fac parte, pun întrebări stânjenitoare, sunt educaţi şi cunosc ceva economie, nu prea pot fi duşi uşor cu preşul.

Aici e secretul, politicienii îi preferă şi cultivă pe cei aflaţi pe treapta de jos din aceleaşi motive. Aceştia îl vor vota chiar dacă este hoţ, corupt, băgat în matrapazlâcuri şi asociat cu personaje dubioase. ANI sau DNA sunt noţiuni necunoscute pentru aceşti oameni, la locale au votat un primar aflat în închisoare, pe 9 decembrie s-ar putea să voteze doi deputaţi pe cale de a intra în arest preventiv.

Ori, această categorie a devenit dominantă în peisajul electoral, spre bucuria politicienilor. A crescut nu numai datorită lor (nu cred că întâmplător educaţia şi sănătatea sunt cele mai neglijate faptic, nu declarativ).

Dar numai politicienii sunt vinovaţi de această situaţie? Nu, nu este aşa, oricât ne-ar place nouă să ne lamentăm şi să dăm vina numai pe ei. Nu, e şi vina noastră, marea noastră vină. Alegătorii aflaţi pe treptele superioare ale piramidei lui Maslow sunt vinovaţi încă în două direcţii principale. În primul rând, prin neprezentarea lor, au permis mărirea artificială (pe lângă cea naturală, numerică, explicată mai sus) a puterii de decizie a LIV, au ajuns să poată să reprezinte ca voturi exprimate un procent mai mare decât cel real, exact la fel cum ungurii au mai multe mandate în parlament decât procentul lor din populaţie, tocmai datorită neprezentării românilor la vot faţă de populaţia maghiară.

În al doilea rând, sunt vinovaţi prin faptul că nu au încercat, prin alegeri, să elimine personajele corupte, alegând de fiecare dată alternativa, chiar dacă era reprezentată de răul mai mic. Din rău mai mic în rău mai mic, am fi avut un rău semnificativ mai mic. Dar nefăcând asta, am încurajat politicienii să-şi pună în faţă candidaţi tot mai dubioşi, chiar penali, pe motiv că oricum vor fi votaţi chiar de aceşti LIV, din moment ce votanţii inteligenţi, cu discernământ, oricum nu se prezintă la vot.

Există două posibilităţi să schimbi clasa politică, una rapidă, prin lovitură de stat sau revoluţie care implică şi violenţa; şi alta mai lentă, de durată, prin mijloace democratice, respectiv prin vot. Este alegerea noastră, dar de multe ori calea rapidă şi violentă poate duce în cu totul alte direcţii, inclusiv către regimuri totalitare. Ne rămâne la îndemână calea prin vot, vot cântărit şi analizat, comparând candidaţii.

Am dezbătut şi analizat în articolul Greaua moştenire motivaţiile celor educaţi care nu se duc la vot. Le-am luat pe rând şi le-am analizat pe scurt, iar unora le-am dat dreptate.

Dar dacă este mai comod să stăm şi să ne lamentăm, deşi am putea cu votul nostru să primenim cât de cât clasa politică, sau să începem să o facem, atunci să nu ne mirăm ce ţară vom avea şi în viitor. Atunci tot mai mulţi vom putea spune că avem o ţară „de rahat”, dar copiii noştri ne vor arăta cu degetul şi ne vor întreba: cine este de vină? N-aş vrea să fiu în postura celor care vor trebui să răspundă.

Cristian Negrea

Foto: Mihai Tuburlai

sursa: ziaristionline.ro

          gandeste.org

Excursiile pe Lună vor fi accesibile peste 10 ani

Foto: EPA

În ajunul aniversării a 40 de ani de la zborul navei Apollo-17 la Lună, fondatorii companiei Golden Spike, fostul director al proiectului Apollo, Johnson Space, şi fostul şef al departamentului de cercetare al NASA, Dr. Alan Stern, au anunţat că planifică să efectueze zboruri comerciale regulate pentru turişti pe Lună.

Ei intenţionează să facă excursiile la Lună relativ accesibile peste 10 ani. În prezent, o astfel de excursie pentru două persoane costă cel puţin 1,4 miliarde de dolari. Foştii experţi ai agenţiei spaţiale intenţionează să asigure preţul scăzut al zborurilor pe seama modernizării rachetelor vechi.

Sursa: romanian.ruvr.ru

Dawn a descoperit urme posibile de apă pe asteroidul Vesta

Foto: EPA

Pe asteroidul Vesta s-au descoperit posibile urme de apă, una dintre principalele condiţii de viaţă, a declarat NASA. Sonda sa interplanetară Dawn a depistat pe suprafaţa corpului ceresc canale naturale care sunt, de obicei, formate de apă.

Vesta cu diametrul de 530 de kilometri este al doilea corp ceresc ca dimensiune, între Marte şi Jupiter.

Sursa: romanian.ruvr.ru

Decalogul unei campanii eşuate

Campania electorală a fost un eșec pentru noi ca națiune și pentru România ca democrație. Institutul pentru Politici Publice a făcut un decalog al temelor de interes național pe care politicienii le-au evitat în această campanie. Poate pentru că nu aveau soluții pentru ele. Pe locul întâi se află la loc de cinste risipa banului public și modalitățile de stopare a unei hemoragii de peste două miliarde de euro, bani furați anual de o mafie transpartinică, aceeași câștigătoare a licitațiilor publice cu scoruri umflate, indiferent cine se află la guvernare.

În această campanie politicienii nu au vorbit nici despre faptul că 90% dintre localitățile țării nu sunt capabile să se susțină financiar ci sunt susținute de restul de 10%. În loc de soluții pentru un sistem fiscal împovărător ce nu stimulează muncă, în loc de soluții pentru un sistem de pensii ce implicit se îndreaptă spre colaps, politicienii au preferat să vorbească despre creșteri de salarii bugetare și de pensii.

Nu s-a vorbit despre marea fraudă din educație, pentru care cei de la IPP îi consideră responsabili pe profesorii care interesați doar de salvarea propriilor catedre au acoperit minusurile în educație ale elevilor. Atragerea banilor europeni nici nu mai reprezintă o temă de interes, dacă din ei nu se pot face pomeni sociale ci doar afaceri corecte, locuri de muncă cinstite.

Despre sănătate nimeni nu vorbește nimic pentru că nici nu știe nimeni cât ne costă asigurarea unui pachet minim de bază. La sate niciun politician nu are curajul să le spună oamenilor că trebuie să devină fie fermieri, fie angajați la o fermă, nu robi ai unei palme de pământ care nici să trăiască nu-I ajută, nici de foame să moară nu-I lasă.
În fine, cea mai bine evitată temă este bugetul de anul viitor, un an greu pe care statul nu este clar cum îl va trece fără majorări serioase de taxe. Și totuși cineva va trebui să răspundă la aceste întrebări. Dacă nu a făcut-o în campania electorală, o va face după alegeri căci ele sunt aici, sunt reale și de mare actualitate.

Autor: Moise Guran

sursa: biziday.ro

          gandeste.org