De când Moscova a început să-şi deschidă arhivele, suntem nevoiţi să privim cu alţi ochi istoria, în baza a numeroase documente inedite dezvăluite opiniei publice pentru prima oară. Şi nu doar ruşii au făcut acest pas, ci şi Vaticanul sau ministrul francez al Afacerilor externe. Aceste documente sunt inestimabile şi ne îndeamnă să înţelegem un adevăr: Istoria trebuie rescrisă!
După pactul germano-sovietic din august 1939, Stalin a pus în practică eliminarea sistematică a elitelor poloneze. Nu doar că a ordonat asasinarea a peste 25.000 de ofiţeri polonezi, dar poliţia sa politică a deportat în gulag aproape 1.800.000 de polonezi, dintre care mai mult de un milion nu vor mai reveni niciodată. A fost un adevărat genocid!
Germania nazistă şi Uniunea sovietică îşi dau mâna
Protocoalele secrete ale pactului germano-sovietic semnat la Moscova de Molotov şi Ribbentrop la 23 august 1939 (atât de păgubos pentru ţara noastră) a pecetluit alianţa între URSS şi al III lea Reich. Cele două dictaturi şi-au propus de a regla, pe calea negocierii bilaterale germano-sovietică, agresiunea Poloniei, împărţirea teritoriului acesteia şi desfiinţarea statului polonez. Aceste protocoale sunt urmate de mai multe acorduri organizând colaborarea geramano-sovietică. Ele sunt mult mai puţin cunoscute dar pline de sensuri.
Şi iată un exemplu. După atacul hitlerist al Poloniei, la 1 septembrie 1939, Stalin aşteaptă ziua de 17 pentru a se năpusti cu trupele sale asupra părţii orientale a acestei ţări. La 28 septembrie 1939, este semnat un nou acord de prietenie germano-sovietic, care urmăreşte împărţirea Poloniei şi punând capăt oricărei noţiuni de suveranitate naţională a acestui stat.
Molotov semnând Pactul germano-sovietic de neagresiune, urmărit de Stalin şi Ribbentrop
Unul dintre protocoalele secrete ale acestui acord enunţă obligaţia ca fiecare din cele două părţi de a lua măsuri pentru a preveni şi împiedica orice acţiune de Rezistenţă poloneză. Părţile prevedeau chiar consultări mutuale faţă de toate acţiunile represive care li se păreau utile. Iată un extras: Niciuna dintre cele două părţi nu va tolera pe teritoriul său vreo agitaţie poloneză care ar ameninţa teritoriul celeilalte părţi. Fiecare va zdrobi pe propriul său teritoriu orice embrion al unei asemenea agitaţii, şi amândouă se vor informa mutual de toate mijloacele adecvate care vor putea fi utilizate în acest scop. Aceste mijloace fac obiectul schimburilor constante între Gestapo şi NKDU, în tot timpul iernii 1939-1940.
Punctele comune între cele două sisteme totalitare nu împiedică evident specificităţi în masacrul pe care l-au făcut elitelor poloneze. Germanii au pus în faţă criterii rasiale şi sovieticii criterii de clasă, însă ambele regimuri au vânat cu ultima energie preoţii catolici şi rezistenţa militară sau civilă.
O mărturie elocventă
Ce sens putem da acestui acord din 28 septembrie 1939? Prin acest tratat de prietenie, Stalin s-a solidarizat formal cu dictatura hitleristă şi a aprobat agresiunea laşă a Germaniei hitleriste contra Poloniei, proclamând cu cinism împărţirea acesteia. Este concluzia lui Willi Munzenberg, un comunist din Komintern.
Stalin a ajutat de fapt dictatura hitleristă. Protejată de dictatorul sovietic în Est, Germania lui Hitler a putut să se arunce în voie cu diviziile sale asupra dictaturilor occidentale. El nu ar fi atacat niciodată Polonia fără susţinerea lui Stalin şi nu ar fi atacat democraţiile occidentale fără incitarea acestuia.
Crimele ordonate de Stalin în Polonia sunt numeroase, însă se detaşează clar două, semnificative, Katyn şi bătălia Varşoviei.
Katyn
În primăvara anului 1940, au fost găsite îngropate corpurile a peste 15.000 de ofiţeri polonezi, în pădurea de la Katyn şi în rezervoarele de la Miednoye şi Dergatche. Mult timp negată de Kremlin, în fine, în 1990, aceastăcrimă a fost recunoscută. La ancheta de la Katyn au participat patru comisii internaţionale, poloneze, germane şi mai târziu americane, care au reconstituit drama. Iată ce se scrie într-un raport: Victimele aveau mâinile legate la spate cu sfoară (sau cu o sârmă din fier) şi primiseră un glonte (uneori două şi chiar o dată trei), ceea ce demonstrează că ele rezistaseră sau că asasinii se aşteptaseră ca ele să reziste. Modalitatea de a plasa regulat cadavrele în ranguri (câteva zeci) şi în straturi suprapuse, din care primul avea faţa contra pământului, mâinile în general la spate, al doilea faţa în picioarele primului etc., permite de a se presupune că victimele erau depuse vii în groapă, aruncate contra pământului sau contra morţilor dezgoliţi, apoi ucişi în această poziţie culcată. Alţii erau împuşcaţi pe marginea gropilor, împinşi într-un mod dezordonat. La lumina descoperirilor de astăzi, se poate presupune că primele cadavre erau mai metodic aruncate <aranjate> în groapă decât următoarele, cu toate că era deja mult şi efortul devenea penibil pentru gropari.
Polonezi capturaţi de Armata Roşie invadatoare
Bătălia pentru Varşovia
Între 1 august şi 5 octombrie 1944, Stalin i-a lăsat singuri pe polonezi în faţa armatei germane. În timp ce armata sa ar fi trebuit să le aducă susţinere, Stalin a decis să aştepte. El a întârziat astfel cucerirea Varşoviei şi chiar avansarea spre Berlin, deci terminarea războiului, dar a vrut ca 200.000 de polonezi să moară. Unii dintre aceştia au sperat ca sacrificiul lor şi jocul Moscovei să le deschidă ochii occidentalilor asupra realităţii lui Stalin, dar nu s-a întâmplat.
Deşi englezii şi americanii au fost informaţi de numeroasele crime pe care le-a făcut Stalin în Polonia, aliaţii occidentali au manifestat o atitudine prudentă în scopul de a nu degrada relaţiile lor cu recentul lor aliat sovietic. Au mers până acolo încât i-au sfătuit pe polonezi să nu facă prea mare zgomot în ceea ce privea drama de la Katyn!
Groapă comună descoperită la Katyn, în 1943
Iată o mărturie elocventă a Mariei Czapska, privind prizonierii polonezi din gulag: În acea perioadă, în 1943, când primii polonezi eliberaţi din lagăre au început să ajungă în Anglia, Rusia era o aliată, utilă, deci de neatins.
În lagărele gulagului, cei care nu mai puteau supravieţui, spuneau: Spuneţi în Occident. Spuneţi tot adevărul despre ceea ce am fost şi ce-au făcut din noi! Iar polonezii plecau jurând de a spune tot adevărul, fără a ascunde nimic, însă nimeni nu voia să-i asculte, nimeni nu era curios, şi mărturiile din altă lume nu-şi găseau ascultătorii, scrie Czapska.
Arhivele Vaticanului vorbesc
Din mai 1941, adică cu o lună înainte, Sfântul Scaun ştia că Hitler avea intenţia de a pune capăt pactului germano-sovietic semnat în august 1939, atacându-l pe Stalin. Vaticanul cunoaştea pericolele care le reprezentau pentru Biserică şi pentru lume ideologia şi sistemul sovietic. Deşi susţinea URSS-ul împotriva nazismului, nu a încetat niciodată de a-i avertiza pe Aliaţii democraţi. Englezii credeau că după război, două mari puteri vor împărţi puterea în Europa: Rusia şi Imperiul britanic. Londra încearcă să convingă Vaticanul că era posibil de a se îndrepta, împreună cu URSS-ul, către o nouă formă de guvernământ mondial, unde liberalismul asigura supremaţia anglo-saxonă cu participarea socialistă a URSS-ului la o uniune mai vastă şi mai globală.
Dar în 1944, Washington-ul a executat un tur de forţă, în special prin vocea lui Myron Taylor, reprezentant al preşedintelui Roosevelt, pentru a convinge Vaticanul că va fi posibilă o bună înţelegere între popoarele libere şi URSS. În ceea ce privea SUA, aceasta va face ce era mai bine pentru ca sovieticii să respecte libertatea religioasă. Monseniorul Tardini de la secretariatul de stat a declarat atunci că era puţin probabil ca URSS-ul să răspundă speranţelor americanilor, dincolo de efectele de propagandă. Reprezentantul bisericii catolice a precizat însă că nu trebuia să se limiteze la libertăţile religioase, ci la a respecta libertatea în toate domeniile.
Sfântul Scaun a publicat numeroase documente importante. Iată, de pildă, extras dintr-un memorandum pregătit la 21 iunie 1944 de către secretarul de Stat, în vederea primei audienţe a lui Myron Taylor la papa Pius al XII lea.Sfântul Scaun consideră cu multă preocupare obiectivele de război ale guvernului sovietic. Intenţia de a ocupa Statele baltice, o parte din Polonia şi din Balcani, nu va fi în acord cu harta Atlantică şi va putea serios să compromită pacea.
Papa Pius al XII-lea
Vaticanul nu crede că Kremlinul va decide de a respecta libertatea acestor popoare şi invită deci democraţiile occidentale să nu subestimeze pericolul comunist în Europa. Ce a urmat? Peste cinci decenii de violări ale libertăţilor fundamentale în Europa de Est şi tensiunii exacerbate între Est-Vest, Războiul Rece etc. Trebuie însă să remarcăm luciditatea de care a dat dovadă Vaticanul într-un moment delicat, de cotitură istorică.
