ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (5)

Vezi partea a IV-a aici:

http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/02/istoria-crimelor-papalitatii-4.html

Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 

de Tony Bushby

Un trădător a credinţei

În eforturile de a-şi îmbogăţi familia – pe cei din neamul Gaetani – în special pe Pietro, un fiu cu un caracter extrem de îndoielnic – Bonifaciu al VIII- lea a intrat într-un conflict acut cu familia Colonna, o familie cu influenţă ce avea reputaţia de a-i fi alungat în repetate rânduri pe papi din Roma.

Când cardinalul Ştefan de Colonna, fratele Cardinalului Ioan de Colonna, a confiscat o încărcătură cu aur şi argint destinată familiei Gaetani, Bonifaciu al VIII-lea a excomunicat întreaga familie Colonna decretând o cruciadă împotriva acestora. Familia a replicat printr-un manifest în care îl acuza pe Bonifaciu de a fi obţinut scaunul papal prin fraudă şi îl chema la judecată în faţa Conciliului General. Sub conducerea unuia dintre cardinalii săi, armata lui Bonifaciu a distrus proprietăţile familiei Colonna împrăştiindu-i membrii prin toată Europa.

În unele cronici, Bonifaciu al VIII-lea este acuzat că ar fi întreţinut relaţii intime cu o contesă franţuzoaică. Nu putem confirma acest lucru însă contrazicem varianta catolică oficială care preaslăveşte bunătatea şi învăţăturile lui prin fapte de netăgăduit cum ar fi nepotismul şi simonia sa.

La fel au fost şi edictele sale, menite să-i întărească în mod absolut autoritatea.

La începutul celui de-al şaptelea an al pontificatului său, în 1296, Bonifaciu a emis primul dintre cele mai faimoase două edicte papale din istoria creştinismului. Tonul acestuia amintea de fulgerele papale ale lui Grigorie al VII-lea (1073–1085), iar cuvintele din deschiderea sa, Clericis laicos, i-au dat numele. Prima propoziţie din acest edict este o afirmaţie plină de adevăr care revelează moralitatea jalnică în care zăcea creştinismul: „Trecutul arată că laicii au fost ostili faţă de papalitate, iar experienţa noastră arată fără tăgadă că acest lucru este valabil şi în prezent.“

Lipsa de simpatie faţă de papi reflecta probabil îndoiala subzistentă cu privire la pretenţia descendenţei lor divine.

Acest edict care îl viza în mod special pe regele Franţei, Filip al IV-lea, nepotul Sfântului Ludovic, nu şi-a atins ţinta. Mai apoi, pe 18 noiembrie 1302, Bonifaciu al VIII-lea şi-a emis imoralul „Edict al Celor Două Săbii“ (Unam Sanctam, „Unul Sfântul“), care trasa cadrul esenţei creştinătăţii pentru secolele ce urmau. Edictul papal declara că Biserica controla „cele două săbii“ adică cele două puteri: „Amândouă săbiile se află în puterea Bisericii, cea spirituală şi cea trecătoare: cea spirituală e mânuită de Biserică prin braţul clerului: cea lumească prin braţul armatei sale… iar puterea spirituală are dreptul de a o stabili şi ghida pe cea lumească şi de asemenea de a o judeca atunci când nu acţionează cum se cuvine… Prin urmare, oricine se opune celor două săbii ale Bisericii, se opune legii lui Dumnezeu.“

Edictul Unam Sanctam, Bonifaciu al VIII-lea, 18 noiembrie 1302; prezentare în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126

Sub Bonifaciu Biserica Catolică a devenit un suzeran secular care a cucerit vaste teritorii care sunt cunoscute în istorie ca şi „Statele Papale“. Abia în 1870 baionetele patrioţilor italieni au reuşit într-un final să recupereze regiunile furate şi să le redea Italiei unite. La acea vreme italienii, sub Victor Emmanuel al II-lea, regele Sardiniei şi Piedmontului, a luat înapoi Roma şi teritoriile papale adiacente şi a declarat Oraşul Etern capitală a noului Regat Unit al Italiei. Statele Papale, cu o suprafaţă de 39.495 km2 şi trei milioane de locuitori plătitori de taxe, au fost astfel scoase din portofoliul de investiţii al Vaticanului şi au dispărut pentru totdeauna de pe harta Europei – şi din istorie. Biserica, cu excepţia a 108 acri de pământ pe care se află Vaticanul, nu mai conducea nici o zonă pământească europeană însuşită abuziv, iar suveranitatea sa lumească a luat sfârşit. Însă povestea lui Bonifaciu al VIII-lea nu se termină aici. În Enciclopedia Catolică îi sunt dedicate nouă pagini inutile în care se recunosc lipsurile caracterului său, dar se fac încercări disperate de a se evita orice acuzaţii mai grave. Cu toate acestea, primele ediţii din Encyclopaedia Britannica spun adevărul despre acest papă, descrierea sa fiind făcută de către profesorul Rockwell, un distins istoric ecleziastic. El explică ostilitatea faţă de acest papă prin următoarea frază:

„Lăcomia, pretenţiile pline de îngâmfare şi aroganţa pe care le afişa adesea i-au atras mulţi duşmani… mulţi credeau că era de aceeaşi teapă cu Diavolul“.

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., 1797.

Este interesat de remarcat că după publicarea celei de a 11-a ediţii în 1898, Biserica Catolică a cumpărat Encyclopaedia Britannica, iar în foarte scurt timp noi ediţii lipsite de conţinut „jignitor la adresa Bisericii“ au înlocuit versiunile anterioare care s-a ordonat să fie distruse (History in the Encyclopedia, D. H. Gordon şi N. L.Torrey, New York, 1947; de asemenea, The Good News of the Kingdoms, Norman Segal, Australia, 1995).

Într-un mod de a acţiona stabilit, în 1943, Encyclopedia Britannica a fost arondată Universităţii Romano-Catolice din Chicago.

Encyclopedias: Their History Throughout the Ages, 1966, două ediţii; a doua ediţie oferă o atenţie deosebită Encyclopaedia Britannica.

În deceniile următoare, misionarii Bisericii au umblat din uşă în uşă în întreaga lume pentru a vinde Encyclopaedia Britannica cosmetizată la milioane de oameni care nu aveau habar de ceea ce se întâmpla. Persoanele care pot compara ediţiile anterioare cu cele „sub autoritatea Bisericii“ ar trebui să facă acest lucru pentru a avea confirmarea că o nouă istorie „cosmetizată“ a creştinismului, din care se omitea informaţia dăunătoare, a fost scrisă şi publicată. Unele dintre comentariile negative la adresa Papei Bonifaciu al VIII-lea au fost şterse, iar alte propoziţii au fost modificate, însă numele profesorului Rockwell a fost păstrat.

Istoria medievală Cambridge (ediţiile Gwatkin şi Whitney, The Macmillan Co., 1911–13, vol. vii, pag. 5), care consemnează sentimentul general al istoricilor moderni, spune: „dovezile par clare că el [Bonifaciu al VIII-lea] a fost un sceptic care şi-a ascuns batjocura sub mitră“. Regele Filip al IV-lea al Franţei, susţinut de avocaţi civili preocupaţi să îi exalte autoritatea împotriva celei a Papei, s-a opus Edictului Unam Sanctam al lui Bonifaciu al VIII-lea. El a convocat Parlamentul din Paris în faţa căruia l-a pus la îndoială pe papă, acuzându-l de erezie, simonie şi lăcomie. Bonifaciu a fost acuzat explicit de „vrăjitorie, colaborare cu Diavolul, lipsă de credinţă în Iisus Hristos, de a fi declarat că păcatele cărnii nu sunt păcate şi de a fi provocat moartea Papei Celestin şi a altora. A mai fost acuzat că ar fi avut un anumit «idol» în care sălăşluia un «spirit diabolic» pe care obişnuia să îl consulte… iar o voce ciudată îi răspundea.“

A History of the Popes, Dr Joseph McCabe, C. A. Watts & Co, London, 1939.

În 1303, Papa Bonifaciu al VIII-lea a fost arestat la Anagni, unde se refugiase, şi a fost predat la Paris pentru a fi judecat. Sciarra Colonna şi familia sa năpăstuită se afla la tribunalul francez unde a fost judecat. Un Conciliu General a fost convocat la Universitatea din Paris. În faţa a cinci arhiepiscopi, a 22 de episcopi, a unei mulţimi de călugări şi fraţi, Bonifaciu al VIII-lea şi-a bătut joc aşa cum îi era obiceiul de religie şi morală făcând următoarea afirmaţie memorabilă: „Nu a fost nici un Iisus Hristos, iar Euharistia e doar făină şi apă. Maria nu a fost mai virgină decât propria mea mamă şi există tot atâta rău în adulter cât a îţi freca mâinile una de cealaltă.“

A History of the Popes, McCabe, ibid.

El a fost transferat înapoi la Roma sub o escortă puternică, asigurată de familia Orsini, căci exista temerea că trupele papale vor încerca să îl salveze. Era atât de cuprins de accese de furie încât unii dintre cronicarii de renume ai vremii susţin că înnebunise şi că s-a sinucis. Acest fapt este puţin probabil. Se pare că a murit în închisoare o lună mai târziu în octombrie 1303, probabil otrăvit sau ştrangulat şi nu din cauza „şocului suferit în urma atacului brutal asupra sa“ aşa cum opinează Biserica.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 239

Duşmanii săi au împrăştiat în străinătate zvonul că în ultimele sale clipe ar fi mărturisit asocierea cu demonul şi că în momentul morţii flăcări i-ar fi ieşit pe gură.

(Va urma)

Sursa: http://jurnalparanormal.ro