Fructele mici şi tari ca piatra, întâlnite la planta sălbatică Pollia condensata (care creşte în pădurile din Etiopia, Mozambic, Tanzania şi alte ţări africane), nu pot fi consumate crude, fierte sau transformate într-o băutură.
Cu toate acestea, ele sunt folosite de mult timp în scopuri decorative, din cauza unei proprietăţi neobişnuite: acestea îşi păstrează culoarea albastră intensă timp de câţiva ani şi chiar decenii, după ce au fost culese. Un specimen de la Grădina Botanică Kew din Londra, care a fost cules în 1974, din Ghana, încă îşi mai păstrează nuanţa irizată, relatează Smithsonianmag.com.
Intrigaţi, o echipă de cercetători de la Kew, de la Universitatea din Cambridge şi de la Muzeul de Istorie Naturală Smithsonian, au decis să analizeze modul în care această plantă produce o culoare atât de strălucitoare şi persistentă. Atunci când au încercat să extragă un pigment pentru a-l studia, aceştia au fost surprinşi să descopere că fructele nu au aşa ceva.
Când au examinat planta la nivel celular, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama căfructele produc culoarea caracteristică prin coloraţie structurală, un fenomen total diferit, care este întâlnit în regnul animal, dar practic necunoscut la plante. Ei au stabilit că ţesutul de fructe este mai intens colorat decât orice alt ţesut biologic studiat până acum, reflectând 30% din lumină, ceea ce face nuanţa mult mai intensă şi decât renumita culoare din aripile unui fluture Morpho.
Majoritatea culorilor în lumea biologică sunt produse de pigmenţi, compuşi produşi de un organism viu, care absorb în mod selectiv anumite lungimi de undă ale luminii. De exemplu, cele mai multe plante sunt verzi din cauza pigmentului clorofilă, folosit în fotosinteză, care absoarbe majoritatea lungimilor de undă ale luminii vizibile, cu excepţia culorii verde, reflectând această nuanţă în ochii noştri. Aşa cum se cunoaşte, culoarea se pierde atunci când planta moare.
Totuşi, P. condensata îşi produce albastrul vibrant prin intermediul unor fire mici de celuloză de dimensiuni la scară nanometrică, care sunt stivuite în interiorul “pielii” sale. Aceste componente sunt aranjate în straturi de forme răsucite de helix, care interacţionează unele cu altele pentru a împrăştia lumina şi pentru a produce acest albastru intens.
Iată o imagine a fructului printr-un microscop electronic, dezvăluind prezenţa culorii la nivel celular:
În funcţie de cum ţii fructul şi din ce unghi îl priveşti, fiecare dintre celulele “pielii” sale par să îşi schimbe culoarea. Acest lucru se datorează faptului că distanţa dintre fibrele stivuite la scara nanometrică variază de la celulă la celulă, astfel încât fiecare celulă produce o nuanţă uşor diferită, reflectând lumina fie la stânga sau la dreapta, în funcţie de punctul tău de vedere:
Din câte se pare, motivul pentru care culoarea durează atât de mult se datorează faptului că nuanţa este implementată în structura plantei, în loc să se bazeze pe pigmenţi care se pot degrada de-a lungul timpului. Oamenii de ştiinţă au subliniat faptul că au văzut, în câmp, fructe P. condensata de un albastru incredibil agăţate de tulpini uscate şi moarte.
De asemenea, echipa de cercetare a încercat să explice de ce planta ar face atât de multe eforturi pentru a dezvolta o culoare atât de intensă. Prin imitarea aspectului unei plante nutritive şi suculente, culoarea poate păcăli păsările şi animalele să mănânce fructul, astfel încât acestea să împrăştie seminţele atunci când elimină reziduurile organismului.
Folosirea animalelor pentru răspândirea seminţelor este o strategie întâlnită la multe plante, însă majoritatea sunt forţate să îşi aloce caloriile preţioase pentru producerea unei pulpe dulci, cărnoase. Totuşi, P. condensata este capabilă să-şi răspândească seminţele arătându-şi pur şi simplu culorile adevărate.
Sursa: www.financiarul.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu