Irigare eficienta cu ajutorul pet-urilor de plastic

Cu atâţia ani secetoşi veniţi unul după altul cine nu îşi doreşte să aibă la dispoziţie în propria curte cel mai eficient sistem de irigaţie? Iar pentru asta nu e nevoie decât de puţină imaginaţie şi ceva amintiri de la ora de fizică.

Apa este o resursă rară şi scumpă fără de care nu se poate face agricultură – fără ea plantele mor. Patru cincimi (80%) din apa folosită în agricultură este dedicată irigaţiilor menite să suplinească natura, atunci când precipitaţiile sînt prea puţine sau nu vin la momentul potrivit. Costurile cu apa ca resursă nu sînt întotdeaa acoperite de eficienţa sistemului de irigaţii – apa se poate pierde când este “împrăştiată” fără a se asigura fiecărei plante necesarul dar şi când se evaporă prea repede din sol sub acţiunea soarelui dogoritor, chiar dacă plantei i s-a “picurat” o raţie proprie.

Sticlele de plastic (PET – polietilen teraftalat), cel mai răspândit deşeu din zonele rurale din România, pot oferi soluţii tehnice pentru imaginarea unor sisteme eficiente de irigaţii accesibile financiar oricărui fermier – mai ales celor cu suprafeţe mici şi mijlocii.

PET-ul de 1,5-2 litri refolosit devine un mic rezervor care poate asigura necesarul optim de apă pentru mai multe zile uneia sau mai multor plante în funcţie de mărime – de la puieţi de pomi fructiferi şi arbuşti la răsaduri. Şi pe lângă faptul că din capsula de plastic apa nu se evaporă, în ea se pot dizolva numeroase substanţe nutritive care să faca planta mai viguroasă.

Două principii simple de dinamică a fluidelor te pot ajuta să obţii unul dintre cele mai eficiente sisteme de irigaţii imaginabil.

În sticlă se fac cîteva găuri – una (diametru 1 cm) pe fundul sticlei pentru a permite curgerea lichidului lăsând aerul să intre dar şi re-umplerea “rezervorului” – “proiectele” care propun tăierea în întregime a fundului sticlei permit creşterea pierderilor de apă prin evaporare – şi mai multe mai mici (diametru 0,5 cm) pe gâtul conic al sticlei (cu cât gâtul este mai alungit cu atât mai bine – sticlele de Coca Cola sînt perfecte) şi în dop.

Această capsulă cu lichid nutritiv va fi “plantată” printre răsaduri cu “capul” în jos – ideal ar fi ca plantarea capsulei irigante şi a plantei să fie concomitentă pentru ca ulterior în urma săpăturii să nu fie lovită rădăcina plantelor.

Solul va “trage” apa din PET prin găurile de scurgere pe măsură ce umiditatea din sol va scădea – nişte simple legi ale fizicii – păstrată în “capsulă” şi limitată în scurgere de găurile date pe gâtul sticlei, apa din PET nu va inunda solul pentru a se evapora rapid după o zi de caniculă – acesta fiind un punct forte al “proiectului” la capitolul eficienţă şi economie.

În India irigaţiile sînt vitale pentru micii fermieri care trăiesc în zone aride – 75% din teritoriul indian este în zone aride şi semi aride – sistemele de irigaţii “fabricate” fiind rea scumpe pentru majoritatea locuitorilor din spaţiul rural.

Vilas Kane este un cunoscut “ecologist” indian, faimos pentru producţiile sale documentare şi proiectele pe care le dezvoltă pentru protejarea naturii şi sprijinirea micilor agricultori din ţara sa. Un astfel de proiect este cel al utilizării PET-urilor pentru pentru crearea unui sistem de irigaţii “picătură cu picătură”.

Kane exploatează principiul capilarităţii folosindu-se de un “fitil” de bumbac pentru a scoate treptat apa dintr-o capsulă de plastic şi a o pune la dispoziţie plantei. El a găurit dopul pentru a introduce prin acesta un tub cu diametrul de aprox 5 milimetri şi lungimea de 15-20, prin care a trecut un fitil de bumbac suficient de lung cât să ajungă la lichid. Prin fitil lichidul a “urcat” respectând legile fizicii transformându-se la celălalt capăt într-o picătură “depusă” la rădăcina plantei.

sursa : agrointel.ro

http://www.2012en.ro

Sera walipini: o seră subterană pentru practicarea agriculturii pe tot parcursul anului

- Agricultorii din zonele mai reci ale globului folosesc diferite metode pentru a asigura recoltei lor condiţii propice de dezvoltare, pe o perioadă cât mai lungă din an.

Serele sunt, de obicei, structuri din materiale transparente, precum sticla, care necesită costuri destul de mari pentru a fi construite şi pentru a fi încălzite pe parcursul iernii. O alternativă mult mai eficientă şi mai accesibilă a serelor cu geamurieste walipini (un cuvânt indian pentru “loc cald”), cunoscut şi ca “sera subterană”,relatează Treehugger.com.

Dezvoltată prima dată în urmă cu 20 de ani pentru regiunile montane reci din America de Sud, această metodă permite agricultorilor să îşi păstreze producţia la acelaşi nivel pe tot parcursul anului, chiar şi în zonele cele mai reci.

Sera subterană este o construcţie destul de interesantă, care combină principiile încălzirii solare pasive cu proprietăţile solului care protejează structura.

Cum se construieşte o astfel de seră? Institutul Benson, o organizaţie non-profit pentru agricultură sustenabilă, a creat un manual foarte explicit despre cum funcţionează o seră walipini, şi cum să o construieşti.

“Sera walipini utilizează resursele naturii pentru a crea un mediu cald, stabil şi bine luminat, astfel încât să poată produce legume pe tot parcursul anului. Localizarea zonei de creştere la 1,8-2,5 metri sub pământ şi capturarea şi depozitarea căldurii solare din timpul zilei sunt cele mai importante principii pe care se bazează succesul unei sere walipini.

În cei mai simpli termeni, sera walipini este o gaură dreptunghiulară în pământ, adâncă de 1,8-2,5 metri şi acoperită de o folie de plastic. Construcţia se realizează în funcţie de poziţia Soarelui: înspre nord, în emisfera sudică, şi înspre sud în emisfera nordică. Un zid gros de pământ în partea din spate a construcţiei şi un perete mult mai mic în partea din faţă, furnizează unghiul necesar pentru acoperişul din folie de plastic. Acest acoperiş sigilează “gaura”, asigură un spaţiu izolator între cele două straturi de plastic şi permite razelor Soarelui să pătrundă în interior,creând un mediu cald şi stabil necesar pentru creşterea plantelor.”

Această seră, protejată de pământ, profită de temperatura solului, astfel încât, cantitatea de energie necesară pentru a încălzi interiorul serei walipini să fie mult mai mică decât ar avea nevoie o seră de suprafaţă. Bineînţeles, există şi precauţii care trebuie luate în considerare, în ceea ce priveşte hidroizolarea, drenajul şi ventilarea construcţiei, în timp ce este aliniată în mod corect la razele Soarelui.

Cel mai interesant aspect, potrivit Institutului Benson, este faptul că modelul lor de seră walipini (de şase metri pe 23 de metri), construit în La Paz, costă aproximativ 250-300 de dolari, datorită forţei de muncă furnizate de proprietarii construcţiei şiutilizării de materiale ieftine, cum ar fi foliile de plastic care protejează împotriva razelor ultraviolete şi a conductelor din PVC.

Ieftină dar eficientă, sera subterană este o modalitate minunată pentru ca agricultorii să producă alimente pe tot parcursul anului.

Iată un videoclip de prezentare a unei sere walipini, care încorporează şi un spaţiu mic pentru capre:

 Sursa: www.financiarul.ro

OPORTUNITATE: Cum să te îmbogăţeşti cultivând plante medicinale în România

Industria plantelor medicinale şi aromatice din România atinge o cifră de afaceri cumulată de aproape un miliard de euro anual. Însă, pe fondul creşterii cererii, piaţa s-ar putea dubla rapid, scrie capital.ro.

Cultivarea plantelor medicinale şi aromatice, procesarea acestora şi producerea de ceaiuri, cosmetice, produse farmaceutice şi diverse suplimente alimentare a devenit în ultimii ani o afacere bănosă.

O dovedeşte puzderia de magazine de produse naturiste care au apărut  ca ciupercile după ploaie în toată ţara. Adevărul este că potenţialul natural al României este imens: din totalul celor 3.700 de specii de plante care cresc în ţara noastră, flora medicinală este reprezentată de 800 de specii, dintre care 283 au proprietăţi terapeutice certe.

• Hofigal, o poveste de succes

Una dintre cele mai cunoscute mărci de produse homeopate, gemoderivate şi fitoterapice galenice din România este Hofigal Bucureşti. Înfiinţată în 1990 de către inginerul chimist Ştefan Manea, firma Hofigal era la început o afacere mică, de familie, producea şi vindea doar două-trei produse, din plante cultivate pe un mic teren agricol.

Hofigal produce şi comercializează o gamă largă de produse din plante medicinale şi aromatice, medicamente, suplimente alimentare, cosmetice şi substanţe farmaceutice.

„Toate materiile prime active le obţinem în condiţii controlate, în cadrul unei agriculturi strict ecologice“- ne-a spus Ștefan Manea. Pentru a ajunge la acest nivel, Hofigal a ecologizat iniţial terenurile prin cultivarea succesivă a diferitor specii de plante, care au extras din sol toate substanţele ce ar fi putut impurifica recoltele ulterioare. Abia după aceea au fost cultivate plantele folosite ca surse de materii prime active, fără îngrăşăminte chimice, erbicide, stimulatori, şi alte tipuri de tratamente chimice.

Sursa: www.financiarul.ro

5 tehnologii agricole care pot mări spectaculos profitul

Ce va trebui să aibă ferma viitorului?

Chiar şi nişte banale solarii pot dubla productivitatea, însă ştiinţa oferă chiar mai multe oportunităţi.

Irigaţii hidroponice. Exact ca în cazul florilor care cresc într-o simplă vază cu apă, şi plantele se pot descurca foarte bine doar cu apă, şi nutrienţii potriviţi. Productivitatea este de cel puţin două ori mai mare decât a agriculturii clasice, pe sol. Însă costurile sunt destul de mari şi există riscul ca, dacă angrenajul tehnic de pompare şi recirculare a nutrienţilor cedează, recolta să fie compromisă. Cea mai bună utilizare a sistemelor hidroponice este în cazul răsadurilor şi puieţilor, în mediu controlat, în scopul plantării în sol sau vânzării. Chinezii s-au apucat deja să construiască adevărate fabrici de plante.

Agricultura conservativă. Clima capricioasă de la noi, dar şi costul mare al combustibilor, fac să fie din nou viabile unele practici străvechi. De exemplu, păstrarea resturilor vegetale pe sol păstrează nivelul de umiditate. Cercetătorii au arătat că este posibilă chiar şi însămânţarea fără arătură, cu condiţia să fie aplicată corect. Avantajele sunt prevenirea eroziunii şi reducerea nevoii de irigaţii, lucruri care aduc în final un profit mai mare. Despre cum poate fi aplicată agricultura conservativă în România, vorbeşte, pe agrointel, şeful Institutului de Cercetări Fundulea.

Hedging agricol. Riscurile se pot echilibra reciproc atunci când culturile sunt diversificate corect: când o cultură e compromisă, alta aduce profituri neaşteptate. Pentru o echilibrare corectă, e nevoie de expertiza unui agronom. Atunci când agronomul nu găseşte soluţia optimă, poate ajuta un finanţist. Fermierul poate să încheie asigurări care să-i acopere pagubele în cazul unei scăderi de preţ sub un anumit nivel, considerat critic. Asta spre deosebire de asigurarea agricolă obişnuită, care presupune că fermierul este despăgubit doar dacă este afectată cantitatea recoltei. Un fermier din Tulcea a povestit recent pentru cititorii agrointel cum funcţionează o strategie de echilibrare a riscurilor.

Biogaz. O instalaţie de biogaz care să folosească deşeurile de la o fermă – pentru a produce căldură sau chiar electricitate – poate aduce câteva procente în plus la încasări. Adică, exact diferenţa dintre pierdere şi profit. Cel mai bun randament îl au fermele de păsări, pe locul al doilea sunt cele de porci iar pe trei sunt cele de bovine. Se poate face biogaz şi din resturi de masă vegetală. Inovatorul Gunter Pauli propune o aplicaţie în care biogazul este doar unul dintre multele produse secundare ale unui ecosistem de producţie.

DDGS. Resturile de cereale rămase în urma distilării bioetanolului sunt un furaj excelent şi mult mai ieftin. În Vest, DDGS-urile sunt cunoscute de jumătate de secol, însă în România abia au ajuns. O tonă de furaje costă la intern în jur de circa 270 de euro, comparativ cu 700 de euro tona de şrot de soia pe piaţa internaţională. Însă după ce Ioan Niculae a povestit despre cum le fabrică el la Zimnicea, un competitor a replicat, într-un comentariu la articolul agrointel, că va importa în curând şi va revinde la un preţ mult mai mic.

Lucian Davidescu
sursa: agrointel.ro

         gandeste.org

Trilateralii de la BNR au agenda: distrugerea agriculturii de subzistenta, “executarea fara mila a unei populatii saracite”

Un politruc colhoznic din anii ’50 a supravieţuit şi face acum politică monetară – cu normă întreagă şi politică agricolă – în timpul liber. Iată ce spune economistul-şef al BNR, Valentin Lazea, într-un interviu pentru recolta.eu:

Orice politică de consolidare a terenurilor trebuie abordată atât cu instrumente de natură stimulativă, cât și cu cele de natură punitivă. Și asta deoarece numai cu partea bună, cu binele, nu se ajunge prea departe. Vorbim aici exact de aplicabilitatea metaforei „carrot” vs. „stick”, „morcov” vs. „băț”, adică „acțiuni stimulative” vs. „acțiuni punitive”. (…) Intrebarea logică pe care ar trebui să ne-o punem este cu privire la partea penalizatoare, punitivă, cea care l-ar putea obliga pe micul fermier, vrând-nevrând, să meargă spre consolidare. Micului agricultor nu-i va conveni această situație, însă decidenții vor fi obligați să se întrebe dacă acesta trebuie să rămână în agricultura de subzistență ori de semisubzistență și dacă acest lucru va fi un câștig pentru el și pentru țara asta… (…) N-am făcut nimic dacă aplicăm o taxă mărită fermierilor mijlocii sau mari. Noi avem interesul să-i scoatem din agricultură pe agricultorii subzistență, pe cei care sunt mici. Sigur, lor nu le va conveni această măsură. Aici vorbim de o decizie pe termen lung și despre una cu efecte benefice. De fapt, aici vorbim despre faptul că, în prezent, în agricultura românească sunt strânse resurse și de forțe de muncă, și de capital, care trebuie eliberate și duse înspre alte sectoare, cum sunt mica industrie sau serviciile. Toate schimbările sunt neplăcute la început. Omul, prin natura lui, se opune schimbării. Dar nici nu putem sta încremeniți într-un proiect pentru ca, apoi, peste 20 de ani să discutăm cum, iată… de 20 de ani discutăm despre agricultura de subzistență.

“Începe perioada în care nici măcar nu se mai ascund după metafore şi după FMI.”

Ca un facut, tocmai in preajma zilei de comemorare a martirului Mircea Vulcanescu, un“economist-sef” de la BNR devoaleaza, inca odata, conceptia si agenda decidentilor nostri in materie economica – aici, legat de satul romanesc. Adversarul declarat al acestora este, asadar, gospodaria de subzistenta, care trebuie, nici mai mult, nici mai putin, sa dispara.

In ciuda oricarei logici… economice si sociale, BNR ar vrea sa elimine, pur si simplu, taranii care practica agricultura de subzistenta. Sa-i transforme inforta de munca ieftina pentru marile ferme, eventual chiar pentru marile corporatii(Monsanto, de pilda), si in consumatori ai produselor de supermarket.

De ce este lipsit de logica elementara? Pentru ca gospodaria de subzistenta, demonstrat sociologic, a reprezentat un ajutor nesperat pentru romani de a isi completa nevoile sale de baza – hrana, de pilda. In anii de criza, gospodaria/agricultura de subzistenta a fost unul din elementele de rezistenta sociala si economica – pur si simplu multi romani au avut ce manca pentru au “carat de la țară”. Exact acest element se cauta a fi distrus acum, in conditiile in care criza se va aprofunda si oamenii vor saraci tot mai mult…

In plus, discursul lui Lazea pare a veni nu doar din timpurile politrucilor comunisti, ci chiar mai dinainte, de pe vremea demult apusa a lui Zeletin si a neoliberalilorromani. Macar pe atunci exista scuza excedentului de populatie de la sate, care provoca, uneori, probleme sociale, iar o parte din populatia de la sate putea fi reorientata catre alte sectoare. Dar acum?! Cum sa planifici politici de transfer a fortei de munca de la sat spre industrie?! Cand industria nu exista si satul este depopulat?!

Intentia reala este, de fapt, accentuarea destructurari satului, sau a ceea ce a mai ramas din el, pentru a ramane la dispozitia marilor corporatii agricole terenul si oamenii. Si asta ne mai arata ca fenomenele de care s-a mai discutat: arendarea, landgrabbing-ul, invazia supermarketurilor, discriminarea fermerilor romani, sunt, pe undeva, si planificate in mod deliberat.

Aminteam de Mircea Vulcanescu deoarece a fost unul din cei (putini) care s-au confruntat cu opinii si politici perfect similare in perioada interbelica a Romaniei Mari, aratand insa nu doar functionalitatea satului romanesc si a gospodariei familiale taranesti, ci si superioritatea sa (pe atunci) etica.

sursa: razbointrucuvant.ro

          gandeste.org

Dovada că agricultura cu salarii şi profituri ca-n Vest e posibilă

O Cooperativă Agricolă de Producţie nedesfiinţată după Revoluţie învârte milioane de euro. Tractoriştii au lefuri de peste 2.000 de euro în sezon. Cei de la Combinatul Agroindustrial Curtici din judeţul Arad, pe scurt CAI, nu au probleme cu seceta şi fac profit an după an, lăudându- se cu o cifră de afaceri de 10 milioane de euro.

Vara aceasta, când toată România se plânge de culturi compromise, agricultorii din Curtici au obţinut cea mai mare producţie de grâu la hectar din toată ţara. Unii nu cred în minuni, aşa că au mai pus la îndoială producţia stahanovistă.


Pe lângă calităţile solului, profitul se datorează, în mare parte, managementului. Inginerul Dimitrie Muscă ştie cu ce e mai bine să populeze miile de hectare, pe baza unei prospecţiuni a pieţei şi, de mai bine de 20 de ani, nu a dat greş niciodată.

Mai ştie ceva: mizează pe soiurile autohtone. Acum, CAI Curtici are terenuri, ferme de animale, livezi şi magazine de desfacere. CAP-ul capitalist a devenit un exemplu de afacere. Are o cifră de afaceri de 10 milioane de euro pe an, plăteşte asociaţilor anual câte 1.500 de kilograme de grâu la hectar – un record naţional – iar tractoriştii au ajuns să câştige şi 2.300 de euro pe lună în sezon.

În curtea sediului administrativ al holdingului, la oră fixă, sună în difuzoare “Noi suntem Români”. Se întâmplă de fix 24 de ori într-o zi, de 10 ani. Aceeaşi temă muzicală răsună şi în ferme sau printre grajduri.

Pentru distracţia copiilor din Curtici, dacă afacerea tot merge strălucit, directorul a deschis o mini-grădină zoologică, iar la una din locaţii cresc în libertate păuni, printre găini, pe un gazon care ar face orice englez să moară de invidie, flancat de trandafiri altoiţi, meri şi pruni care au dat în pârg. Şi e numai curtea fabricii de lactate a fostului CAP.

Dimitrie Muscă urmăreşte, în biroul său, patru plasme imense, pe care se transmit live imagini din ferme şi din cele 29 magazine în care se vând produsele din carne şi lactate produse la Curtici.

Cum vede o neregulă, pune mâna pe telefon şi sună: “Am vorbit de două zile să aveţi mai multă marfă în vitrine”, apoi cere explicaţii şi dă alarmă de sancţiuni.

CAI Curtici s-a născut imediat după Revoluţie, pe bazele fostului CAP din oraşul arădean. Practic, cooperativa agricolă de producţie comunistă nu a fost închisă, ci s-a adaptat la capitalism.

Povestea începe în 1987. Inginerul agronom Dimitrie Muscă a fost numit preşedinte şi inginer şef la CAP “Lumea Nouă” din Curtici. În 1989, reuşea deja o performanţă: cooperativa a trecut de la cinci milioane de lei pierdere la nouă milioane de lei profit. Bonus, Muscă a dechis o brutărie în sat. După Revoluţie, inginerul s-a trezit în curtea CAP-ului cu majoritatea proaspeţilor proprietari de terenuri, foşti agricultori cooperatişti.

“E păcat să se desfiinţeze CAP-ul nostru. Cu ce o să ne alegem fiecare? Cu o cărămidă din grajd pe care s-o ducem acasă? Vrem să rămânem în continuare în asociaţie, iar tu să ne conduci pe mai departe, că ai făcut treabă bună până acum”, i-au spus oamenii.

Cooperativa Agroindustrială funcţionează acum în sistem de holding, asociind două societăţi cu producţie vegetală, CAI Curtici şi CAI Olari, care lucrează 7.500 de hectare de teren.

Pământul nu e al cuiva anume, ci aparţine celor 2.300 de curticeni sau urmaşi ai acestora, care l-au pus la comun aşa cum era pe timpul CAP-ului comunist. Doar că acum primesc parte din câştig. În medie, fiecare are cam 3 hectare, niciunul 100.

În plus există fermele de animale, fabrica de lactate şi abatorul, şi cele 29 de magazine de desfacere a produselor animaliere, din care 9 în Timişoara şi 20 în Arad.

În timp ce agricultorii din toată România se plâng că cel puţin o treime din culturi le-a fost compromisă, la CAI Curtici s-a recoltat cea mai mare producţie de grâu din ţară. “În fiecare an luăm decizia de a planta cea mai mare suprafaţă cu acea cultură cares se dovedeşte a fi cea mai rentabilă. Sezonul acesta, cel mai rentabil a fost grâul. Am plantat 4.000 de hectare cu grâu şi am obţinut 7.013 kg la hectar. Pentru însămânţări folosim exclusiv grâu românesc, produs de Staţiunea de cercetare Fundulea. Este un grâu cu o calitate de panificaţie excelentă, cu gluten 32 – 34%, proteină 14 – 15%”, explică Dimitrie Muscă.

Chiar dacă la Curtici se face cel mai bun grâu pentru făina de panificaţie, 3.000 de tone din producţia acestui an a fost oprită pentru hrana animalelor, ca să aibă carnea bună, să nu fie hrănite cu îngrăşăminte şi chimicale.
Pentru porci, dar şi pentru vacile de aici a mai plantat 125 de hectare de lucernă, 3.500 de hectare de porumb, floarea soarelui. În fiecare an, după recoltare, cei 2.300 de proprietari de teren primesc, pentru fiecare hectar, câte 750 kg de grâu şi tot atâta de porumb.

Cei care nu vor roadele pământului iau 260 de euro pe hectar sau, în loc de grâu, îşi asigură pâinea pentru tot restul anului. Cantitatea de o tonă şi jumătate la hectar nu se dă nici în ţară, nici în Europa şi nu se dă nicăieri în lume.
“Anual, profitul se redistribuie pentru dezvoltare”, spune Muscă. Pentru lucrul pământului, Muscă mizează pe calitatea germană. 17 tractoare Fendt, 14 combine Class, 5 semănătoare Horsch, 5 prăşitoare – aşa arată o parte din parcul motorizat.

Toate sunt nişte maşinării computerizate, au sute de cai putere şi sunt capabile să lucreze 300 de hectare zilnic. În plin sezon, cei care lucrează pe combine sunt remuneraţi cu câte 100 de euro pe zi.
Tractoriştii primesc şi ei câte 70 de euro pe ziua de muncă în plină campanie agricolă. “Maşinile au valoare mare. Oamenii care lucrează cu ele trebuie să fie responsabili. Trebuie să fii plătit corect ca să exploatezi corect utilajele”, spune Muscă.

La CAI Curtici funcţionează întregul circuit al unui business bine pus la punct: pe pământul oamenilor intraţi în cooperaţie se produc cerealele, din acestea se fac furajele pentru animale, abatorul şi fabrica de lactate sunt tot ale holdingului, iar produsele se vând doar în magazinele proprii.

“Eu ştiu ce am aici şi nu mă compar cu alţii. La fel de adevărat este că în niciun an nu am avut profit sub un milion de euro. România ar putea arăta aşa, dacă cei din domeniul acesta ar înţelege să lucreze serios. Să muncească, să fie corecţi cu toţi cei care intră în circuit”, spune Muscă.

Directorul îşi permite luxul de a-şi “creşte” ingineri din rândul tinerilor care se angajează la CAI la terminarea şcolii, ca să îşi facă bani de vacanţă. Iar oamenii dau de bine şi nu mai pleacă. (evz.ro)

Povestea fostului CAP Curtici, prezentată de EVZ şi Agrointel, este demonstraţia excelentă a ce putea fi agricultura românească dacă avea norocul unor proprietari înţelepţi şi al unor manageri competenţi.

Un lucru, însă, nu este: dovada cum că cooperativizarea forţată ar fi făcut vreun bine agriculturii. Dimpotrivă!

Iată trei particulartăţi:

1. CAP-ul din Curtci era unul dintre puţinele care funcţionau eficient înainte de 1989, iar asta s-a întâmplat doar timp de doi ani, datorită schimbării managementului cu unul eficient. Dimitrie Muscă este unul dintre puţinii care au supravieţuit unui sistem cinic de selecţie adversă.

2. Asocierea ţăranilor după reîmproprietărire a fost voluntară – ăsta fiind elementul cheie al oricărei cooperative de succes. În momentul în care intervine constrângerea, beneficiile asocierii dispar ca şi când n-ar fi existat. De exemplu, legiuitorii sunt motivaţi să-l elimine pe bunul-gospodar şi să-l pună şef de CAP pe ăl mai eficient politruc-torţionar.

3. Dividendele sunt de invidiat pentru orice proprietar de suprafaţă mică: 1,5 tone de grâu la hectar şi cam 150 de euro cotă-parte la profit. Sigur, la fiecare 30 de hectare, asta înseamnă un venit de 1000 de euro pe lună fără efort. Însă, pentru un proprietar cu suprafaţa medie de trei hectare, venitul e puţin peste 100 de euro pe lună. Deşi banii sunt relativ mulţi, ei nu pot asigura supravieţuirea unei familii la un nivel decent, iar problema României este că prea multe familii au prea puţine hectare. Pentru cine vrea să trăiască ca fermier dintr-o suprafaţă mică, deci să obţină venituri de 10 ori mai mari, soluţia nu este asocierea ci tot ferma individuală – dar ocupată cu sere, livezi, crescătorii sau alte culturi profitabile pe suprafeţe mici. 

sursa: riscograma.ro

Sursa: gandeste.org

Japonezii caută orezul „imun” la cesiu

Cercetătorii din Japonia testează peste 100 de soiuri de orez în încercarea de a dezvolta o cultură care să fie rezistentă la cesiul radioactiv.

Cum sezonul de recoltare se apropie, culturile de orez din nord-estul Japoniei vor trebui să fie distruse, după ce au fost contaminate cu substanţe radioactive în urma cutremurului şi al tsunami-ului din luna martie a acestui an, care au avariat grav centrala nucleară Fukushima.

Autorităţile au admis faptul că va dura zeci de ani ca zonele acestea să fie decontaminate, dar oamenii de ştiinţă de la Centrul de Tehnologie Agricolă Fukushima speră ca un soi de orez, rezistent la cesiu, să le permită fermierilor locali să reînceapă cultivarea.

Lucrând împreună cu experţii în agricultură de la Universitatea din Tokyo, cercetătorii testează peste de 110 soiuri de orez provenit din toate colţurile lumii, pentru a determina dacă există vreunul rezistent la absorbţia cesiului din sol.

De asemenea, ei intenţionează să încrucişeze orice soiuri care pare promiţătoare, în ideea de a crea o plantă care să reziste la efectele expunerii prelungite la radioactivitate şi să rămână inofensivă pentru oamenii care o consumă.

Ministerul Agriculturii din Japonia a mai studiat impactul radioactivităţii asupra culturilor, incluzând orezul, dar cercetătorii au declarat presei locale că aceasta este prima dată când astfel de teste au fost efectuate pe culturile de orez expuse la niveluri ridicate de radiaţii.

Instalaţiile de testare au detectat niveluri de cesiu radioactiv de 3.700 de bequereli pe kilogram în solurile în care se cultiva orezul. Guvernul a stabilit 5.000 de bequereli ca fiind nivelul-limită, pentru a cultiva orezul.

Radioactivitate a mai fost descoperită în rezervele de apă din nord-estul Japoniei şi în Tokyo, precum şi în frunzele vegetalelor crescute în zonele afectate, ca şi în peşte şi produse marine capturate în apele de coastă.

Sursa: Telegraph

Sursa: descopera.ro

In conditii de viitoare criza alimentara, o guvernare care in loc sa investeasca in agricultura, investeste in telegondole, este o guvernare anti nationala

Citez din articolul Cum a reuşit România să producă 3,5 mil. tone de legume, cu peste 10% mai mult decât anul trecut:
Producţia de legume din acest an a ajuns la aproape 3,5 milioane tone, cu 400.000 tone peste cea obţinută de România anul trecut.
Pe cele 42.705 hectare cultivate cu legume au fost obţinute 3.490.804 tone de legume, potrivit datelor Ministerului Agriculturii.
Din această cantitate, în solarii au fost obţinute 156.800 tone, iar în sere 28.481 tone. Suprafaţa ocupată de solarii este de 3.000 hectare, iar de sere de 317 hectare.
Producţia de aproape 3,5 milioane tone de legume obţinută anul acesta este considerată de bun augur pentru revenirea sectorului legumicol din România, în condiţiile în acre anul trecut abia s-a atins cantitatea de 3,1 milioane tone. „Asistăm la o relansare a producţiei de legume. În acest an, avem în spaţii protejate cu 645 de hectare mai mult decât în anul 2010”, a spus ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără.
Problema României este legată de faptul că producţia de legume este legată se sezonul cald. Producţia obţinută în perioada verii nu poate fi conservată în lipsa depozitelor, iar serele şi solariile existente nu pot asigura legume şi în perioada de iarnă.
Comentariu saccsiv:
   Iar in cazul cerealelor, nu exista silozuri. Si totul, pentru ca nu se vrea, pentru ca s-a distrus de 20 de ani agricultura Romaniei in mod voit:
Articolul zilei (26.10.2009): Am fi putut hrani toata Germania, dam de mancare la doar un sfert de Romanie
Dar nici acum, in al doisprezecelea ceas nu se face nimic. Cu toate ca se vorbeste de ceva vreme  pe plan mondial, de viitoarea criza alimentara, ticalosita guvernare nu face absolut nimic pentru agricultura, ci „investeste” in telegondole si orice este nefolositor. Cu bruma de bani care mai erau, se puteau face destule pentru agricultura romaneasca. Ne-a dat bunul Dumnezeu o recolta bogata. Macar spatii de depozitare se puteau construi. Dar nu. Anti romanii de la conducerea tarii au impuscat doi iepuri. N-au facut nimic pentru popor, asa cum li s-a trasat sarcina de la lucurici si s-au si descurcat, ca sa le fie bine, aruncand banii pe proiecte supraevaluate cu scop precis.
 

Sursa: Saccsiv’s Weblog

Poveste de la inceputul timpului

autor: Adrian Nicolae

Foto (22)

Numele meu este Chidon. Multi m-au numit „un salbatic”, Mi-am parasit tribul cu multe ierni in urma si am plecat spre ceea ce batranii spuneau ca ar fi locul in care ne-am nascut toti… gradina de dincolo de marea cea mare si de peste muntii cei inalti de la soare-rasare, acolo unde locuiesc zeii. De atunci au trecut multe, multe ierni. Oare cine le mai poate tine socoteala? Am plecat pe un drum fara intoarcere, catre cei care ne-au creat, vrand sa le cer socoteala pentru napasta aruncata asupra celor de un sange cu mine. Aceasta este povestea mea.

Potopul 

Nu intotdeauna am fost un pribeag. La inceput, inainte ca zeii sa ne pedepseasca, eram un vanator. Unul iscusit chiar. Puteam dobori singur uriasii imblaniti din pesteri si din paduri, la fel de bine cum puteam culca la pamant salbaticiunile iuti ca vantul si pasarile care se inalta catre ceruri. Nu ma temeam sa intru in barlogul stapanilor padurii, atunci cand isi dormeau somnul cel lung de peste iarna, si sa ii strapung cu sulitele din lemn auriu, cu varful ascutit facut din cea mai buna piatra. Eram un aparator pentru cei din satul meu de langa lacul ce mare si, cat de curand, ar fi urmat sa fiu initiat in randul razboinicilor. Zeii au avut, insa, un alt plan pentru mine.


Pamantul se schimba. O simteam cu totii, desi ne era teama sa o spunem cu voce tare pentru a nu mania si mai mult spiritele. Vanatul era din ce in ce mai rar, iar norii se strangeau tot mai des asupra tribului nostru. Batranii spuneau ca purtam vina uciderii gigantilor blanosi cu colti uriasi de fildes, din oasele carora se construiau odinioara sate intregi si din carnea carora puteai hrani un trib pentru o iarna intreaga. Nu vazusem niciodata unul. De fapt, de generatii, nimeni nu le mai daduse de urma. Ii mai vedeam doar in pesterile sacre, unde stramosii le desenasera imaginile pe peretii de stanca. Mergeam acolo ori de cate ori natura murea si aparea prima zapada. Aprindeam focuri si ii chemam din nou pe campiile noastre. Vraciul se lasa patruns de spiritele salbaticiunilor si isi lasa urmele palmelor pe pereti, alaturi de cele ale multimii de vraci de dinainte de timpul nostru. Cantecul lui si umbrele aruncate de limbile focului faceau acei uriasi sa se miste parca din nou, iar speranta noastra renastea. Dar, iarna si vara, asteptarea era in zadar. Ei nu mai veneau si se parea ca, odata cu ei, pleaca si celelalte salbaticiuni. De fiecare data, ne avantam tot mai departe in cautarea vanatului si, la final, asta mi-a fost si scaparea.


Oh, zei! Nicicand nu voi putea uita acea zi, in care tot ceea ce imi era drag a disparut fara urma. Trecuse inca o iarna, iar hrana pe care o pastrasem in pamantul tare si inghetat era pe terminate. Iarba incepea sa rasara, semn ca vanatorii trebuiau sa porneasca iar pe urmele salbaticiunilor, si toti ne gandeam la departarile in care ar fi trebuit sa ajungem in cautarea lor. Nu stiam ca nu aveam sa ne mai intoarceam vreodata. Vraciul a dansat toata noaptea, chemand spiritele padurii si ne-a daruit, noua, vanatorilor, imaginea din piatra a "mamei tuturor creaturilor", zeita fara de chip, cu pantecul larg si formele rotunde. Ea ar fi trebuit sa ne asigure o vanatoare imbelsugata si hrana destula pentru a trece inca o iarna. Dar poate ca vraciul stia ceea ce avea sa se intample. Vanatul nu se aratase in viziunile sale. Mi-a spus doar ca spiritele sunt alaturi de mine si ca, in curand, aveam sa aflu lucruri pe care nimeni altcineva nu le mai cunoscuse.




Mi-am parasit atunci tribul si am privit pentru ultima oara apele albastre ale lacului langa care copilarisem. Vraciul, alaturi de copiii si femeile noastre, ne-a condus pana departe, urandu-ne sa ne intoarcem toti teferi. Am mers, apoi, alaturi de ceilalti vanatori, cale de multe zile si nopti, pana cand muntii cei inalti si padurosi ne-au aparut in toata maretia lor. Aici, in intunecimile padurii, ar fi urmat sa infruntam salbaticiunile si sa asiguram hrana celor de un neam cu noi. Am adus ofrande spiritelor, asa cum faceam de fiecare data inainte de a patrunde in padurile fara de sfarsit, si am cautat o grota in care sa ne petrecem noptile, feriti de primejdii. Dar in fata pericolului ce avea sa vina nu exista scapare. Asa s-a intamplat ca intr-una dintre nopti, atunci cand venise randul meu sa ingrijesc focul si sa pazesc intrarea in pestera, pamantul a inceput sa se schimbe. In aer se simtea parca mania zeilor. O liniste adanca inghetase padurea si nici urletele animalelor, nici cantecul pasarilor, nici macar zgomotele micilor insecte nu se mai auzeau. Copacii incremenisera si doar vantul abia se auzea printre frunzele intunecate. Atunci a inceput totul.


Intai, s-a auzit un zgomot asurzitor, ca si cum toate fiintele pamantului ar fi tropotit intr-o fuga nebuna. Apoi, muntele prinse a mugi asemenea unui animal ranit de moarte, iar pamantul incepu a se ridica si a se lasa ca si cum o mana uriasa l-ar fi framantat cu furie. Arborii cadeau in gurile uriase ce se cascau in piatra, stancile intrau in pamantul crapat si muntii pareau sa danseze intr-un dans nebun si ucigator. Am fost aruncat ca o frunza peste pietre si, atunci cand mi-am revenit, am inteles ca niciunul dintre vanatorii tribului meu nu mai era in viata. Pestera in care se ascunsesera nu mai exista. In locul ei nu ramasese decat o gramada de stanci, aruncata salbatic peste trupurile celor de un sange cu mine. Insa raul cel mare nu venise inca.


O ploaie, cum nu mai vazusem nicicand, incepu sa toarne cu furie peste ceea ce ramasese in urma maniei zeilor, iar gandul mi-a zburat imediat la cei ramasi acasa. Am inceput sa alerg pe drumul de intoarcere, fara oprire, manat doar de dorinta de a-i vedea teferi. Prin ploaia care nu avea sa se opreasca timp de multe nopti si zile, am alergat neintrerupt pana cand am ajuns la marginea ultimei inaltimi. De acolo ar fi trebuit sa vad pana in departare si pana la marginea lacului nostru. Dar campiile si dealurile verzi nu mai erau. Nu mai era nici lacul si nici urma de om nu parea sa se vada. In locul a tot ceea ce fusese verde pana mai ieri, nu mai era decat o intindere uriasa de apa care crestea in continuare, vazand cu ochii. Trupuri fara de viata, de oameni si animale de-a valma, pluteau la suprafata si inaintau odata cu suvoiul de neoprit. Atunci am inteles ca din tribul meu si din celelalte triburi, fie ele razboinice sau pasnice, nu mai traia nimeni, iar groaza de a fi ramas singurul om de pe pamant m-a cuprins pentru intaia data. La ea se adauga si cea de a fi inghitit de apele care cresteau zi de zi, noapte de noapte, fara a da vreun semn ca se vor opri vreodata. In zadar am asteptat ca vreun om sa se arate. In fiecare zi, trebuia sa ma afund tot mai mult in paduri de teama valurilor ce veneau inspre mine, muscand din munte si din pamant asemenea unei salbaticiuni turbate.

Nu mai era decat un singur lucru de facut. Sa caut pe acei zei care trimisesera napasta asupra oamenilor si sa le cer socoteala.

Oamenii ciudati de peste mare 

Am asteptat ca ploaia sa se opreasca, ascuns prin grote, hranindu-ma cu radacini si cu putinele fructe gasite prin paduri, pentru ca, la prima raza curata de lumina, sa pornesc la drum. Spre soare-rasare drumul imi era inchis de revarsarea de ape, asa ca am ales sa ma indrept acolo de unde veneau suvoaiele, spre miazazi. Stiam ca este un drum pe care nu ma voi mai intoarce niciodata. Si de ce as mai fi facut-o? Nimeni si nimic din ceea ce cunoscusem pana in ziua potopului nu mai exista.


Inarmat doar cu o sulita, am pornit la drum strabatand in cale munti, dealuri si paduri pana la un rau urias ce parea sa imi inchida din nou calea. Nu era insa piedica menita sa ma opreasca. Tribul meu stapanea de multa vreme arta fabricarii barcilor dintr-un trunchi de copac si, nu o data, in copilarie, fusesem purtat pe apele lacului de catre barbatii care se indeletniceau cu prinderea pestilor, a scoicilor si a altor vietati din ape. Dar asta o faceau doar batranii si copiii. Noi, tinerii, eram invatati sa manuim sulitele si arcurile in luptele impotriva salbaticiunilor si a celor care incercau sa ne fure bunurile. Am ales atunci un trunchi cazut si l-am impins in ape - sa-mi fauresc o ambarcatiune ar fi durat multe nopti si zile - si am lovit apa in nestire cu picioarele, pentru a ajunge la capatul celalalt. Valurile ma purtasera mult, insa, inspre rasarit, asa ca drumul ales era pierdut. Soarele ma insotea ziua, in timp ce noaptea ma orientam dupa stele. Nu aveam cum sa gresesc. In timpul vanatorilor, acestea erau astrele dupa care ne gaseam drumul, iar ele nu ne inselasera niciodata.


Paduri intunecoase se intindeau cat vedeam cu ochii si munti noi, nestiuti, se aratau in cale. In schimb, nu se intalnea nici urma de oameni. Parea ca toti fusesera inghititi de ape. Atunci a fost pentru prima data cand am simtit ca imi voi urma semenii in lumea umbrelor. Dar nu a fost sa fie. Pesemne, zeii imi conduceau pasii acolo unde vroiau ei. Lipsit de hrana, mancand doar radacini si ierburi amare, puterile imi erau pe sfarsite. Zi de zi, eram nevoit sa merg din ce in ce mai putin si nici urma de vanat. Stiam doar ca trebuie sa continui, iar in fata mea se inaltau, de acum, cei mai inalti munti pe care ii vazusem vreodata. Am inceput, atunci, sa strabat inaltimile inzapezite, pe cararile salbaticiunilor, sperand sa gasesc un singur om care sa fi scapat furiei zeilor. Nimeni, insa, nu parea sa fi trecut vreodata pe aici. Deznadejdea si teama ma cuprinsesera cu furie. Oare eram singurul om de pe Pamant? Trebuia sa lupt sau sa aleg sa merg alaturi de ai mei printre umbre? O grota imi fu adapost pentru una dintre friguroasele nopti de pe munte. Ca hrana nu aveam decat cateva radacini, iar focul era singurul care imi mai alina singuratatea. Am adormit visandu-i pe cei dragi, sfarsitul lor ingrozitor si intrebandu-ma de ce am fost eu singurul crutat. Fara sa stiu, zeii aveau sa imi raspunda chiar in zorii zilei.


Ca vanator, puteam adulmeca vanatul de la distanta. Puteam intelege urmele si puteam simti pana si cel mai mic zgomot. Cunosteam fiecare glas al padurii si nu ar fi fost nimic care sa ma surprinda. Pana si somnul imi era slab, astfel incat sa fiu pregatit pentru orice atac. Dar, de aceasta data, nu am simtit nimic. Cand am deschis ochii, am vazut ca eram inconjurat de mai multi barbati cu infatisare ciudata, care ma priveau ca pe un animal nemaivazut. Mainile mi-au fost legate cu o impletitura din plante, aceeasi impletitura din care pareau facute si vestmintele necunoscutilor. Vorbeau un grai strain si, din cate intelegeam, se intrebau ce sa faca cu mine. Pe de o parte, ma ingrozea gandul ca voi fi ucis si lasat prada salbaticiunilor. Pe de alta parte, insa, nu puteam decat sa ma bucur de vederea unor oameni dupa atatea nopti si zile in care statusem singur. Insemna ca zeii nu ma parasisera. Au hotarat pana la urma sa ma lase in viata si sa ma duca, asemenea unui animal legat, pana in tribul lor, si ce trib nemaivazut aveau...



Totul imi parea necunoscut si nou. Nu intelegeam mare lucru din ceea ce vedeam. Femeile lor scurmau pamantul pentru a scoate un noroi galben. Apoi, il modelau si il aruncau in foc. Abia dupa o noapte intreaga scoteau de acolo burdufuri asa cum nu vazusem niciodata. O minune a zeilor, fara indoiala. Dar, oare, la ce le foloseau? Nu erau mai bune burdufurile noastre din piele? Cum ar fi putut sa alerge dupa salbaticiuni, purtand asa ceva in brate? Dar ceea ce am inteles mai tarziu, si era si mai misterios, era ca nimeni din acest trib nu parea sa mearga in cautarea vanatului. Acesti oameni ciudati aveau, in schimb, propriile lor salbaticiuni. Le tineau pe langa colibele de lut si plante uscate, in ciuda coarnelor lor lungi si ascutite si, din cand in cand, le mulgeau pentru a le lua laptele. Nu am inteles cum reuseau sa il pastreze. Intregul miracol avea loc departe de ochii mei, intr-o coliba a carei intrare era pazita. De acolo ieseau femei care purtau in burdufuri laptele intarit pe care il imparteau apoi tuturor. Era ca si cum incercau sa apere misterul de cineva care incercase sa il mai fure in trecut.



Pe mine m-au tinut intr-o cusca, privindu-ma ca pe o ciudatenie, temandu-se, poate, sa nu scap si sa nu ii atac. Intr-adevar, toti pareau mai mici de statura si aveau pielea mai neagra decat a mea. As fi putut dobori multi dintre ei fara prea mare cazna. Soarele ii arsese, cu siguranta, dar atunci nu intelegeam de ce. Abia dupa ce a trecut omatul si padurea a devenit din nou verde, am priceput misterul lor. Oamenii de peste muntele cel mare culegeau roadele ierburilor, seminte mici, pe care le adunau cu grija si le strangeau in burdufuri. Totul sub un soare arzator, din zori si pana in noapte. Era, fara indoiala, o munca chinuitoare. In sat, femeile si copiii zdrobeau cu pietre semintele si faceau un praf alb pe care il asezau cu grija intr-o coliba din mijlocul satului. Oare ce faceau cu el? Aveau sa treaca multe nopti si zile pana sa aflu. Acum, insa, ceva avea sa se petreaca si in mijlocul acestui trib.


Nori negri si grei se abateau asupra celor ce ma tineau prizonier. Barbatii discutau aprins, in jurul focului, noapte de noapte, si toti aratau inspre rasarit. Isi pregateau armele si faceau de straja cu randul. Ceva parea sa ii sperie. Toti incercau sa puna la adapost hrana si nu isi mai lasau femeile si copiii sa se indeparteze de sat. Cu siguranta, asta nu arata nimic bun. Ii urmaream cu atentie si, parca, nici nu ma mai intrebam ce avea sa se intample cu mine. Iar temerile lor s-au adeverit.


A fost nevoie de o singura noapte ca razboinici cu fata ascunsa, veniti de niciunde, sa ucida pe cei care pazeau focul si care ar fi trebuit sa ii trezeasca pe ceilalti. Totul s-a intamplat in liniste, fara ca macar cineva sa auda un zgomot. Din cusca mea, priveam inspaimantat si nu puteam scoate niciun sunet. Abia cand toti pazitorii focului au fost ucisi, strigatul de lupta al strainilor a izbucnit din toate piepturile. Armele lor au inceput sa se agite si sagetile din arcurile lor puternice sa zboare inspre acoperisuri. Parea ca se aflau peste tot. Au navalit ca salbaticiunile in colibe, ucigand barbatii si legand femeile. Dadeau foc lucrurilor care nu le erau de trebuinta, ca si cum ar fi vrut sa stearga totul de pe fata pamantului. Cautau hrana, iar atunci cand au gasit-o au izbucnit in strigate de multumire. Pe mine m-au eliberat doar ca sa ma alature celor care urmau sa ia calea rasaritului, alaturi de ei. Se vedea limpede ca si pentru ei eram o ciudatenie, altfel m-ar fi ucis pe loc.


La primele raze ale soarelui am pornit intr-un sir lung, femei, copii si... eu, insotiti de ciudatii razboinici cu fetele acoperite. Ne-au purtat cale de trei zile si nopti prin trecatori si carari de munte, pana cand am ajuns la marea cea mare. Am inteles ca acesta era mesajul zeilor si stiam ca aveam sa scap cu viata. Ma adusesera pana aici, iar de acum incolo aveau sa imi poarte pasii catre raspunsurile pe care le asteptam. Strainii ne-au dus pe toti, asemenea animalelor legate, pana la malul marii, acolo unde alti barbati asteptau alaturi de ambarcatiuni cum nu mai vazusem vreodata. Trunchiuri de copaci, cioplite atent si legate intre ele, impodobite cu o tesatura uriasa umflata de vant, aveau sa ne poarte pe celalalt mal, la umbra unor copaci nemaivazuti. Iar de aici, calatoria mea abia avea sa inceapa...

CITESTE AICI CONTINUAREA POVESTII LUI CHIDON, SALBATICUL CARE A SUPRAVIETUIT POTOPULUI
Sursa: descopera.ro

Chinezii sunt de vină pentru foamea din Africa, spun germanii

Seceta care devastează Cornul Africii este amplificată de politica Chinei de-a cumpăra pământ în regiune, spune Guenter Nooke, coordonaorul politicilor germane pentru Africa, citat de AFP.
“În cazul Etiopiei, există o suspiciune că achizițiile de terenuri pe scară mare de către companii străine sau state cum este China, care vor să facă agricultură industrială, sunt foarte atractive pentru o elită restrânsă. Ar fi mai util pentru marea masă dacă guvernul s-ar concentra să creeze propriul sistem agricol”, a explicat el. Nooke spune că investițiile chineze sunt concentrate către ecport, ceea ce poate conduce la “conflicte sociale majore” în momentul în care populația va rămâne fără sursa de hrană.
Totuși, germanul spune că nu tot ce face China în Africa este rău. “Investițiile chinezești au totuși un avantaj. Ele demonstrează că se poate face agricultură industrială chiar și în Africa.

 

Germania susține o reducere graduală a subvențiilor acordate în Europa pentru agricultură, astfel încât fermierii africani să aibă șanse la export. Totuși, rezistența este deocamdată mare.
Somalia este cea mai afectată de cea mai gravă secetă care a lovit Cornul Africii în ultimii 60 de ani, iar 12 milioane de oameni sunt în pericol de foamete. Catastrofa a mai lovit părți din Etiopia Djibouti, Kenia și Uganda.

Sursa: business standard

Sursa: standard.money.ro