Astăzi, e ziua lui Ilie şi a lui Dorin. Prietenii mei! Partenerii mei! Profesionişti desăvîrşiţi. La mulţi ani!, le doresc şi… să scadă francul! Fără nici o legătură, mîine, vineri, 19 august, se împlinesc 20 de ani de la “puciul” eşuat de la Moscova. La două decenii de la tentativa eşuată a conservatorilor sovietici împotriva Perestroikăi lui Mihail Gorbaciov, care a dat o lovitură fatală URSS, destrămată patru luni mai tîrziu.
În timp ce moscoviţii descopereau la 19 august 1991 coloane de tancuri în stradă, întreaga ţară afla de la televiziunea de stat că preşedintele sovietic, Mihail Gorbaciov, este împiedicat “din motive de sănătate” – tipic pentru puterea sovietelor!, dar nu imposibil, ţinînd cont de faptul că ultimii doi preşedinţi au murit înainte de vreme… – să-şi mai exercite funcţia, iar un Comitet pentru starea de urgenţă a preluat puterea. Sovieticii nu au părut prea surprinşi de lovitura de stat a forţelor conservatoare ce se prefigura de mai multe luni. La 27 august 1991 în decursul procesului de descompunere a URSS-ului, Republica Moldova şi-a declarat independenţa, devenind stat-membru al ONU. Imediat după proclamarea independenţei, au apărut concomitent o mişcare care sprijinea reunificarea cu România – fostul ministru de externe de atunci şi viitor prim-ministzru, Adrian Năstase, dezvăluia recent că s-a pus inclusiv problema constituirii unui guvern în exisl!!! – şi mişcări potrivnice care sprijineau fie unirea cu Rusia sau cu Ukraina, fie despărţirea unor teritorii, Transnistria, Găgăuzia, de Moldova. Cele din urmă au proclamat unilateral independenţa teritoriilor respective. în 1992, Republica Moldova a încercat să-şi exercite suveranitatea în stînga Nistrului, dar a fost împiedicată de a 14-a armată a Rusiei. Dar, asta e o altă poveste, imposibil, însă, de spus fără existenţa celor două “bombe conceptuale”: Perestroika şi Glasnost!
Lansate în 1985 de către Gorbaciov, politicile de Perestroika (Reconstrucţie) şi Glasnost (Transparenţă) au deschis porţile unui elan de libertate ce a clătinat rolul conducător al Partidului Comunist şi au suscitat aspiraţii de independenţă în republicile din cadrul URSS. Lituanienii şi georgienii îşi declară independenţa; confruntări etnice izbucnesc în Caucaz şi Asia Centrală, în timp ce vistieria statului era din ce în ce mai goală, iar populaţia stătea la cozi interminabile pentru alimente de primă necesitate. Timp de mai multe luni, Mihail Gorbaciov a “baletat” între conservatorii duri din partid, care cereau revenirea la vechile cutume, şi democraţii care doreau să meargă mai repede pe cale reformelor şi a libertăţii. Sub presiunea durilor care înţelegeau perfect că “libertatea” este sinonimă cu dispariţia puterii sovietelor şi sfîrşitul unei ere, liderul sovietic a renunţat la sfîrşitul anului 1990 la un plan de liberalizare economică, iar, în ianuarie 1991, “intervenţia trupelor de elită ale KGB contra separatiştilor de la Vilnius (Lituania) face 14 morţi”.
Evenimentele se precipită. În scenă apare Boris Elţin, un politician foarte popular – fost inginer constructor care, în copilărie, dormea în pat cu capra să se încălzească în lungile ierni siberiene în care locuia împreună cu familia în barăci, pe şantierele de construcţii hidro-tehnice! – şi care va pune umărul la dizolvarea URSS. Ministrul de externe, Eduard Şevardnadze, demisionează în decembrie şi denunţă escaladarea dictaturii. El va deveni preşedintele Gruziei. La începutul verii, pentru a evita colapsul URSS, primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, consimte elaborarea unui nou “Tratat de uniune”, care ar acorda o mai mare autonomie republicilor unionale. Aceasta este însă prea mult pentru conservatori. După ce îi fac o vizită lui Gorbaciov în staţiunea din Crimeea unde îşi petrecea vacanţa, cerîndu-i să-şi revizuiască poziţia (despre aceasta existînd doar mărturii ambigue, după cum relatează AGERPRES, citînd surse AFP) 8 persoane, între care şeful KGB, Vladimir Kriucikov, ministrul apărării Dmitri Iazov şi ministrul de interne Boris Pugo instigă la o lovitură de stat.
Pe 19 august, Gorbaciov este izolat de lume la vila sa în Crimeea, cu soţia Raisa şi întreaga lor familie. Starea de urgenţă este declarată pentru 6 luni, iar tancurile sînt scoase în stradă. Însă, puciştii sînt lipsiţi de determinare, iar ordinele lor nu sînt executate. Elţin, care nu fusese arestat, preia mobilizarea populaţiei, fiind susţinut de mii de moscoviţi, i se alătură şi unităţi militare. O ciocnire între militari şi manifestanţi se soldează cu trei morţi, singurele victime ale puciului de la Moscova! Ruşii se mobilizează, de asemenea, la Leningrad, al doilea oraş din ţară, unde primar este democratul Anatoli Sobceak, al cărui consilier apropiat este un ofiţer de informaţii, Vladimir Putin, recent sosit din Germania de Est.
Washingtonul şi Londra îşi exprimă susţinerea faţă de Boris Elţin, în timp ce Berlinul îi rămîne fidel lui Mihail Gorbaciov. În ceea ce îl priveşte pe preşedintele francez Francois Mittterand, el ia act într-o primă fază de declaraţiile puciştilor, practic recunoscîndu-i, fapt care i se va imputa ulterior. Pe 21 august puciul a eşuat! În data de 22, Gorbaciov revine la Moscova, dar autoritatea sa păleşte în faţa puterii lui Boris Elţin, aflat pe valul simpatiei populare, ce devine primul preşedinte al Rusiei post-sovietice şi introduce “terapia de şoc” a politicilor neo-liberale. În aceeaşi zi, mii de moscoviţi, dotaţi cu o macara, s-au strîns în faţa sediului KGB din temuta piaţă Lubianka şi au dat jos statuia lui Felix Dzerjinski, fondatorul primei poliţii politice sovietice, Ceka. Republicile sovietice îşi proclamă, pe rînd, independenţa. URSS se dizolvă în decembrie, iar Gorbaciov demisionează.
Vladimir Putin a calificat colapsul URSS drept cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea! La 20 de ani de la evenimente, între o criză economică mondială şi presiunea socială a schimbărilor sistemelor de guvernare din lume, Rusia se află, din nou, la răscruce de drumuri.
Sursa:
MERKAVA
