ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (8)

Vezi partea a VII-a aic
http://sfatuitoarea.blogspot.ro/2013/03/istoria-crimelor-papalitatii-7.html

Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 

de Tony Bushby

 

Prostituate la un conciliu al Bisericii

După ce au asistat la spectacolul dezgustător al lăcomiei a trei papi timp de patru ani, prelaţii şi mai marii Bisericii l-au convins pe Împăratul Sigismund să convoace şi să prezideze Conciliul General al Bisericii de la Constanţa (localitate pe malul lacului Boden din Germania şi Elveţia [n.ed.]) în 1414. Acesta era un eveniment nefiresc care avea loc la fiecare patru ani şi care sfida orice înţelegere, „depravarea practicată de oamenii bisericii demoralizând oraşul în care avea loc“.

The Variations of Popery de Samuel Edgar, Londra, 1838, a doua ediţie, pag. 533

Preoţii au angajat 1500 de prostituate, pe care le-au numit „târfe vagaboande“ (ibid.), care îi relaxau în serile de după lungile dezbateri în Conciliu. Se pare că sacerdoţii desfrânaţii erau foarte liberali cu favorurile pe care le făceau acelor profesioniste. Se spune că o curtezană a câştigat în acele zile 800 de florini, o sumă imensă de bani. Desfrânaţii reverenzi au îmbogăţit-o pe prostituată şi i-au ars pe rug pe reformatori.

După ce au audiat martorii, Conciliul a scris o lungă condamnare a lui Ioan al XXIII-lea care avea 54 articole, care poate fi citită în orice colecţie a Conciliilor Bisericii. Ulterior acesta a fost acuzat de viol, adulter, incest, sodomie şi asasinarea papei Alexandru al V-lea.

După un scurt proces el a fost găsit vinovat, a fost eliberat din funcţie, întemniţat şi strangulat. Romanii au aruncat cu pietre şi noroi în sicriul lui când a fost dus la Roma. Nu au avut loc funeralii publice. Umblau bârfe că în timpul pontificatului său el a sedus 200 de femei şi un număr similar de bărbaţi. Mai târziu, în vremuri moderne, în 1958, Angelo Giuseppe Roncalli (1881–1963) s-a urcat pe scaunul papal şi, din anumite motive şi-a luat acelaşi nume ca şi Ioan al XXIII-lea.

Istoricii Vaticanului au început atunci să şteargă din documentele oficiale toate referinţele la originalul Ioan al XXIII-lea, însă nu au reuşit în totalitate căci listele papale ce erau la acel moment în curs de publicare aveau să intre curând în domeniul public.

După doi ani de dispute, cardinalii l-au ales pe Odo Colonna (1368–1431) ca fiind Papa Martin al V-lea (1417–1431), iar acesta precum şi succesorii lui au făcut jurăminte solemne de a reforma papalitatea şi Biserica dar, în realitate, s-au scufundat şi mai adânc în mocirlă. Papii care îl precedaseră pe Martin al V-lea făcuseră atât de puţine pentru progresul oraşului Roma încât atunci când Martin s-a întors, în 1420, după un lung exil la care a fost condamnat pentru legalizarea şi protejarea abuzurilor din Curia, a găsit vacile păscând pe străzile oraşului. Martin s-a înfuriat atât de tare când a aflat că John Wycliffe, profesor la Oxford, (1324–1384), tradusese cu aproximativ cincizeci de ani mai înainte Biblia în limba engleză, încât în 1427 a pus să fie dezgropate rămăşiţele teologului, iar apoi să fie zdrobite şi aruncate în râu. Acest lucru s-a întâmplat la 43 de ani după moartea lui Wycliffe, iar acţiunile papei reflectă labilitatea unei minţi dezechilibrate, nesănătoase.

În timpul acelor „secole de întunecime culturală, curtea papală a fost mai depravată decât în oricare perioadă din Evul Mediu Timpuriu“ (Enciclopedia Catolică, Pecci ed., ii, pag. 337), iar Biserica spera că credincioşii catolici „abia aşteptau vremurile în care ordinele religioase, ale căror legi laxe au fost generate în mare parte de indulgenţa vremii, vor fi repuse sub o anumită disciplină“

Enciclopedia Catolică, i, pag. 288-289

Scriitorii creştini consideră secolele al XV-lea şi al XVI-lea decadente, însă puţini dintre ei îi dau cititorilor cea mai vagă idee asupra gravităţii viciului, asupra corupţiei deliberate din mănăstiri, asupra vastei răspândiri a prostituţiei, asupra indecenţei din numeroasele băi comunale, asupra cruzimii îngrozitoare care exista în ciuda înfloririi artei sau asupra cinicei răspândiri a trădării şi minciunii în relaţiile intercreştine. Dr. Ludwig Pastor (1854–1928), un istoric german al papalităţii a căror lucrări sunt sincere, este aproape singurul istoric catolic obiectiv. El spune că „imoralitatea răspândită în Biserică a depăşit orice fenomen întâlnit din secolul al X-lea încoace“, iar cruzimea intenţionată şi spiritul răzbunător au mers mână în mână cu imoralitatea“.

A History of the Popes, op. cit., capitolul 1, pag. 97

Epoca despre care vorbim este, fără îndoială, una dintre cele mai stranii din istoria Bisericii, una de maximă decadenţă şi criminalitate. Biserica susţine că o perioadă de „declin a urmat după mijlocul secolului al XIII-lea, când războaiele şi jefuirea proprietăţii au făcut mult rău… Biserica suferea din nou în secolele al al XV-lea şi al XVI-lea de perturbaţii sociale majore“.

Enciclopedia Catolică, i, pag. 145

Vorbind de condiţiile morale ale epocii, Vaticanul îşi rezumă poziţia în timpul pontificatului lui Sixtus al IV-lea (1471–1484):

„Pasiunea sa cea mai mare era nepotismul, adunându-le averi şi dăruindu-le favoruri rudelor lui lipsite de merite.

Această gravură în lemn îl înfăţişează pe Papa Pius al II-lea ca un bărbat tânăr purtând o balaclavă şi dând o spargere. Ea a fost distribuită intens în Roma de către grupurile anti-papale, iar după ce a fost publicată protestanţii au folosit scandalul provocat pentru a ridiculiza sfinţenia prefăcută a Bisericii Catolice. © Ancient Documents, Rathaus, Aachen

Nepotul său, cardinalul Rafael Riario, a complotat să îl înlăture pe de Medici; papa ştia de complot, deşi probabil nu şi de intenţia de asasinat. El chiar a împiedicat Florenţa, plină de furie, să se răscoale împotriva conspiratorilor şi ucigaşilor brutali ai lui Giuliano de Medici. De aici înainte până la Reformă, interesele seculare ale papalităţii au fost de o importanţă capitală.

Atitudinea Papei Sixtus al IV-lea cu privire la conspiraţia familiei Pazzi, războaiele şi trădările sale şi modul în care a promovat în înaltele funcţii ale Bisericii oameni nedoriţi, sunt pete negre pe cariera lui. Cu toate acestea, există o latură demnă de laudă a pontificatului său. El a fost cel care a luat măsuri de suprimare a abuzurilor Inchiziţiei, s-a opus cu putere valdenzilor şi a anulat decretele Conciliului de la Constanţa.“

Enciclopedia Catolică, xiv, pag. 32–33

Probabil motivul pentru care a anulat legile Conciliului de la Constanţa este acela că adunarea decretase că o femeie, Ioana Anglicus a VIII-a, a ocupat scaunul papal pentru doi ani în secolul al IX-lea (855–858). Spre deosebire de Marozia, care a condus papalitatea pentru câteva decenii în secolul al X-lea, Ioana a fost aleasă în mod formal papesă şi astfel a devenit în ochii Bisericii Catolice succesoarea legitimă a Sfântului Petru. Povestea ei a intrat în documentele istorice, în Lista Oficială a Papilor a lui Thomas de Elmham, care spunea: „855 d.Hr., Ioana. Aceasta nu contează; a fost o femeie.“

Sixtus al IV-lea a întocmit nişte planuri prin care abaţiile de călugăriţe să devină „bordeluri pline cu cele mai alese prostituate, suple din cauza postului, dar pline de dorinţă“.

A History of the Popes, op. cit.; descrieri similare despre abaţiile de călugăriţe – Analele de la Hildesheim, c. 890

În preajma acestei conjuncturi şi după o mie de ani de confuză şi şocantă istorie a Bisericii, protestele împotriva creştinismului s-au intensificat ducând la Reforma protestantă, o revoluţie religioasă făcută cu forţa şi cu armele.

Un rezumat apologetic al decăderii moralei şi inteligenţei Bisericii care a făcut posibilă această restructurare capitală a catolicismului este făcut în Enciclopedia Catolică: „Înaltele feţe bisericeşti au ignorat în mod constant adevărul, justiţia, puritatea, auto-renunţarea; mulţi au fost nedemni şi şi-au pierdut orice ideal creştin; nu puţini dintre ei erau pătaţi de vicii păgâne; mulţi erau nişte escroci de rând.

În anii pontificatului lui Aeneas Sylvius Piccolomini (Papa Pius al II-lea, 1458–1464), Giovanni Battista Cibo (Papa Inocenţiu al VIII- lea, 1484–1492), a lui Rodrigo Borgia (Alexandru al VI-lea, 1492–1503), în timpul vieţii lui Alexandru [Alessandro] Farnese şi a lui Paul al III-lea (1534–1549), care a fost obligat să se reformeze el şi Curia, pontifii au dispreţuit cele mai elementare virtuţi umane.“

Enciclopedia Catolică, i, pag. 109, Pecci ed.; de asemenea, xii, pag. 767, passim

Aeneas Sylvius Piccolomini, Giovanni Battista Cibo şi Rodrigo Borgia sunt trei oameni despre care merită să mai vorbim. Când Piccolomini a devenit Papa Pius al II-lea în 1458, el a încercat să distrugă toate dovezile cu privire la cariera sa anterioară de hoţ şi spărgător. Nu a reuşit însă:

afişe mari care prezentau îndeletnicirile lui erau de largă circulaţie. După ce Cibo a cumpărat cu neruşinare voturile cardinalilor pentru a deveni Papa Inocenţiu al VIII-lea în 1484, el i-a răsplătit pe cei care l-au sprijinit cu averi imense, fast şi glorie. Ca papă, unica pasiune a lui Cibo au fost femeile şi sexul. Vaticanul a devenit un stabiliment condus de progeniturile lui – peste 100 de copii nelegitimi – costurile pentru întreţinerea femeilor, fiilor, fiicelor şi nepoţilor săi fiind enorme. „La scandalurile în văzul tuturor cauzate de moralitatea şi politicile Papei, la promovarea bastarzilor lui (în special al lui Franceschetto) şi la colaborarea cu păgânii (femeile)… se adăugau efectele corupţiei din Curia“.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 302-04

Istoricul Bisericii Italiene de la acea vreme, Valore, relatează că, printr-o autoindulgenţă crasă, Inocenţiu al VIII-lea s-a îngrăşat foarte tare devenind în primăvara lui 1492 „o masă de carne incapabilă să mai asimileze orice fel de hrană în afară de câţiva stropi de lapte de la sânul unei femei tinere.“

Historia Ecclesiastica, MS 151, pag. 1181

(Va urma)

 Sursa: http://jurnalparanormal.ro/content/istoria-crimelor-papalit%C4%83%C8%9Bii-8