"Apa vie" - o minune 100% românească: salvează vieţi, întârzie îmbătrânirea

Apa săracă în deuteriu este creaţia "gulerelor albe" de la Institutul Naţional de Cercetare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice, din Râmnicu Vâlcea n Foto: Gândul/Valeriu Tanasoff

Apa săracă în deuteriu a fost inventată de români şi premiată în străinătate. Un doctor din Timişoara o foloseşte pe bolnavii de cancer, pentru a le dubla durata de viaţă. NASA a studiat-o ca să o ia pe Marte. O jumătate de litru costă 15 lei şi nu e medicament. Se cumpără mai mult online

Gianina M. din Lugoj ar fi trebuit să fie demult pe lumea cealaltă. La 17 ani are un cancer mai vechi. Au trecut deja trei ani, boala ei e perfect stabilă şi fata trăieşte ca tot omul sănătos. S-a făcut bine bând în fiecare zi "apa vie", produsă la Râmnicu - Vâlcea de gulerele albe ale Institutului Naţional de Cercetare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice. Apă sărăcită în deuteriu, au numit-o cercetătorii; lumea i-a zis direct "apă miraculoasă".

"De trei ani, Gianina bea numai apă din aceasta, cam un litru jumătate pe zi şi nu mai foloseşte deloc citostatice. Mama îi prepară şi supa cu apa respectivă. Nu a făcut metastază, deci practic e ca şi vindecată", ne-a spus doctorul Nicola Trăilă, şeful Clinicii de chirurgie oncologică din Spitalul Municipal Timişoara. Numai cu apa a prelungit vieţile a câteva zeci de canceroşi. "La cazurile avansate nu a vindecat boala, ci a dublat durata de viaţă. Cele mai bune rezultate au fost la cazurile incipiente, la copii şi la tineri. Iar la chimioterapie taie greaţa, bolnavul nu mai varsă şi e mai puternic. Atenţie, nu este un medicament, ci doar completează medicamentaţia", ne-a mai explicat doctorul Trăilă. Şi el bea zilnic apă, dimineaţa, în ceai. Ca să aibă efect, trebuie să bei fără pauze.

Japonez îndrăgostit de apa miraculoasă: a luat 20 de tone

Există, însă, un japonez care se şi îmbăiază în "apă vie" cumpărată din România. Avea un cancer esofagian şi doctorii îi mai dăduseră câteva luni. Profesor universitar fiind, ştia de apă. A luat avionul din Tokyo, s-a dus la Râmnicu - Vâlcea, s-a întors acasă cu promisiunea că i se pun rapid 20 de tone pe vapor. Au trecut opt ani, omul se simte ca şi cum n-ar fi fost bolnav niciodată. "A ajuns cel mai înfocat fan al apei. Zice că se îmbăiază în ea fiindcă e bună pentru epidermă, ba chiar îşi face şi sake din ea", râde profesorul Ioan Ştefănescu, directorul institutului. Şi el bea de vreo 15 ani, la cafea.

"Aproape toată lumea din secţie consumă şi de aia sunt toţi foarte zglobii şi cu poftă de viaţă", zice. S-au făcut cercetări pe şoareci şi pe găini; rezultatul a fost că cei adăpaţi cu apă vie au trăit mai mult şi au fost mai sănătoşi. Deuteriul este un izotop al hidrogenului considerat responsabil pentru îmbătrânire şi nu numai. Cu cât ai mai puţin deuteriu în sânge, cu atât e mai bine, zic cercetătorii.

Doctorul dermatolog Ioan Nedelcu a folosit apa pe pacienţii săi. A şi creat o gamă de creme pentru întreţinere pe bază de apă echilibrată în deuteriu. "Încetineşte îmbătrânirea cutanată, e spectaculoasă. Şi pentru acnee e grozavă, şi pentru psoriazis. Mi-a luat patru ani să realizez această gamă, iar acum conţine 19 produse diferite pe bază de apă. Produsele sunt unice, dar nu foarte cunoscute. Pentru a populariza linia este nevoie de multe sute de mii de euro,

 dar nu am aceşti bani", spune doctorul Nedelcu. Mai demult au ajuns la institut şi nişte cercetători de la NASA, dornici să ia apa pe Marte, pentru "un transport de fiinţe vii". Au studiat, s-au minunat, dar urmarea nimeni n-o ştie. Asta s-a întâmplat după ce invenţia fusese copleşită de premii şi medalii, la Saloanele de la Bruxelles, Geneva, Londra şi Budapesta.

Ungurii cumpără jumate din producţie, japonezii - 15%

Cum s-a "născut" apa? S-a întâmplat prin anii '80 şi a avut doi "tătici"; unul este chiar directorul institutului de astăzi. Atunci ei studiau apa grea. La apa vie au ajuns fără să vrea, că intra în tehnologia de producere a apei grele. Abia după patru ani au obţinut... un litru de apă săracă în deuteriu. "Primul nostru şoc: nu avea nici un element de toxicitate, nici o urmă de nenatural. Prin '86 am obţinut şi brevetul, iar bolnavii au început să curgă la uşa institutului", zice profesorul Ştefănescu.

Afacerea a început odată cu un anunţ - un ungur cumpăra sute de tone de apă. "Noi ne chinuiam cu un litru... ce să facă, ăla, domne, cu sute de tone? Ne-a cumpărat o tonă, a doua şi am început să ne dezvoltăm. Noi, până la el, nu ştiam că e atât de bună pentru sănătate. Prin 2000 exportam până la 150 de tone pe an (adică 150.000 de litri). El o cumpăra de la noi ca apă distilată, îmbuteliată sub un nume ales de el, şi o vindea bolnavilor ca apă potabilă, terapeutică". Pe sticlă nu scria unde e făcută. Când ungurul n-a mai putut plăti, directorul şi-a luat alt partener. Inginerul Cristian Mladin s-a angajat să cumpere şi să plătească regulat. Directorul i-a făcut şi un transfer de brevet, legal, iar acum partenerul său este cel care o produce în institut şi o vinde mai departe sub numele de Qlarivia. O jumate de litru costă 15 lei şi conţine de cinci ori mai puţin deuteriu decât apa obişnuită.

Cel mai mult o cumpără tot ungurii (40%-50%) şi japonezii (10-15%). Restul se duce la românii bolnavi şi la câţiva pacienţi din SUA, Germania şi Turcia. Însă un american a cumpărat 180 litri fără a fi bolnav, numai pentru întreţinere. "Ne aflăm exact unde trebuie. Procentul vânzărilor în ţară e în creştere, mergem cu paşi mărunţi, pentru a testa piaţa. Exportăm maximum 150 de tone pe an fiindcă e încă afacere la scală mică", zice inginerul Mladin. E scumpă fiindcă se face puţină apă, iar 60% din preţul de cost e energie pură. "Una e să distribui cu furgoneta, alta cu camionul. E mai mult un hobby, deocamdată trăiesc din alte afaceri", zice stăpânul afacerii.

Dacă respiri pe instalaţia de îmbuteliere, o speli opt ore

La institut, apa se produce continuu, zi şi noapte, într-un turn înalt de 30 de metri care "munceşte" 8.000 de ore pe an, cu cinci angajaţi. E ca un imens cazan: se pompează apă normală de Bistriţa, urcă pe conducte până în vârf, este distilată, curăţată de deuteriu şi revine jos, în jet anemic, pe un furtunaş. Se pune în nişte containere din plastic alb, se ozonifică, 

se decontaminează, apoi merge în altă parte, la instalaţia de îmbuteliere. Asta e ca-n filmele SF, a costat 70.000 de euro - e un soi de vitrină perfect curată, cu comandă computerizată şi plină de tot soiul de ţevi, furtune şi orificii.

 Vreo patru oameni îmbrăcaţi în alb, cu măşti, mişună concentraţi pe lângă ea.Dacă respiră vreunul pe instalaţie, dacă strănută sau dacă lasă o amprentă pe anumite piese, trebuie spălată toată instalaţia! Iar spălarea durează opt ore. În alt birou se face analiză izotopică a apei, cu nişte aparate de o "tehnologie incredibilă"; nişte fire ultrasubţiri, de abia le vezi cu ochiul liber. Prin ele circulă tot felul de substanţe. Numai instalaţia asta a mai costat un milion de euro. Scump, dar merită. 

Căci "părinţii" apei vii sunt siguri că invenţia lor va salva multe vieţi, de aici încolo.

surse

http://www.gandul.info/reportaj/apa-vie-o-minune-100-romaneasca-salveaza-vieti-intarzie-imbatranirea-5367972 

http://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/apa-vie-o-minune-100-romaneasca-salveaza-vieti-intarzie-imbatranirea-5372655

http://adevarul2012.blogspot.ro

Momentul Prezent şi Călătoria Vieţii

Atunci când porneşti într-o călătorie, e foarte bine să te uiţi la o hartă rutieră. Aceasta este o invenţie intelectuală, care te ajută să capeţi o idee generală despre modul în care trebuie să procedezi. Dar ea nu este şi nu poate fi niciodată o adevărată descriere a drumului. Nimeni nu-ţi poate spune cum va arăta acel drum. Numai experienţa ta poate face acest lucru. În orice situaţie apare un moment în care iau sfârşit pregătirile şi începe experienţa. Faptul că ştii că te-ai pregătit bine, îţi poate da convingerea că totul va fi în regulă, dar reuşita apare numai atunci când te bizui pe tine însuţi. Convingerea este un lucrul important, la care trebuie să renunţi în cadrul experienţei. În felul acesta, faci un salt uriaş înspre credinţă.

Cu timpul, toată lumea trebuie să pună harta jos şi să fie prezentă în cadrul experienţei. Pe parcursul călătoriei apar întâmplări neaşteptate, abateri din drum, schimbare de vreme. A conduce o maşină este cu totul altceva decât a te uita pe o hartă.

Cel mai bun lucru pe care această gândire liniară şi secvenţială ţi-l poate da este o hartă a experienţei tale potenţiale. Dar ea nu te poate conduce pe parcursul acestei experienţe. Atunci când te afli în mijlocul experienţei, există semne care te ajută. Indicatorul de ocolire îţi spune că trebuie să schimbi direcţia. Indicatoarele de pe autostradă îţi spun cum s-o iei pe banda care trebuie, sau când să faci la stânga. Există indicatoare care-ţi arată unde se află locuri în care poţi să mănânci, să dormi sau să găseşti benzină. Dacă nu citeşti aceste indicatoare, nu poţi avea o experienţă reuşită. Indicatoarele vin din interfaţa dintre realitatea exterioară şi cea interioară. Ele sunt create prin conexiunea noastră intuitivă cu viaţa.

Indicatoarele ne apar numai în momentul prezent. Nu găseşti unul care să-ţi spună „Mâine sau, cândva, luna viitoare, mergi drept înainte”. Indicatorul îţi spune să mergi drept înainte acum, sau foarte curând. El îţi arată cum să procedezi, aici şi acum. Indicatoarele sunt extrem de folositoare şi importante. Din nefericire, ele sunt aproape complet nebăgate în seamă de către emisfera stângă a creierului – mintea liniară.

Atunci când porneşti într-o călătorie, o hartă îţi poate fi de mare ajutor. Informaţia emisferei stângi a creierului te poate ajuta să te pregăteşti. Dar, o dată pornit, indicatoarele sunt absolut necesare. Dai tu oare atenţie indicatoarelor ce apar în viaţa ta, sau încerci să-ţi organizezi viaţa, folosind numai harta?

Fiecare dintre voi are acces la îndrumarea aflată la un nivel emoţional profund. Dacă „vei fi împreună” cu experienţa ta, vei simţi indicatoarele care apar. Ele îţi pot spune simplu că „asta e în regulă” sau “nu e bine ce faci” – iar aceasta este, adesea, singura informaţie de care ai nevoie. Pentru a primi îndrumare nu e nevoie să ai viziunea unui sfânt. Îndrumarea este marele tău aliat în viaţă. Atunci când te bazezi pe ea, poţi să mergi înainte cu un minim de planificare. Dar atunci când o ignori, oricât ai planifica, tot nu ajungi acasă.

Atunci când ştii unde vrei să mergi, te poţi baza pe îndrumarea din tine care te ajută să ajungi acolo. A încerca să-ţi dai seama pe plan intelectual „cum să ajungi acolo” este un exerciţiu inutil. Pur şi simplu, nu poţi să ştii dinainte. Dar, atunci când te vei afla în decursul experienţei, indicatoarele vor apare şi vei şti încotro să o apuci.

Cu cât ai mai mare încredere în îndrumările din tine, cu atât viaţa îţi devine mai spontană. Planurile sunt întotdeauna tentative care permit provocări şi daruri neanticipate. Dar aceasta nu înseamnă că nu eşti pe deplin implicat. În realitate, poţi să iei hotărâri plecând dintr-un loc mult mai profund. Iar când te implici total, o faci fără nici un fel de sacrificiu.

Schimbarea direcţiei

Adesea, pe parcursul vieţii, trebuie revizuit modul de implicare. Faci un plan pentru viitor, iar acesta nu se materializează. Oricât de tare te străduieşti să-l urmezi, el nu se împlineşte. Acesta e un indiciu că trebuie să te repliezi, să renunţi la ceea ce te aşteptai în funcţie de trecut şi să te deschizi spre ceea ce vrea să se întâmple în acest moment.

Renegocierea implicărilor nu este un semn de slăbiciune sau de inconsecvenţă, decât dacă se întâmplă în permanenţă. Atunci când ceva pare că nu iese aşa cum vrei, cel mai bun lucru de făcut este să spui adevărul celorlalţi oameni implicaţi. Cel mai adesea vei descoperi că ceilalţi au propriile lor rezerve în privinţa acelui plan. Prin urmare, revizuirea lui se face în interesul tuturor părţilor.

Uneori, e posibil să ceri o schimbare care nu va fi acceptată de către ceilalţi. Atunci, va trebui să te adaptezi lor şi să decizi dacă această schimbare este cu adevărat importantă pentru tine. Este oare realizarea planului cu adevărat importantă pentru cealaltă persoană? Poţi tu să faci ce ţi-ai propus – şi să-ţi păstrezi totuşi demnitatea? De obicei, dacă intenţia ta este să te respecţi pe tine însuţi şi pe ceilalţi, se poate găsi o soluţie reciproc acceptabilă. Menţinerea în permanenţă a ideii că binele tău cel mai mare nu intră în conflict cu binele cel mai mare al altora, facilitează descoperirea soluţiilor care îi respectă pe toţi în mod egal.

Abuzurile şi trădarea apar atunci când ţii cu dinţii de un plan sau, din cauza fricii, încalci înţelegeri. Dacă îţi asumi o obligaţie şi nu te simţi bine respectând-o, trebuie să comunici acest lucru persoanelor implicate. Important în acest caz nu este dacă se ţine o promisiune, ci dacă este comunicată modificarea ce s-a petrecut în inima ta, sau în hotărârea pe care ai luat-o. Întotdeauna îi respecţi cel mai bine pe ceilalţi, spunându-le adevărul despre propria ta experienţă.

Trădarea apare din cauza reacţiei celorlalţi. Se creează frică, iar aceasta nu este recunoscută şi nici comunicată. Comportamentul bazat pe frică, ce apare ca rezultat, este un atac împotriva altora. Alternativa e o comunicare cinstită. Când spui altuia „simt că mi-e frică şi nu sunt sigur că-mi pot ţine promisiunea”, ai respectat atât pe cealaltă persoană, cât şi pe tine însuţi. Dar dacă nu spui nimic şi te retragi din cauza fricii, sau acţionezi într-un mod ostil, pur şi simplu adânceşti frica pe care o trăieşti (şi pe care, probabil, o trăieşte şi cealaltă persoană).

Problema implicării reprezintă una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă fiinţele umane. Frica de a fi controlat, abandonat şi trădat se manifestă pretutindeni. Cei care pretind dragoste de la alţii sau cedează în faţa acelor pretenţii sunt, în cele din urmă, abandonaţi sau trădaţi. Acest lucru se întâmplă, deoarece ei se trădează pe ei înşişi. A spune DA sau NU unei alte persoane, reprezintă o comunicare clară. Dar a spune „nu”, atunci când vrei să spui da şi a spune „da”, atunci când vrei să spui nu, creează condiţii pentru abuzuri.

A înţelege că ai spus „da” – şi a şti că acum nu te simţi în largul tău în această privinţă – este primul pas înspre a te respecta pe tine însuţi. A-i spune partenerului tău – este al doilea pas. În cele din urmă, nimeni nu trebuie să ţină o altă persoană legată de o promisiune pe care a facut-o în trecut şi în privinţa căreia nu se mai simte în largul ei în prezent. Dacă nu poţi să dezlegi o altă persoană de trecut, cum te poţi dezlega pe tine însuţi? Ceea ce contează nu este faptul că sunteţi împreună sau despărţiţi, ci dacă faceţi acest lucru într-un mod plin de corectitudine şi de respect mutual. Aceasta este cheia.

Linistea inimii de Paul Ferrini

Sursa: drumuricatretine.wordpress.com/

Pilda Sfantului Vasile cel Mare - despre ispitele si greutatile vietii - intunecarea sufletului

Pilda Sfantului Vasile cel Mare 

Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mânăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus: 

- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea l-au răpus. Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!

Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi l-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort, însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.

Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:

- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi îngheaţă în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute. Însă, alţii, vai de aceia! sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este îngheţat de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

†

Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte.

sursa: http://cristytepes.wordpress.com

Sursa: http://trezirea-constiintei.blogspot.ro

ARBORELE VIETII DACIC (1)

În cei aproape 6000 de ani de istorie cunoscută, pe planeta noastră s-au ridicat foarte multe imperii. În tot acest timp au apărut (şi s-au dezvoltat) multe civilizaţii înfloritoare, în care arta, ca expozant al trăirilor sufleteşti, pare să fi atins culmea dezvoltării. Oricât de multe şi de înfloritoare au fost toate aceste civilizaţii, niciuna nu a putut să afle răspunsul la marile întrebări fundamentale ale omenirii: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Avem un scop? Care este acesta? Cine este Creatorul nostru? Care este rostul vieţii? Dar rostul morţii? Marile întrebări au devenit, fie speranţe, fie obsesii sau temeri. Ba chiar religii au fost înfiinţate plecând de la ele!

Odată cu trecerea timpului, aceste întrebări au încetat să mai devină „felinare” pentru căutările unor suflete în tenebrele timpului, astfel că doar puţini dintre artişti şi filozofi par să mai fie facinaţi de ele. Orice fel de răspunsuri s-au dovedit a fi himere… După cum bine se ştie, vânarea de himere aduce multă amărăciune în suflet, căci trecerea timpului smulge cu mare sete din puţinii ani ai omului.

Cu durere în suflet, omul a lăsat deoparte aceste întrebări şi a căutat ca măcar în puţinii săi ani de viaţă să trăiască în cel mai bun mod cu putinţă. Însă, şi acest lucru pare să fi dat multă bătaie de cap, asemenea marilor căutări.

Noile întrebări au devenit: Poate avea omul o viaţă fericită? Dacă da, cum? Putem avea o societate perfectă? Până unde poate merge omul?

Au fost chiar şi mari împăraţi, care au vrut să schimbe lumea după idealul lor. Ideile lor măreţe erau susţinute, din toate punctele de vedere, de imperiile pe care le conduceau. S-au pus în faţa propriilor lor armate, cu averi cum nici mintea nu poate cuprinde, şi au plecat să schimbe lumea. Totuşi, niciunul dintre aceşti împăraţi nu a reuşit să le facă oamenilor viaţa mai frumoasă. În schimb, au adus durere şi moarte. Încă o „palmă” – a câta oară? a fost dată omenirii. Cuvintele Ecleziastului păreau că răsună cu o şi mai puternică voce:

„Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână.

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui!”

Cu toate acestea, omul a căutat să fie mai mult decât un simplu „dobitoc”, care se bucură de ceea ce mănâncă şi bea. A căutat mai mult, a vrut mai mult, a putut mult! Şi chiar a găsit mai mult! Poat că a fost din mila „zeilor”, poate că au fost acte de revoltă ale unora, poate că au apărut dintr-o sforţare supraumană, sau poate că a fost doar întâmplarea!

În cadrul multor civilizaţii, viaţa omului a fost adesea asociată cu viaţa unui arbore. Ambii cresc dintr-o sămânţă, au nevoie de timp, hrană adecvată, soare, apă, foc şi pământ. Ambii au o puternică legătură cu pământul, din care îşi trag „seva” şi tăria, dar au şi o inefabilă comuniune cu cerul, cu Soarele, cu „hrana” din nori şi din stele.

După o vreme, atât omul cât şi arborele, îşi lasă la rândul lor sămânţa pe pământ, iar urmaşii lor vor continua să îmbogăţească grădina vieţii. La fel ca şi arborii, sunt unii oameni care dau roade bune, iar unii nu dau roade deloc. Unii lasă roade foarte amare iar alţii lasă roade otrăvitoare. Şi unii şi alţii ajung în acelaşi putregai al istoriei…

Plecând de la asemănarea dintre oameni şi aceste blânde fiinţe, în subconştientul marilor civilizaţii istorice s-a închegat arhetipul arborelui vieţii. Acest arhetip nu putea apărea decât în cadrul acelor civilizaţii care permiteau dezvoltarea ideilor de progres, unitate, armonie, perfecţionare. Adică doar celor mai mari civilizaţii!

În cadrul culturii occidentale, cel mai cunoscut arbore al vieţii este cel venit prin cultura iudaică. Este vorba de arborele sefirotic din cadrul Cabalei. Cabala (Kabbalah, Qabala) înseamnă în limba ebraică „revelare” sau „recepţie”. Cabala este considerată o ştiinţă spirituală aparte, reprezentând un set de învăţături secrete despre evoluţia spirituală. Se spune că a fost revelată direct de către Divinitate!

Arborele sefirotic din cadrul Cabala este considerată a fi o esenţă a corpului spiritual-energetic. Deşi (în decursul timpului) din Cabala s-au desprins mai multe ramuri, arborele sefirotic a rămas acelaşi.

În principu este vorba de zece sefiroturi dispuse sub forma de mai jos:

Arborele sefirotic cuprinde 10 sfere (sefire), considerate regiuni distincte ale Universului, iar între ele există 22 căi de legătură. Cele zece sefiroturi sunt:

Kether: Coroana 

Hohmah: Înţelepciunea 

Binah: Inteligenţa 

Chesed: Graţia 

Geburah: Forţa 

Netzah: Victoria 

Hod: Gloria 

Tiferet: Frumuseţea 

Yesod: Fundamentul

Malkut: Regatul  

Despre fiecare sefiră în parte se pot spune foarte multe lucruri, în fond este vorba de regiuni distincte, care au corespondenţe cu însăşi structura omului. Fiecare sefiră în parte este guvernat de către un înger (Metatron – care participă la Tron, Raziel – secretul lui Dumnezeu, Tzafkiel – contemplarea lui Dumnezeu, Tzadkiel – dreptatea lui Dumnezeu, Kamael – dorinţa lui Dumnezeu, Mikael – care e Una cu Dumnezeu, Haniel – graţia lui Dumnezeu, Rafael – vindecarea lui Dumnezeu, Gabriel – forţa lui Dumnezeu, Sandalfon – Dumnezeu în lumină).

Întreg arborele este structurat pe trei „piloni” de bază, reprezentând: 

Mila (dreapta) 

Severitatea (stânga)

Echilibrul (centru) 

Fie că este vorba de om, de un grup oarecare, fie că este vorba chiar de naţii, toate „caracteristicile” evolutive se pot desfăşura pe structura arborelui sefirotic. Ba chiar şi diversele activităţi sau asociaţii, precum companiile şi corporaţiile din sectorul economic, partidele politice, diversele curente ideologice sau alte activităţi ce presupun grupuri de oameni, pot fi desfăşurate conform structurii arborelui sefirotic. Dacă vreuna din toate acestea nu îşi are cel puţin un corespondent în arborele sefirotic, nu are şanse să treacă de „judecata” lui Jupiter (ciclul de 11,8 ani). 

Studiul Cabalei a constituit „fundaţia” multor organizaţii cu caracter economic şi financiar; nu degeaba fondatorii unor mari corporaţii au fost evrei. De asemenea, nu este de mirare că poporul evreu a reuşit să supravieţuiască în decursul istoriei tuturor vicisitudinilor, de fiecare dată revenindu-şi aproape în mod miraculos. Chiar dacă unii sunt de părere că tocmai aceste perioade grele au determinat un bun „sistem imunitar”, majoritatea ezoteriştilor cunosc că, de fapt, Cabala este comoara spirituală a poporului evreu. În Cabala se găsesc nenumărate porţi de scăpare, nenumărate resurse de putere, dar mai ales nenumărate resurse de înţelepciune.

Arborele vieţii poate fi găsit şi la alte mari civilizaţii.

Una dintre cele mai mari civilizaţii din antichitate a fost Imperiul Sumerian. Constituit între Tigru şi Eufrat – considerat locul Edenului biblic, acest imperiu a lăsat lumii comori spirituale de nepreţuit. Prin celebra Epopee a lui Ghilgameş, umanitatea şi-a făcut cunoscută intenţia, în faţa zeilor, pentru a-şi depăşi starea de fiinţă muritoare. Era prima călătorie spre nemurire, din perioada postatlanteană. Deşi eroul nu-şi atinge obiectivul – acela de-a deveni nemuritor, lasă totuşi umanităţii zestrea unei mari credinţe: că omul îşi poate depăşi starea, ba chiar visează că poate fi asemenea zeilor.

Prin Epopeea lui Ghilgameş avem în faţă nu doar o dorinţă ancestrală ci mai cu seamă o voinţă; este voinţa care precede drumul – MAREA CALE. Pentru prima dată, în noua eră, nu mai contează atât de mult finalul cât drumul însuşi! 

Dar oare ce anume animă sufletul spre un astfel de drum? Ce anume a putut „atinge” într-un asemenea hal sufletul eroului? Cine îşi poate lăsa regatul pentru un vis „iluzoriu”? Nu, regele şi-a adus aminte de alte vremuri… 

Prin intermediul acestei epopei magnifice, omenirea a câştigat o resursă inepuizabilă de putere – speranţa că omul va redeveni ceea ce fusese cândva.

Şi totuşi, în epopeea lui Ghilgameş, se spune că nemurirea poate fi căpătată undeva aici, pe pământ… mai la nord, după un drum lung, istovitor. 

Cea mai veche referire la „copacul vieţii” pare să vină din Vechiul Egipt. Legendele lor spun că civilizaţia egipteană s-a năcut din salcâmul sfânt numit Iusaaset. Acesta a fost arborele sfânt al egiptenilor, care conţine atât moartea cât şi viaţa. 

Totuşi, egiptenii nu lăsat referiri directe la arborele vieţii, nici nu au structurat ideile şi cunoştinţele precum au făcut-o iudeii sau alte civilizaţii. Ei au preferat să rămână modelul geometric al florii vieţii, în timp ce marile tainele au fost codificate în complicatele lor scrieri.

Floarea vieţii este în aşa fel structurată încât cuprinde inclusiv structura arborelui serifirotic.

Sursa: http://remerra.blogspot.com/2012/05/arborele-vietii-dacic-1.html

Sursa: http://daniilgaucan.wordpress.com/