In 1925, un grup de soldati care urmareau niste banditi ascunsi in Muntii Pamir, au dat peste niste urme ce pareau a fi fost facute de niste picioare desculte, pe zapada. Urmele duceau pâna la intrarea intr-o pestera aflata undeva, pe peretele abrupt al muntilor. De teama unei intâlniri cu cine stie ce ucigas, soldatii au patruns in pestera, deschizând foc chiar de la intrare. Apoi au cercetat sa vada in ce anume trasesera. Pe podea zacea o fiinta ciudata. Doctorul care insotea expeditia a lasat urmatoarea descriere:“La prima vedere parea o maimuta. Era peste tot acoperita de par. Dar stiam ca in muntii pamir nu exista maimute. Am intors de mai multe ori capul acelei fiinte pe spate si fata si l-am masurat. Era un mascul mai in vârsta, având inaltimea de 1,67 – 1,70 metri. Pieptul era acoperit cu par cafeniu mai lung si mai rar. Pe burta, parul de culoare gri era scurt si gros. Pe sezut avea mai putin par, de unde rezulta ca aceasta fiinta avea obiceiul sa sada ca si omul. Soldurile erau acoperite cu mult par, in timp ce geninchii erau dezgoliti si aveau bataturi. Laba piciorului era complet lipsita de par si era acoperita cu piele aspra, maro. Parul devenea mai subtire spre mâini, palmele fiind acoperite de o piele batatorita. Culoarea fetei era intunecata. Aceasta fiinta nu avea nici barba si nici mustata. Parul de pe ceafa era gros si incâlcat. Dintii mari si egali aveau forma dintilor umani. Fruntea era tesita, arcadele proeminente, nasul turtit, urechile fara par, putin mai ascutite decât ale omului si cu lobul mai lung. maxilarele proeminente, deosebit de masive, faceau ca fata sa se asemene cu cea a tipului mongoloid. Aceasta fiinta ciudata avea un piept foarte puternic si muschi bine dezvoltati. Nu am gasit nici o diferenta anatomica importanta intre aceasta creatura si om.”
Continuând investigatiile, s-a constatat cum ca localnicii afirmau ca aceste fiinte, denumite almas, ar fi trait in pesteri greu accesibile si s-ar fi hranit cu fructe, rozatoare si plante.
Pe 13 februarie 1974, un localnic, pastor, a facut descrierea unui almas pe care l-a intâlnit in drumurile sale prin muntii din provincia Bayan Ulegei, situata in sud-vestul Mongoliei. Descrierea sa se potriveste cu a altor martori oculari:
“Almas pare sa fie jumatate om si jumatate animal si este acoperit cu par negru-roscat. Fata este lipsita de par. Partea din spate a capului are o forma conica, fruntea este turtita iar arcadele si maxilarele proeminente. Almas are statura medie a omului si merge aplecat, cu genunchii indoiti. Are umeri largi si brate lungi. Degetele de la picioare sunt intoarse inauntru. Almas se sperie usor, este suspicios, dar nu este agresiv si-si desfasoara activitatea in timpul noptii. De obicei este vazut in zori sau la lasarea amurgului. Nimeni nu l-a vazut vreodata vorbind. Se hraneste cu radacini, frunze, iarba si alte vegetale. Prefera sa stea ascuns in munti, departe de om”
Relatari despre grupuri de almas dateaza inca din secolul al XIII-lea. In vremurile acelea, seful unei misiuni diplomatice trimisa de regele Frantei in Mongolia a relatat gazdelor despre niste oameni salbatici care traiau in desert, la sud de orasul Omyl.
Doua secole mai târziu, nobilul bavarez Hans Schiltberger, ajuns prizonier al lui Timur Lenk, relata despre salbaticii care traiau in desertul Dzungartia, laolalta cu hergheliile de cai salbatici. Trebuie remarcat faptul ca urma acestor cai salbatici a fost redescoperita abia in anul 1877, intâmplator, pe când un zoolog rus rasfoia o carte veche in care apareau desene cu fauna din Mongolia secolului XVIII. In aceasta carte exista si imaginea unei creaturi bipede, acoperita in intregime cu par, cu exceptia mâinilor si picioarelor. La denumire, in carte era dat “om salbatic”.
In anul 1906, geograful rus Badzar Baradun, a vazut un almas in muntii Altai. Din 1927 nu a mai aparut nici o relatare despre populatia almas din regiunea Gobi. Dar toate relatarile au un punct comun. iciodata almas nu erau intâlniti in grupuri mari, uneori fiind insotiti si de copii. O relatare mongola povesteste despre un localnic care, plecat in cautarea unei camile ramase in urma, a vazut un grup de almas care stateau in jurul focului. O alta relatare se refera la un sugar care a fost lasat singur de mama sa.
Pâna la intoarcerea mamei naturale, copilul a fost alaptat de o alta femela almas. La revenirea mamei, doica improvizata a lasat copilul si a fugit. Un alt almas a fost vazut in timp ce era fugarit de o haita de câini de vânatoare iar un altul a fost intâlnit in Muntii Burkut, lânga râul Delyun. Acesta din urma era inalt, puternic, cu par negru pe piept, abdomen si spate. Pe cap parul tindea sa devina gri. Cei care l-au vazut au incercat sa-l captureze si au tras cu armele de vânatoare spre creatura, incercând sa nu-l raneasca. Localnicii au dezaprobat incercarea de ranire a creaturii, mai ales ca ei ii numesc pe almas “stapânii muntilor”.
La ora actuala, aria de raspândire a populatiei almas este limitata la mai putin de 1000 de km, in special in muntii Mongoliei.
Pe 26 iunie 1953, un lucrator agricol a descoperit cadavrul unui almas, pe jumatate ingropat in nisip. Unele relatari vorbesc despre cranii de almas pastrate in colectii particulare sau alte parti din organismul unui almas. Se presupune ca fiinte similare exista si in Caucaz, cu deosebirea ca acestia sunt ceva mai comunicativi decât fratii lor din Mongolia. Rudele din Caucaz au mai putin par pe corp si sunt mai scunde. Indivizi de acest gen au fost vazuti intrând in lanurile cu porumb pentru a se hrani cu stiuleti.
Cercetatorii au incercat sa dea un raspuns la intrebarea: “Cine sunt almas?”. Unii spun ca ar fi vorba despre niste maimute care, prin cine stie ce conditii au ajuns in zona respectiva, probabil pe vremea marilor hani. Dar, cei mai multi, considera ca almas sunt ultimele ramasite ale Omului de Neanderthal, despre care s-a spus ca a disparut in urma cu peste 35.000 de ani, alungat de omul primitiv, respectiv stramosul nostru. Se pare ca in urma agresivitatii adversarilor sai, ultimii oameni din Neanderthal s-au retras in munti, infatisarea lor permitându-le sa traiasca in conditiile vitrege din munti. Iata, asadar, cum, dintotdeauna a iest la suprafata caracterul violent al rasei umane. Om impotriva omului, pentru ca, in cele din urma, selectia naturala sa-si spuna inca o data cuvântul: brutele au supravietuit. Si au creat o civilizatie.
Note
Un studiu a infirmat teoria potrivit căreia omul de Neanderthal era exclusiv carnivor. Ca şi „verişorul” său modern, el consuma legume şi fructe.
Potrivit unei teorii mai vechi, acest regim alimentar exclusiv carnivor ar fi fost cauza care a determinat dispariţia omului de Neanderthal în urmă cu 30.000 de ani, notează Mediafax.
Apărut în Europa şi în Orientul Mijlociu în urmă cu circa 300.000 de ani, Omul de Neanderthal a coexistat aproximativ 10.000 de ani cu omul modern – Homo sapiens -, după care a dispărut, din cauze care fac şi astăzi obiectul unor aprige dispute între cercetători.Potrivit unei teorii precedente, Homo sapiens a putut să supravieţuiască şi să se adapteze mai bine unor surse alternative de hrană, învăţând să consume legume şi fructe, dar şi peşti şi fructe de mare, în funcţie de zona în care se afla.
Însă acest studiu recent, publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), îi prezintă pe “verişorii” dispăruţi ai omului modern într-o lumină cu totul nouă.
Studiul a avut la bază o analiză a unor resturi de hrană rămase în placa de tartru care acoperea dinţii fosilizaţi ai unor neanderthalieni, descoperiţi în situri arheologice din Irak şi din Belgia.
Cercetătorii au descoperit resturi de amidon provenind din plante sălbatice, legume, rădăcini şi tuberculi în tartrul depus pe acei dinţi fosilizaţi.
Multe dintre aceste alimente au suferit modificări fizice care corespund proceselor de coacere şi de fierbere – în special resturile de amidon -, acest detaliu făcându-i pe specialiştii americani să afirme că omul de Neanderthal stăpânea focul, cu mult înainte de apariţia omului modern.
Neanderthalienii căutau să prepare hrana
Dinţii fosilizaţi conţin şi particule de curmale şi de amidon provenind de la multe alte specii vegetale, pe care savanţii încearcă să le identifice în viitorul apropiat.
Obiectele din piatră descoperite în aceste situri nu indică, însă, faptul că neanderthalienii ar fi folosit anumite unelte pentru a măcina grăunţele. Pe atunci, ei nu practicau, probabil, agricultura.
Însă noile indicii “arată faptul că neanderthalienii consacrau mult timp şi făceau multe eforturi pentru a face ca alimentele lor să devină mai comestibile şi cu o valoare nutriţională mai mare”, consideră autorii studiului.
“Toate aceste date demonstrează că omul de Neanderthal era sofisticat în ceea ce priveşte maniera de a strânge şi prepara hrana, indiferent dacă era vorba de a vâna animale de talie mare sau de a culege şi a prepara alimente de natură vegetală”, au adăugat cercetătorii.
Potrivit acestor antropologi, adaptările majore în ceea ce priveşte achiziţia şi prepararea hranei de către triburile de hominizi, în special coacerea şi fierberea alimentelor de natură vegetală, au deschis calea către apariţia agriculturii, ale cărei prime forme rudimentare au apărut către sfârşitul paleoliticului mijlociu, în urmă cu 50.000 de ani.
Sursa:
MISTERELE LUMII
Timp de 400 de ani, palatul Topkapi a servit drept resedinta principala pentru Imperiul Otoman. Abia in 1929, turcii s-au gandit sa-l faca muzeu, reorganizand toate documentele, artefactele si obiectele ascunse prin pivnite si celelalte camere impresionante ale cladirii. Asa se face ca in acest proces a fost descoperita si o harta, realizata in 1513 de catre amiralul si cartograful Piri Reis. Harta arata portiunea vestica a Europei, partea vestica a Africii, America de Sud si, surprinzator, Antarctica. Reis a desenat cu precizie potrivirea dintre Africa si America de Sud (initial masa comuna, apoi continentele s-au departat in timp), precum si Antarctica, taram inghetat vazut pentru prima oara in 1820 de catre Mikhail Lazarev si Fabian Gottlieb von Bellingshausen.
4.Proiectul SETI
Sursa: Fata nevazuta a lumii….