Fiinţe înzestrate cu puteri şi energii excepţionale

Acest articol conţine povestiri despre persoane care au anumite puteri paranormale. Unele dintre aceste fiinţe posedă asemenea abilităţi neobişnuite pentru toată viaţa lor; altele, pentru o perioadă foarte mare de timp; în cazul altora, acestea se manifestă doar pentru un interval mai scurt; uneori asemenea înzestrări pot apărea spontan pentru ca apoi să dispară, aparent fără vreo regulă anume.

Următoarele povestiri vor fi prezentate ca fiind pur şi simplu cazuri izolate şi fapte inexplicabile cu privire la anumiţi oameni. Nu am urmărit să oferim un model sau vreo schemă de înţelegere pentru aceste situaţii excepţionale, deşi există cu siguranţă. Însă din dorinţa de a ne păstra într-o absolută obiectivitate ştiiţifică am preferat cel mai adesea să expunem doar cazurile ca atare fără a oferi explicaţii suplimentare. Aproape toate persoanele care apar în acest capitol au fost personalităţi remarcabile ale timpului lor. Aceasta nu înseamnă numai că erau neobişnuite, ci chiar că au fost persoane excepţionale, deja faimoase. Câte mii de alte persoane necunoscute posedă puteri similare este, desigur, un lucru imposibil de precizat.

Omul plutitor

Oricare ar fi fost secretul „omului care nu putea să se înece”, el a luat această taină în mormânt odată cu decesul său. El a murit liniştit pe data de 2 august 1931, în Jacksonville, Florida. S-ar fi putut ca printr-o ironie a sorţii să moară în apă, dar totuşi lucrurile nu s-au petrecut astfel.

Viaţa şi faptele sale au fost prezentate – în mare – în necrologul din „New York Herald Tribune” – pe 13 august 1931: „Angelo Faticoni, cunoscut sub denumirea de „Omul plută” deoarece putea rămâne plutind pe apă timp de 15 ore, având legate la glezne greutăţi de 10 kg, a murit…Avea 72 de ani.”
„Faticoni putea dormi în apă, se putea rostogoli în apă cu multă uşurinţă putând să adopte orice poziţie i s-ar fi cerut. Odată fusese cusut într-un sac şi apoi aruncat departe – în apă, având o ghiulea de 10 kilograme greutate legată de picioare. El a reapărut la suprafaţa apei curând după aceea şi a rămas apoi nemişcat deasupra apei timp de 8 ore…”
„În urmă cu câţiva ani, el a fost la Harvard pentru a face o reprezentaţie pentru studenţii acelei facultăţi. A fost examinat de autorităţi medicale care nu au reuşit să-şi confirme teoria pe care o formulaseră şi care afirmau că el ar fi capabil să plutească atât de mult timp datorită naturii neobişnuite a organelor sale interne”.
„Faticoni a promis de mai multe ori că îşi va revela secretul, dar n-a făcut-o niciodată”.

Predicţiile lui Swedenborg

La ora 6, într-o seară de vară a anului 1759, Emanuel Swedenborg – filozof şi om de ştiinţă de renume mondial – îi spunea prietenului său, pe care tocmai îl vizita în Gottenburg, că în Stockholm izbucnise în acel moment un mare incendiu. El a mai afirmat că locuinţa unui prieten comun al lor era distrusă.

La ora 8 în aceeaşi seară, Swedenborg declara că focul fusese oprit la doar trei case depărtare de propria sa locuinţă. Între Gottenburg şi Stockholm sunt aproape 500 de kilometri. La acea dată, la mijlocul secolului al XVIII-lea nu exista nici n mod obişnuit şi cunoscut prin care ştirea izbucnirii incendiului să fi fost transmisă lui Swedenborg. Totuşi lucrurile s-au petrecut până în cel mai mic detaliu întocmai cum au fost descrise aici.

Faptele au fost relatate cu lux de amănunte chiar în acea perioadă. Descrierea lor poate fi găsită în orice biografie a lui Swedenborg.

Asemenea manifestări de puteri aparent supranormale erau totuşi obişnuite pentru Swedenborg. El a câştigat simpatia unei autorităţi religioase importante în acea vreme.
John Wesley, fondatorul metodismului, a primit la un moment dat următoarea scrisoare de la Swedenborg:
„Februarie, 1772
Domnule, am fost înştiinţat din lumile subtile superioare de faptul că doriţi foarte mult să vorbiţi cu mine. Aş fi fericit să vă văd, dacă îmi veţi face onoarea să mă vizitaţi. Umilul dumneavoastră servitor.”

Wesley a citit scrisoarea în prezenţa câtorva dintre sfătuitorii săi, iar unul dintre aceştia – reverendul Samuel Smith – a notat acest incident. Wesley i-a informat deschis de faptul că într-adevăr el avusese o dorinţă foarte puternică de a-l vedea şi de a vorbi cu Swedenborg, dar că nu menţionase aceasta nimănui altcuiva, niciodată până atunci. Ca răspuns la scrisoarea lui Swedenborg, Wesley i-a scris că dorea într-adevăr să-l întâlnească, dar, datorită obligaţiilor în care era angrenat, nu o putea face mai devreme de 6 luni.

Swedenborg replică la această propunere a lui Wesley că s-ar putea să fie prea târziu pentru că el, Swedenborg, va părăsi această lume şi va trece în „lumea spiritelor” pe data de 29 a lunii ce urma.

Swedenborg a murit într-adevăr pe data de 29 martie 1772, paralizat, dar în deplinătatea facultăţilor sale mentale.

Polgar – omul care citeşte gândurile

La sfârşitul anului 1917, când trupele germane conduse de Wilhelm erau pe punctul de a se retrage, serviciile secrete militare germane au avut o idee neobişnuită. Dr. Franz J. Polgar a fost mandatat să-i interogheze pe ofiţerii făcuţi prizonieri – deoarece el făcuse dovada de necontestat a faptului că putea citi gândurile celorlalţi.

Dr. Polgar, un locotenent maghiar, fusese victima unei explozii provocate de o grenadă de mână aruncată asupra unui adăpost blindat, accident în urma căruia a căzut în inconştienţă. Când şi-a revenit a descoperit că dobândise o abilitate misterioasă de a citi gândurile oamenilor din apropierea sa. În spital el le spunea – în mod constant – doctorilor şi asistentelor ceea ce gândeau, chiar dacă aceasta avea uneori consecinţe neplăcute. Despre această înzestrare magică a sa a fost imediat înştiinţat serviciul secret german de informaţii.

Nemţii însă n-au reuşit niciodată să exploateze puterile lui Polgar. Unul din motivele principale a fost acela că Polgar devenise un opozant al mişcării militare germane. După război, el a plecat în America.
Pe data de 1 mai 1936, în faţa psihologilor Universităţii din New York, dr. Polgar – cândva elev a lui Sigmund Freud – se conforma comenzilor mentale date de aceştia. Astfel, el a luat haina de pe un bărbat şi a aşezat-o pe o fată. Aceasta era de altfel acţiunea asupra căreia în mod precis savanţii se concentraseră pentru a i-o transmite mintal.
Cercetătorii au imaginat câteva explicaţii simple, dar ridicol de puerile. Ei afirmau că percepţia sa se bazează pe puterea neobişnuită de a auzi unele şoapte pe care cei aflaţi în cameră le rosteau inconştient în momentul în care se gândeau la un anumit lucru.

O altă experienţă s-a desfăşurat într-o cameră mică, fiind prezent doar un singur cercetător  însărcinat să studieze acest caz. Psihologul se concentra asupra unei anumite serii de acţiuni, fără a le spune nimănui. Prin urmare, el nu-şi deschidea absolut deloc gura.
Dr. Polgar a fost adus înăuntru. De îndată, el s-a dus la un microscop şi a luat un dosar ce se afla pe masa din apropiere, l-a deschis şi a luat din el o bucată de hârtie. Psihologul nu a spus nimic. Dr. Polgar a repetat de cinci ori acelaşi lucru. Ultima oară a spus: „Nu pot da drumul dosarului”.
Psihologul a admis faptul că dr. Polgar realizese întocmai acţiunile asupra cărora el se concentrase, şi că a fost imposibil să-l facă să greşească în citirea gândurilor.

Psihologii au imaginat şi alte teste. Polgar le-a trecut cu bine pe toate. El a descoperit mintal detaliile unei crime false care fusese improvizată ca un test. Unul dintre investigatori se concentrase – pur şi simplu – asupra detaliilor unei crime imaginare.
Pe data de 2 mai, „New-World-Telegram” publica un articol vast scris de un om de ştiinţă despre dr. Polgar. El se intitula:
„Chiar şi scepticii trebuie să admită acum posibilitatea transferului gândurilor de la o fiinţă la alta”.

Taina apelor deşertului

Sunt mulţi cei ce reuşesc să detecteze surse ascunse de apă. Însă Kelly este reprezentativ din acest punct de vedere datorită circumstanţelor dramatice în care el şi-a manifestat aceste capacităţi.
La sfârşitul anului 1917 forţele engleze ale generalului Allenby atacau trupele turceşti, în apropierea Ierusalimului. Apăruseră multe probleme pentru trupele generalului Allenby, dar cea mai mare dintre ele era absenţa apei. În această situaţie disperată, cineva s-a gândit la un soldat australian, pe nume Stephen Kelly, care se presupunea că ar fi priceput în acest domeniu. Astfel, el a fost întrebat dacă ar putea fi de ajutor.
Răspunsul său a fost: „Da, pot găsi apă. Ştiţi, eu sunt un om capabil să facă asemenea lucruri”.

Kelly s-a uitat de jur împrejur prin deşertul ars de soare în care era plasat avanpostul Abu Ghalyan. El s-a uitat şi la două puţuri complet uscate unde inginerii englezi căutaseră să găsească apă. Apoi şi-a început treaba. „Săpaţi aici” a spus.
La o adâncime de doar 5 metri a fost descoperită o sursă de apă abundentă. Şi astfel, fiind asiguraţi de aprovizionarea cu apă, batalioanele engleze au putut înainta, străbătând Palestina pentru a distruge armata turcă şi pentru a cuceri Ierusalimul.
Întreaga lume a auzit despre această victorie răsunătoare şi a intrat în istorie felul în care generalul Allenby a descălecat şi a intrat pe jos în Ierusalim.
Dar lumea a uitat de mult pe cel ce descoperise apa, pe soldatul Kelly fără de care este discutabil dacă Allenby ar mai fi reuşit să cucerească Ierusalimul.

Teste telepatice la Universitatea din California

Luther Burbank – un genial horticultor al vremilor noastre, deşi ignora fenomenele supranaturale a făcut totuşi următoarea declaraţie:
„Moşteneam capacitatea mamei de a emite şi recepţiona mesaje telepatice. La fel de înzestrată a fost şi una din surorile mele. Ea fusese supusă testelor făcute de reprezentanţii Universităţii din California şi în 7 cazuri din 10 ea receptase exact mesajele ce i se transmiseseră telepatic.”
„Mama mea fusese foarte bolnavă în ultimul său an de viaţă. Pe parcursul acestui an, am dorit deseori să-mi întâlnesc sora. Niciodată în asemenea ocazii nu-i scriam, nici nu-i telegrafiam. În schimb, îi trimiteam mesaje telepatice. De fiecare dată ea venea acasă la mine, în Santa Rosa, California, cu primul tren.”
Când Burbank a murit, în 1926 – elogiile ce i-au fost adresate erau numeroase, dar nimeni nu menţiona acea investigaţie a celor de la Universitatea din California  şi nici misterul geniului care folosea telepatia mai mult decât telefonul.

Bateriile lui Edison

Un alt sceptic convins cu privire la telepatie a fost Thomas A. Edison. Dar, cel puţin o dată în viaţa sa, marele inventator a trebuit să admită faptul că fusese martorul unei demonstraţii cu totul inexplicabile. El raporta incidentul din 1915, în paginile revistei „Analele Ştiinţelor Psihice”.
Edison a realizat următoarea experienţă ce viza testarea capacităţilor de clarvăzător a faimosului ghicitor Bert Reese: Reese a fost aşezat într-o cameră, în timp ce Edison s-a deplasat într-o alta aflată la o distanţă destul de mare. Aici, el a scris pe o bucată de hârtie următoarea întrebare: „Există ceva mai bun decât hidroxidul de nichel pentru o baterie electrică alcalină?”
Atunci când Edison a intrat în camera în care Reese aşteptase, acesta i-a spus imediat: „Nu există nimic mai bun decât hidroxidul de nichel pentru o baterie alcalină”.
Edison a exclus ideea că ar putea fi o coincidenţă. Frauda părea imposibilă. Astfel el a rămas, până la sfârşitul vieţii sale, incapabil să explice acest neobişnuit eveniment.

Femeia din care ies flăcări

Anna Monaro, o pacientă astmatică internată în spitalul din Pirano din Italia, avea somnul foarte neregulat. Trei profesori eminenţi, Fabio Vitali, G.C. Trabacchi şi Sante de Sanctis o supravegheau.
Pe neaşteptate, din pieptul femeii a strălucit un fascicul de lumină albastră, ca o văpaie cu pâlpâiri supranaturale. Acesta strălucea intens apoi slăbea în intensitate după care strălucea din nou. Cei trei oameni de ştiinţă s-au aplecat mai aproape. Ei au fost de comun acord asupra faptului că flacăra nu arunca nicio umbră. Profesorii au urmărit acest fenomen zile de-a rândul. Femeia şi patul său au fost inspectate cu atenţie, iar camera a fost şi ea îndelung examinată.
Strania strălucire ce lumina din pieptul doamnei Monaro fusese semnalată pentru prima dată de către asistentele din spital. Doctorii sceptici, care se amuzaseră luând în râs această istorisire inexplicabilă, au ajuns să se convingă şi ei de existenţa acestei lumini fascinante.
Chiar şi în condiţiile unei supravegheri foarte severe -  încât era clar că nu putea fi vorba de fraudă, lumina a continuat să fie văzută ocazional de mai mulţi martori. Totuşi, tentativa de a o fotografia a rămas complet nereuşită. Întâmplarea se petrecea în 1934, iar profesorii mai sus menţionaţi au publicat un raport întreg cu privire la acest caz, sub titlul „Sul Fenomeno di Pirano” („Asupra fenomenului din Pirano”), Roma, 1934.

Wolf Grigorievici Messing, clarvăzătorul Rusiei comuniste

Messing, poate cel mai mai faimos medium din Rusia l-a uimit pe Stalin prezicând cu acurateţe sfârşitul celui de al doilea Război Mondial şi a impresionat decenii de-a rândul publicul Uniunii Sovietice prin capacităţile sale de clarvedere. Era un bărbat mic de înălţime, îngrijit, cu ochi pătrunzători şi cu o claie de păr sârmos pe care îl pieptăna întotdeauna pe spate. Nu s-a căsătorit niciodată şi a petrecut o mare parte a vieţii sale în izolare şi singurătate.
Messing s-a născut pe 10 septembrie 1899 în Gora Kalwaria, lângă Varşovia, Polonia. Capacităţile sale paranormale s-au manifestat încă de timpuriu, iar în adolescenţă făcea deja demonstraţii în public. În Viena anilor 1905, A. Einstein l-a invitat în apartamentul său, unde Messing l-a cunoscut pe Freud. Freud i-a testat capacităţile paranormale, iar rezultatele obţinute au fost impresionante. Messing a făcut apoi înconjurul lumii, fiind recunoscut pretutindeni ca o celebritate.

În 1937 el şi-a atras mânia lui A.Hitler precizând în mod public că Hitler va muri dacă „se va îndrepta spre est”, adică spre Rusia. Hitler a pus un premiu de 200.000 de DM pe capul lui Messing. În 1939, Messing a fugit în Rusia, însă a ajuns astfel sub îngrozitorul regim opresiv a lui Stalin. Mediumii ruşi au fost forţaţi să se ascundă altfel riscau să fie împuşcaţi, însă Messing a reuşit să-l impresioneze pe Stalin.

Stalin l-a însărcinat pe Messing să jefuiască o bancă folosind doar metode paranormale. Messing a luat un sac gol pentru bani, a intrat într-o bancă din Moscova, i-a înmânat funcţionarului o bucată albă de hârtie, sugerându-i telepatic că este un cec şi i-a comandat mintal să-i dea 100.000 de ruble. Funcţionarul a procedat întocmai. Când testul s-a încheiat, Messing a înapoiat banii; funcţionarul a avut un atac de cord când şi-a dat seama ce făcuse. Messing a spus că mai folosise hipnoza telepatică pentru a influenţa şi alte persoane în acest mod. El a susţinut că a înşelat chiar şi Gestapoul şi poliţia lui Stalin. Într-o asemenea situaţie el a reuşit să pătrundă pînă în biroul lui Stalin nefiind oprit de nicio gardă.

Stalin i-a permis lui Messing să dea reprezentaţii în Rusia. În Novosibirsk, pe data de 7.03.1944 el a prezis moartea lui Hitler şi data exactă la care naziştii se vor preda.
După război, Messing a participat la spectacole sub coordonarea lui Goskonsert, care îl punea în acelaşi spectacol cu mii de muzicieni, dansatori şi acrobaţi de circ. Messing a fost numit oficial „artist de concert”. Ca răsplată a popularităţii şi succesului său, i-a fost dat un apartament cu trei camere, fără telefon, în Moscova, unde îi plăcea să se retragă zile întregi pentru a citi.

Explicând secretele clarviziunii, Messing spunea că gândurile celorlalţi deveneau imagini colorate în mintea sa, şi astfel el vedea mai curând imagini decât auzea cuvinte. Întotdeauna el urmărea să îşi atingă subiecţii cu mâna, căci acest lucru, spunea el, îl ajuta să elimine orice fluctuaţie sau distragere mentală. El a negat faptul că percepea gândurile  după fizionomie şi a afirmat că îi era chiar mai uşor să citească gândurile unei alte fiinţe dacă este legat la ochi. El susţinea, de asemenea, şi că gândurile celor surzi şi ale celor mai puţin inteligenţi sunt mai uşor de citit decât ale celorlalţi oameni. Cercetătorii ruşi au încercat să găsească motive psihologice strict ştiinţifice şi materialiste, pentru a explica puterile sale de clarviziune, însă Messing se lăsa examinat foarte rar. Un neurolog a descoperit chiar că anumite porţiuni ale capului şi pieptului lui Messing generau mai multă căldură decât în mod obişnuit, însă nu a aflat niciodată de ce. Unii oameni de ştiinţă credeau în mod absurd că atunci când Messing lua un subiect de mână, el simţea la nivel subconştient anumite mişcări ale muşchilor acestuia care îl ajutau apoi în citirea gândurilor respectivului om.
În ultimii ani ai vieţii sale, puterile paranormale ale lui Messing s-au estompat, însă Goskonsert a refuzat să îl lase să se retragă, din cauza popularităţii sale uriaşe. Nu i-a fost niciodată permis să meargă în Vest, de teamă că nu se va mai întoarce. După o perioadă de boală, Messing a murit pe data de 8 noiembrie 1972.

Uri Geller şi ceasurile încremenite

Uri Geller este recunoscut în primul rând pentru capacităţile sale de a îndoi obiecte de metal doar prin simpla atingere sau prin forţa privirii şi de a opri ceasurile sau de a le face să meargă mai repede. Astfel de fenomene psihokinetice (P.K.) au ajuns chiar să fie denumite de către unii specialişti „efectul Geller”.
În perioada de glorie a carierei sale, în 1970, Geller făcea demonstraţii ale capacităţilor sale paranormale de a îndoi metale şi de a citi gândurile altora în public. Apoi, el şi-a dedicat majoritatea timpului consultaţiilor particulare, având doar apariţii publice ocazionale. În ciuda demonstraţiilor sale pline de succes, majoritatea parapsihologilor nu l-au luat în serios, şi aceasta se datora carierei sale publice pe care o afişa uneori cu emfază.

Geller s-a născut pe 20 decembrie 1946, în Tel Aviv. El susţine că şi-a descoperit puterile paranormale când avea 5 ani, în urma unui incident legat de maşina de cusut a mamei sale. El a văzut o licărire mică, albastră ieşind din maşina de cusut şi când a încercat s-o atingă, a avut un şoc violent care l-a trântit la pămînt. Puterile sale excepţionale s-au manifestat imediat după aceea, inclusiv capacitatea de a citi gândurile mamei sale. Un an mai târziu, el a descoperit că putea să facă limbile ceasului primit de la tatăl său să se mişte mai repede. Îndoirea lingurilor a început să o realizeze la puţin timp după aceasta. Demonstraţiile sale publice au debutat în anul 1969.

În 1971, Andrija Puharich, expert în neurologie şi electronică medicală, l-a adus în S.U.A., în vederea unor cercetări. Geller a fost testat în 1972 la Institutul de Cercetare Stanford (SRI) din California, sub supravegherea lui Edgar D.Mitchell, Russell Targ, Harold Puthoff şi Wilbur Franklin. Geller a făcut demonstraţii de ESP: a identificat corect numerele de pe zaruri de 8 ori din 8 încercări, iar de 12 ori din 14 a indicat corect containerele metalice goale faţă de cele care conţineau diverse obiecte. Totuşi, s-a afirmat că testele care ar fi dovedit capacităţile sale de a îndoi obiecte metalice au fost considerate neconcludente.
Puharich, care făcea în mod suplimentar diverse cercetări pe cont propriu, a afirmat că, sub hipnoză, Geller a povestit despre vizita pe care i-au făcut-o nişte extratereştri când avea vârsta de 3 ani. Una dintre aceste fiinţe i-a spus lui Geller că el îi reprezenta pe „Cei Nouă”, extratereştrii care supravegheau omenirea şi care se temeau de distrugerea ei iminentă. Geller a fost ales ca mesagerul lor pe pământ. Puharich a publicat această relatare în cartea sa „Uri” (1974), care a fost supusă unor critici aspre. Mai târziu, Geller a dezminţit acest lucru. În 1974, John Taylor , un matematician englez, a efectuat o altă serie de experienţe care validau în mod cert capacităţile sale psihokinetice de îndoire a metalelor. Geller ţinea în mână tuburi de sticlă ce conţineau în interior fire metalice, pe care el le îndoia.

Ca om de spectacol, Geller era foarte căutat în anii ’70. El a călătorit pretutindeni în lume, având apariţii frecvente la radio şi televiziune. În urma apariţiei sale în diverse locuri, datorită rezonanţelor pe care el le putea induce cu anumite energii deosebite, redactorii diferitelor emisiuni erau bombardaţi cu telefoane  prin care spectatorii sau ascultătorii relatau că argintăria lor a fost îndoită sau că ceasurile şi pendulele lor funcţionau defectos. Prima sa autobiografie, intitulată „Povestea mea” a fost publicată în 1975, fiind urmată de o alta „Efectul Geller” scrisă în 1976.

Băiatul care citeşte cărţile fără să le deschidă

Pe 2 mai 1936, aproximativ 150 de fizicieni s-au adunat pentru a participa la demonstraţia făcută de Pat Marquis – un băiat de 12 ani, din Los Angeles – care părea că vede fără a-şi folosi ochii.
Legat la ochi de trei eminenţi specialişti (doctorii A.G.Houde, Henry S.Nesburn şi Lloyd Burrows), băiatul reproducea gesturile făcute de doctori luând o carte de pe raft şi deschizând-o la pagina indicată, sau citind minusculele litere gravate pe un ceas de buzunar.
Pentru a fi siguri că nu vede nimic, lentilele întunecate au fost acoperite cu o bandă adezivă; altă bandă a fost folosită pentru a acoperi suplimentar ochelarii. În total, au fost folosite trei straturi de benzi adezive ce se întindeau până deasupra buzelor. În final totul a fost acoperit cu un bandaj compact.

Băiatul a trecut cu succes orice test imaginat de doctori. El acţiona ca şi când ar fi văzut normal. Cu atâtea precauţii luate, experimentatorii au afirmat că posibilitatea folosirii vreunui şiretlic părea la fel de posibilă ca aceea de a fura Pacificul! Doctorii au admis în final faptul că băiatul avea percepţii vizuale şi intuiţie paranormale.
Investigarea lui Marquisw a fost relatată într-un lung articol ilustrat – pe data de 3 mai 1936, în „Los Angeles Times”.
Deşi există multe diferenţe, este interesantă comparaţia acestui caz cu teoria „vederii fără ochi” – avansată de Jules Romains.

Sursa: Descopera realitatea din spatele conspiratiei

N-am văzut nimic, părinte, decât apa din vas

Într-o zi veni la duhovnicul său un credincios, care i se plânse astfel:

- Părinte, ce să fac pentru a scăpa de ispitele care mi se aşează în cale sau mă împresoară? Căci pe stradă, la serviciu şi în oricare alt loc, ispitele nu-mi dau pace şi aş vrea să scap de ele.

Preotul se duse în bucătărie, luă un vas, îl umplu cu apă şi zise:

- Uite, îţi dau un canon, care te va ajuta mult ca să scapi de ispite. Ia acest vas plin cu apă, mergi cu el până acasă şi vino înapoi, fără să verşi vreo picătură din el şi apoi vom sta de vorbă. Dar să nu verşi nicio picătură, ai înţeles?

Omul luă vasul cu multă teamă şi plecă. Ca să nu verse nici o picătură de apă din vas, el merse toată vremea cu ochii ţintă la el. Nu i-a fost uşor.

Când se întoarse îi spuse preotului că a făcut precum i-a spus.

Preotul îl întrebă:

- Cât ai mers pe cale, spune-mi ce ai văzut în jurul tău?

- N-am văzut nimic, părinte, decât apa din vas.

- Păi de ce numai apa din vas?

- Deoarece am vrut să nu vărs nicio picătură din vas; dacă mă uitam prin jur, vărsam din apă şi astfel încălcam canonul ce mi l-aţi dat.

- Ei, fiule, vezi că singur te-ai lămurit? Aşa este şi în viaţă. Ca să nu vezi ispitele din jurul tău şi să nu verşi din apa curată a sufletului tău, trebuie să te uiţi tot timpul numai la Poruncile lui DUMNEZEU, numai la Biserica Sa, numai la Sfânta Sa Evanghelie. Dacă vei fi cu mintea aţintită numai la acestea, nu vei mai vedea ispitele.

Şi omul înţelese cum să-şi păstreze sufletul curat.

Sursa: Ortodoxia

Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei IV, 19).PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DUPĂ RUSALII – Alegerea apostolilor…de Ierodiacon Visarion Iugulescu

Citez>Pr. Visarion Iugulescu…

foto>Ierodiacon Visarion Iugulescu

Convertirea lumii la credinţa creştină ne-o înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi, prin imaginea unei pescuiri minunate. Două corăbioare erau legate la ţărmul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Pescarii ieşiseră din ele şi se ocupau acum cu spălatul şi dresul mrejelor. Mântuitorul a chemat pe aceşti pescari şi le-a făgăduit că-i va face pescari de oameni; adică ei vor merge să cucerească lumea în chip moral şi intelectual.
Această mare este lumea, lumea ca o mare furtunoasă, tulburată şi înfuriată de viforul ispitelor în care oamenii plutesc duşi de grijile acestei vieţi. Înţelegem acum de ce multe din bisericile noastre au forma unei corăbii îndreptate către limanul ceresc, spre a ne face să înţelegem că totdeauna trebuie să ne gândim la acest liman lin al mântuirii. Biserica creştină însă pluteşte pe apele cele furtunoase, pe oceanul vremurilor, unde toate vânturile, patimile şi învăţăturile străine, toate voinţele răzvrătite se ridică necontenit împotriva ei.
Noi să nu uităm niciodată că suntem în corabia sfântă care are ca far credinţa, ca ancoră nădejdea, ca busolă dragostea şi pe Dumnezeu la cârma ei, care va şti totdeauna să cârmuiască aşa cum a făcut-o de 2000 de ani. Şi pe noi ne va cârmui şi ne va izbăvi, dacă vom asculta de porunca Lui, care ne cheamă cum a chemat şi pe cei patru ucenici de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm dar cu luare aminte, mai întâi diferitele împrejurări ce au însoţit această minune şi să medităm asupra învăţăturilor mântuitoare pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Domnul nostru Iisus Hristos fusese izgonit din Nazareth de către farisei şi cărturari din pricina invidiei şi mândriei lor, de care erau stăpâniţi, voind chiar să-L omoare. Astfel a fost nevoit Domnul să se despartă de locul Său natal Nazareth, unde trăise 30 de ani şi lucrase ca dulgher lângă bătrânul Iosif, ca să se împlinească cele spuse în Scripturi: „Că ai Săi pe Dânsul nu L-au primit”. S-a dus atunci în Capernaum şi s-a aşezat acolo, făcând din acest oraş cetatea Sa, după cum spune Sfânta Evanghelie.
Acest oraş era locuit în mare parte de pescari, căci apele erau bogate în peşte mult, iar pământul producea fructe şi cereale. Oraşul era închis cu un zid fortificat şi avea o vamă precum şi o garnizoană romană. În locurile acestea Mântuitorul era de altfel bine cunoscut căci vindecase în chip minunat pe fiul unui ofiţer al lui Irod. Cea dintâi grijă a Mântuitorului, după ce a sosit în Capernaum, a fost să pună temeliile Împărăţiei sale prin alegerea acestor patru ucenici de care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care vor lucra şi vor dezvolta lucrarea lui Iisus, după Înălţarea la cer.
Domnul Hristos, ieşind într-o dimineaţă şi umblând pe lângă lacul Ghenizaret, văzu pe ţărmul acestuia o mare mişcare, corăbii multe erau trase la ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau şi dregeau mrejele. Era o zi frumoasă, noaptea însă fusese grea, iar marea care a fost tulburată de vântul ce bătuse cu furie, nu oferise nici un peşte bieţilor pescari. Iisus se opreşte şi începe a învăţa poporul care se îngrămădeşte în jurul Său, ca să-L asculte. Toţi vor să-L vadă.
Iisus zări două corăbii goale lângă ţărm care erau corăbiile lui Simon şi Andrei. S-a suit în corabia lui Simon şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm şi începu să înveţe poporul care-L asculta cu mare atenţie. După ce sfârşi cuvântul de învăţătură, Iisus a voit să dea poporului o dovadă vie de încredinţare prin minunea ce urma s-o facă. Zise deci lui Petru: „Depărtează corabia mai în larg şi aruncaţi mrejele voastre”. Petru i-a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit, ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Petru făcând ascultare a prins aşa de mult peşte încât stau să se rupă mrejele.
Simon Petru a făcut atunci semn tovarăşilor săi, lui Iacob şi Ioan fiii lui Zevedei, să vină să le ajute. La vederea acestei minuni toţi au fost cuprinşi de mare frică. Dar Mântuitorul i-a îmbrăţişat zicându-le: „Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni.” Ei lăsând toate au mers după Dânsul.
Pescuirea aceasta este cu adevărat fapta puterii dumnezeieşti. Este o minune pe care a săvârşit-o Mântuitorul ca să dovedească lumii că El este Stăpânul lumii întregi şi că toate se supun Lui. Dintre toate vietăţile care sunt pe faţa pământului cei care nu s-au supus stăpânirii omului şi în număr atât de mare, au fost peştii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos – Adam cel nou – ia în mână sceptrul de rege şi porunceşte acestor vietăţi şi vedem cum peştii se supun pe dată, aşa cum de dovedeşte Sfânta Evanghelie. Fapta este minunată şi sfinţii apostoli rămân uimiţi şi înfricoşaţi iar Petru chiar zice: „Doamne, ieşi de la mine că om păcătos sunt”.
Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Iisus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci recunosc în El pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină. Sfinţii apostoli ştiau prea bine ca orice iudeu, că Mesia va întemeia o Împărăţie mare asupra lumii întregi. De aceea când le zise Mântuitorul că-i va face vânători de oameni, ei înţeleseră că Iisus îi cheamă să-i facă ucenici ai Săi şi să-L ajute la întemeierea Împărăţiei Sale.
Această Împărăţie era toată nădejdea evreilor. Sosirea ei însemna împlinirea proorocirilor care o vestiseră. Pentru un evreu a intra în această împărăţie era un lucru de căpetenie, era cinstea cea mai mare. Apostolii aceştia, Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau mai de mult ucenici ai lui Iisus; ei L-au auzit vorbind şi mai văzuseră şi alte minuni ale Lui până atunci. Dar nu renunţaseră la tot, încă îşi mai aveau casa lor, barca şi mrejele lor.
Deodată însă, după săvârşirea acestei minuni, a pescuirii peştilor, aceşti apostoli au fost luminaţi de Harul lui Dumnezeu şi şi-au adus aminte de prooroci şi de Mesia lăsând toate: corăbii, mreje, părinţi, familie, hotărâţi să nu se mai despartă de Iisus. Pescuirea minunată i-a făcut să părăsească lacul Ghenizaret ca să umble pe marea lumii, să trăiască într-o muncă şi tulburare neîntreruptă, pe valurile acestei lumi. Minunea la care au fost martori sfinţii apostoli – pescuirea minunată – era icoana unei pescuiri mult mai minunate pe care aveau s-o facă apostolii în Biserica creştină.
Iată ce mare minune, nişte pescari simpli au cucerit o lume întreagă fiindcă au ascultat de glasul lui Dumnezeu. Întocmai ca pescarii din Ghenizaret care s-au ostenit mult în acea noapte fără să prindă nimic, la fel şi filozofii şi învăţaţii lumii se străduiseră timp de 5000 de ani până atunci şi nu prinseră nimic, deşi ca să atragă lumea avuseseră multe momeli: „averi imense, geniu, ştiinţă şi bani”. Dar n-au putut prinde în noaptea aceasta de 5000 de ani sufletele oamenilor ca să le schimbe într-o viaţă mai bună. Iată minunea cea mai mare care s-a făcut pe pământ cu aceşti pescari simpli; cum aruncă ei mrejele ca să pescuiască oameni, din cetăţi, din palate şi colibe şi cum prind în ele învăţaţi şi neînvăţaţi, pe împăraţi şi supuşii lor, aşa de repede cum se prinseseră în mrejele lor peştii din lacul Ghenizaretului.
Părinţii noştri bisericeşti fac o deosebire între vânătoarea de animale şi pescuirea de peşti. Vânătoarea este opera forţei; vânătorii dau ocol, închid drumurile, bat tufişurile şi crângurile, silesc vânatul, pricinuiesc fiori, pretutindeni nu e decât vărsare de sânge, groază şi ucidere. Pescuirea, dimpotrivă, este opera blândeţii şi atragerii. Pescarul nu prinde decât peştii care sunt atraşi sau care de bună voie se lasă a fi prinşi, aruncându-se în mrejele şi undiţele lor. El nu-I sileşte, nu caută să-I îngrozească.
Aşa se prind sufletele, prin blândeţe şi răbdare şi se prind vii nu moarte. Sfânta Evanghelie de astăzi e plină de învăţăminte şi de pilde folositoare pentru noi. Sfântul Apostol Petru zice: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău, voi arunca mreaja”. De multe ori şi noi suntem în situaţia apostolului amintit, pentru că în lucrările noastre nu ne conducem după învăţăturile cele mântuitoare ale Domnului Hristos, lipsindu-ne astfel de sfinţenia Harului Său.
Iată de ce trebuie să lucrăm după cuvântul Domnului dacă vrem ca munca noastră să nu fie zadarnică, iar Dumnezeu să fie călăuza paşilor noştri, căci altfel vom fi asemenea unor călători care umblând noaptea printr-o pădure fără drumuri, fără stele, s-ar găsi dimineaţa în revărsatul zilei după atâta trudă tot acolo de unde au plecat. Şi într-adevăr câţi creştini nu sunt care în loc să urmeze învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi să asculte glasul apostolilor, umblă după mincinoasa lumină a lumii acesteia, trăind în toată vremea vieţii lor într-o noapte lungă.
Se trudesc şi priveghează zi şi noapte; se istovesc, dar până la urmă nu prind nimic, sau cel mult unii, dar şi aceştia foarte puţini, prind ceva bogăţii, ceva onoruri trecătoare, ceva plăceri deşarte, adică tot nimic. Ajung astfel la tribunalul lui Dumnezeu cu mâinile goale, căci acestea pe care le strânge omul pe aici nu-l pot însoţi dincolo de mormânt. Ce le-au rămas de pildă celor vestiţi cuceritori ai lumii, care au vărsat atâta sânge? Ce le-a rămas? Un mormânt şi cel mult un nume pe care mulţi îl compătimesc.
Ce-a rămas desfrânatului din viaţa plină de plăceri, atunci când sună pentru el ceasul de pe urmă? Ceea ce rămâne dintr-un vis când te deştepţi dintr-un somn. Câţi părinţi nu şi-au cheltuit averea şi sănătatea ca să facă oameni mari pe copiii lor şi într-adevăr ieşind de prin facultăţi au ocupat locuri bune; dar pentru că au trăit în noaptea necunoştinţei de Dumnezeu, încetul cu încetul n-au mai putut suporta viaţa aceasta cu noaptea ei neagră şi s-au prăbuşit împrăştiindu-se cu toţii în toate părţile.
Sunt o mulţime de cazuri în lume, care de care mai dureroase, având o singură cauză: lipsa cunoştinţei de Dumnezeu. Aşa era într-un sat un om bogat dar necredincios. Acesta din cauza supărărilor din partea copiilor s-a îmbolnăvit rău şi aceasta pentru că unul din copii s-a spânzurat, altul a căzut în patima beţiei şi şi-a stricat casa, iar altul a făcut o crimă şi trebuia să zacă în puşcărie pe viaţă la fel două fete pe care le avea, din cauza avorturilor, una s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit, iar alta zăcea într-un spital de nebuni. Singurul copil, cel mai mic, rămase lângă tatăl, suferind şi el pentru toate acestea.
Apropiindu-i-se sfârşitul, tatăl acestor copii nenorociţi îi strigă pe toţi pe nume ca să le spune că el pleacă în cealaltă lume. Dar nu se apropie de patul lui decât copilul cel mic, care nu pricepea ce spune tatăl său despre cealaltă lume, căci el nu auzise nimic până atunci, aşa cum fac de altfel mulţi părinţi, care nu spun copiilor că există o viaţă veşnică a sufletului, pe lângă viaţa aceasta vremelnică a trupului.
Atunci copilul acesta îi zise: „Tăticule, dar unde te duci acum? Ai tu acolo casă, ai avere tată?” Întrebarea copilului străpunse inima tatălui şi în clipa acea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta în iad. Acum însă era prea târziu, prea târziu. Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde nu avea nimic, căci cele strânse le lăsa aici pentru totdeauna. În zadar cheltuise cu aceşti copii ca să-i facă oameni mari, în zadar le-a dat toate cele pământeşti dacă nu le-a dat averea cea mai scumpă, credinţa în Dumnezeu.
În zadar trăieşte omul în această lume, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care trăieşte departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biserica lui Hristos şi de învăţătura Lui, acela e un om pierdut. Trimiterea apostolilor în lume ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos a fost de cea mai mare importanţă pentru mântuirea noastră. Apostolii şi mai pe urmă urmaşii lor, arhiereii, preoţii şi diaconii au fost trâmbiţele ce au răsunat în toate veacurile, Cuvântul Evangheliei păcii.
Pace nu este pe faţa pământului, pentru că lumea s-a abătut de la învăţătura Evangheliei Păcii. Nici în casă nu e pace între copii şi părinţi, pentru că părinţii nu le-au propovăduit copiilor Evanghelia Păcii. În Vechiul Testament avem pilde vii care închipuie această propovăduire a apostolilor până la sfârşitul veacurilor. Preoţii care ţineau pe umeri Chivotul legii au înconjurat cetatea Ierusalimului şi când au început să sune din trâmbiţele lor s-au dărâmat zidurile şi a căzut cetatea în stăpânirea evreilor.
Aşa a dat şi Domnul Hristos poruncă ucenicilor Săi: „Iată, vă trimit să biruiţi toată lumea; mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea”. Această poruncă au îndeplinit-o ucenicii şi urmaşii lor. Singura putere pe care a întrebuinţat-o Dumnezeu pentru distrugerea păgânismului şi întemeierea Bisericii a fost predicarea Evangheliei.
Cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, că prin el s-a făcut cerul şi pământul, s-a zidit toată firea precum şi toate cele văzute şi nevăzute. Această putere nemărginită a Cuvântului dumnezeiesc a arătat-o Dumnezeu proorocului Iezechil când i-a zis: „Du-te afară la câmp şi acolo vei vedea câmpia plină de oasele morţilor. Şi Duhul Domnului m-a dus în mijlocul câmpului şi câmpul era plin de oase omeneşti. Ca să înţelegi puterea Cuvântului dumnezeiesc – a zis Domnul – propovăduieşte şi învaţă şi vei vedea oasele cele uscate îmbrăcându-se în trup, luând duh şi făcându-se oameni vii. Prooroceşte peste oasele acelea zicându-le lor: o, oase uscate, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu”.
O, ce minune, oasele cele moarte şi fără simţire în ele îndată au luat viaţă şi au înviat. Aceasta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este învierea celor ce-L ascultă. „Adevăr grăiesc vouă – zice Domnul – că va veni ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia”. Aşa spune Domnul Hristos, iar Apostolul Pavel zice: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător”.
Deci Cuvântul Evangheliei este viu şi lucrător, astfel că El pe cel mort îl înviază, pe cel rătăcit îl întoarce la calea cea dreaptă, pe cel întunecat îl luminează, pe cel bolnav îl tămăduieşte şi pe cel împietrit la inimă îl înmoaie. Deci fraţi creştini, veniţi să ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; primiţi-L cei bolnavi şi vă veţi tămădui, primitţi-L cei învrăjbiţi şi veţi primi pace, primiţi-L şi hrăniţi-vă cu El.
Creştinii trăitori în Biserică trebuie să se hrănească cu Cuvântul cerului aşa cum evreii s-au hrănit cu mană din cer. Hrana creştinilor trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu căci acesta este pâinea îngerilor cu care trebuie să se hrănească sufletele flămânde ca să aibă viaţă în ele. Nu este o altă pedeapsă mai mare decât aceea să fim înfometaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în Biserică nu se aude Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu se găseşte această mană a cerului, sufletele tânjesc, flămânzesc şi mor. Această moarte distruge şi sufletul şi trupul; aceasta este munca iadului, pedeapsa pe care ne-o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre. Urgie mare şi pierdere de suflete.
Mântuitorul Hristos, în grija Sa pământească, a voit ca acest lucru mântuitor să se săvârşească mereu pe pământ. De aceea a rânduit Iisus în Biserica Sa mai întâi pe apostoli, apoi pe urmaşii lor, episcopii şi preoţii ca să continue întreita Sa lucrare între oameni. Aşa că numai slujitorii Bisericii sunt înzestraţi cu puterea de a învăţa. De altfel această autoritate a întărit-o Mântuitorul când a zis: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile … cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.
Iată clar, răspicat, toţi cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, aceia se leapădă de Dumnezeu. Toţi sectanţii cărora nu le trebuie preot, nu le trebuie Biserică şi Sfintele Taine, s-au lepădat de Dumnezeu; diavolul i-a luat în primire. Păziţi-vă de aceştia, fugiţi şi îmbrăţişaţi Biserica şi pe ucenicii Domnului, preoţii.
Darul preoţiei pe pământ este foarte mare, căci Domnul Hristos a dat preoţiei puterea de a lega şi dezlega păcatele omeneşti şi a făcut aceasta pentru că Dumnezeu a ştiut că omul este neputincios şi va cădea în păcate. A dat astfel posibilitatea de îndreptare şi de iertare pentru cei care vin cu lacrimi şi cu căinţă la spovedanie, căci a zis Domnul: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Să te ferească Dumnezeu să mori blestemat de preot, căci acest blestem e mai mare decât cel de părinţi. Să te ferească Dumnezeu să mori neiertat prin spovedanie, prin spovedanie la preot, nu aşa cum fac sectanţii spunând păcatele unii altora şi crezând că sunt iertaţi. Nu! E greşită această înţelegere a lor. Iată iubiţi creştini, am văzut care sunt păstorii de care trebuie să ascultăm. Iată cei care au Darul Duhului Sfânt de a propovădui şi a săvârşi Sfintele Taine, având puterea de a ierta păcatele. Nu oricine se poate numi păstor, căci oile sunt oi, iar păstorii sunt păstori.
Păstorii – arhiereii, preoţii şi diaconii – au primit darul Duhului Sfânt prin hirotonie. Ei trebuie ascultaţi şi urmaţi în credinţa cea dreaptă, pentru că sunt locţiitorii Domnului pe pământ. Ştim însă foarte bine că mulţi creştini s-au smintit din pricina scăderii unor preoţi şi de aici au ajuns să dispreţuiască şi să urască toată tagma preoţească. Unii s-au înstrăinat chiar şi de Biserică. Acesta este un lucru foarte trist şi ştim că din nenorocire este adevărat, unii preoţi ajungând să rătăcească şi să cadă de la înălţimea chemării lor. S-au amestecat cu pământul şi cu toate plăcerile lumeşti, umbrind grozav religia creştină ortodoxă.
Trebuie însă să ţinem seama de un lucru important; că şi între îngeri a fost o parte care a căzut – Lucifer cu toată ceata lui – din mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu unii preoţi care după ce s-au văzut împresuraţi cu prea multe onoruri, cu prea mulţi bani, au căzut în mândrie şi din mândrie i-a aruncat Dumnezeu însuşi pentru nevrednicia lor. Mai ştim apoi că şi între apostoli s-a găsit un Iuda care a trădat pe Domnul Hristos. Aşa şi în tagma preoţească sunt unii care au căzut de la înălţimea chemării lor, alunecând în patimi.
Dar pentru aceasta nu trebuie ca toată preoţimea să fie socotită la fel; nu toţi preoţii trebuie puşi într-o oală. Nu e aceasta un motiv ca să te lipseşti de slujbe, de Sfintele Taine, de spovedanie şi de împărtăşanie, căci cine va dispreţui oştirea pentru că uneori se află şi dezertori în rândul ei? Poţi să zici că toţi sunt dezertori? Nu! Sau cine-şi pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru că se îmbolnăvesc doctorii şi mor?
Preoţii slabi, care cad din cinstea lor, sunt de plâns şi nu de dispreţuit şi să fiţi siguri că Biserica îi plânge cu lacrimi amare necontenit. Preoţia în sine însă, rămâne dumnezeiască, sfântă şi scumpă, vrednică de toată dragostea şi preţuirea şi ea are putere să nască pe pământ suflete vii pentru Împărăţia cerului.
Pentru a putea fi înţeleşi mai bine vom spune cum o mamă, deşi prin înşelăciune, a căzut în păcatul desfrânării, totuşi ea prin naştere aduce pe lume copii cu pecetea fecioriei întregi. Deşi ea a fost o desfrânată, copiii se nasc însă feciorelnici. Aşa şi cu preotul nostru cel căzut, poate să aibă orice păcate, dar un lucru să ştiţi şi să fiţi convinşi că toate tainele sunt pecetluite cu Duhul Sfânt şi deci valabile.
Preotul nu este decât un vas prin care harurile Duhului Sfânt se pogoară în lume şi se împart lumii; dacă vasul e de aur, de argint, de aramă, asta are mai puţină importanţă. Important este ceea ce creştinii primesc din vas. Deci, chiar dacă un slujitor al altarului e nevrednic, lucrarea pe care o săvârşeşte el are valoare, e sfântă.
De aceea cinstiţi taina preoţiei fraţi creştini, cinstiţi şi, mai mult, rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Iisus, la mântuire. Potrivnicul nostru al tuturor este diavolul, el umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită. Păzitorii turmei sfinte a creştinilor sunt dascălii, preoţii, predicatorii Evangheliei, care alungă lupii şi nu îi lasă să se apropie de turmă.
Sfântul Vasile cel Mare, spune că iepurele nu se teme atât de trăsnet, cum se teme satana de predicatorii Evangheliei. Satana când aude că de predică Cuvântul lui Dumnezeu, tremură, fuge departe şi piere. El însă se sileşte prin toate mijloacele ca să facă să înceteze propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel oamenii să se îmbolnăvească şi slăbind mereu în credinţă să moară în neştiinţă şi în păcat. Când un om s-a îmbolnăvit, ştim că acesta are nevoie de un tratament pentru refacere şi de hrană bună. Pentru creştini, tratamentul şi hrana le constituie Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne hrănim zi de zi şi vom scăpa de orice boală sufletească şi trupească şi vom fi vii pentru Împărăţia cerurilor.
Rugăciune
O, Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu care Te-ai pogorât de la Părintele ceresc şi ai primit a Te face om ca să aduni oile cele pierdute şi să le aduci în Biserica Ta cea Sfântă Tu cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale cele cuvântătoare. Caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să rămână fără păzitori, fără preoţi, fără predicatori ai Evangheliei Tale. Păzeşte-o de toate cursele diavolului, că Tu eşti păzitorul şi Mântuitorul nostru şi noi vrem să fim ai Tăi în vecii vecilor. Amin.
Fraţi creştini,

Sursa: BLOG CREȘTIN ORTODOX

Privirea lui Iisus

In Evanghelia dupa Luca scrie:
Dar Petru a spus: „Omule, nu stiu despre ce vorbesti”. In acel moment, chiar in timp ce vorbea, un cocos a cotcodacit, iar Domnul s-a intors si a privit drept spre Petru… iar Petru a iesit afara si a plans.
M-am inteles intotdeauna bine cu Domnul. Conversez tot timpul cu el, ii multumesc, ii implor adevarul.
Dar am avut intotdeauna sentimentul ca doreste sa-l privesc in fata… Iar eu nu pot. Chiar si cand ii vorbesc, ma uit in alta parte atunci cand simt ca el ma priveste direct. Ma tem de fiecare data ca voi descoperi o acuzatie nerostita in ochii sai, pentru vreun pacat nemarturisit. Sau poate vreo cerere: poate ca asteapta ceva de la mine.
Intr-o zi, mi-am adunat tot curajul si l-am privit in ochi! Nu exista nici o acuzatie, nici o cerere. Singurul mesaj pe care il puteai citi in ochii lui era: „Te iubesc”.
La fel ca si Petru, am iesit afara si am plans.
Anthony de Mello, Cântecul pasarii

Sursa: Dezvatatorul

Lungimea de unda a constiintei universale

“Lumina se deplaseaza in Timp si Spatiu si, pe acest ecran situat intre cele doua, fiecare suflet isi scrie raportul activitatilor sale in eternitate. Aceste „memorii” sint scrise datorita constiintei sufletului; nu numai prin cunoasterea constienta, nu numai in materie, ci si in gind… Pe Timp si pe Spatiu sint scrise gindurile, faptele si gesturile fiecarei entitati. Este ceea ce s-a numit uneori Cartea Memoriei lui Dumnezeu… (Akasha) Aceste inregistrari, deci, nu sint intocmai ca niste imagini pe ecran, nici ca niste cuvinte scrise, ci sint energii care ramin active in viata unei entitati si care sint, asa cum ne putem imagina, indescriptibile in cuvinte.
Din ce sursa vin si cum pot fi citite aceste memorii ale activitatii trecutului? si cum putem sti daca ne bransam pe o veritabila amintire, pe o amintire adevarata dintr-o perioada despre care Istoria n-a pastrat nici o urma scrisa? Entitatea insasi studiaza memoria Naturii in pietre, coline, arbori, in tot ceea ce se numeste genealogia Naturii insesi. La fel de adevarata este si inregistrarea pe care spiritul o imprima pe filmul timpului si spatiului in activitatile fizice si spirituale.
Orice boala, spune Cayce, vine din pacat. si ce inseamna pacatul? Este – spune el incalcarea unei legi cosmice. Orice Lege cosmica incalcata se va traduce imediat in corpul nostru fizic care este un ecou al Cosmosului. Cum spune Tabla de smarald: “Tot ce exista Jos este aidoma cu tot ce este Sus si reciproc …” Iata citeva extrase din lecturile pe aceasta tema: Orice boala este pacat – nu neaparat momentan in maniera in care omul socoteste timpul – ci ca un fragment al unei experiente globale tinind de mai multe vieti precedente). Sintem in mod fizic ceea ce am digerat in corpul nostru fizic, sintem mental ceea ce gindim [...]. si sintem spiritual ceea ce am digerat in fiinta noastra mentala.
Orice boala vine din pacat. Astfel se intimpla, fie ca va place sau nu. Boala este pacat (fie ca acest pacat a fost comis pe plan fizic, mental, spiritual), este rezultatul erorilor manifestate pe Pamint. [...] Caci pacatul nu este decit intoarcerea impotriva Adevarului si a luminii si astfel afecteaza corpul fizic. Caci corpul este Templul lui Dumnezeu Viu. incalcarea Legii aduce necazul, tristetea, boala pe Pamint. Cu toate acestea, nu trebuie- sa ne grabim in a judeca, caci exista fiinte de exceptie care in actuala lor reincarnare, accepta sa duca bolile altora in propriul lor corp fizic pentru a-i ajuta sa se elibereze spiritual.
Nu se poate atinge perfectiunea ceruta de Christos (fiti perfecti asa cum Tatal meu este perfect) daca nu ne asumam corpul, caci: Exista tot atit din Dumnezeu in corpul fizic pe cit exista in cel mental si spiritual. si aceste trei corpuri ar trebui sa fie UNUL. Pentru Cayce, starea de perfectiune pe care trebuie sa o atingem se defineste prin unitatea absoluta, corespondenta perfecta a celor trei corpuri, in fine armonizate si sincronizate. Este ceea ce el numeste Oneness, ceea ce am putea traduce prin integrarea armonioasa a corpurilor noastre intr-un singur TOT, impecabil coordonate…
Atunci vom fi zei! Dar, pentru aceasta, Cunoasterea este indispensabila. Caci ignoranta, spune budismul, este izvorul nefericirilor noastre!
Daca am vrea sa rezumam gindirea cayciana, am putea spune ca:
- toate bolile noastre au drept origine o atitudine mentala improprie, un Sine care s-a dezacordat fata de legile cosmice. Pentru ca spiritul nostru este acela care construieste tot; radacina tuturor relelor noastre fizice, afective, psihologice se afla deci intr-o atitudine improprie spiritului nostru.
- rearmonizindu-ne spiritul cu aceste legi cosmice, corpul nostru se rearmonizeaza si el. Aceste legi cosmice sint legile divine care fac sa mearga atit de bine stelele, dar si glandele si muschii corpului nostru.
Dar toate aceste energii care sint in noi sint, de asemenea, in puterea noastra. Vindecarea este deci intotdeauna posibila – daca o dorim din toate puterile noastre. Caci originea tuturor bolilor este “in cap”.
Nimeni nu-si poate uri vecinul fara sa sufere de stomac sau ficat! Nimeni nu poate fi gelos si nervos fara sa aiba tulburari digestive sau cardiace. Dar ura si gelozia sint fiicele fricii: Din frica izvorasc aproape toate relele omenirii: frica de sine, frica de ceea ce gindesc altii despre noi, frica de imaginea pe care ceilalti si-au facut-o despre noi etc.
A depasi frica inseamna a ne umple fiinta mentala si spirituala cu ceea ce alunga frica, adica iubirea manifestata in lume prin Acela care s-a daruit rascumpararii noastre. Iubirea, credinta, intelegerea acestor legi alunga frica. Un avertisment pentru orice fiinta omeneasca: minia este o otrava pentru tot organismul. Pastreaza o atitudine constructiva. Nu te lasa dominat de resentiment, ca acesta in mod foarte firesc produce in organism acele secretii care impiedica buna functionare a diverselor sisteme (circulator, digestiv, respirator etc.). si este cazul mai ales al tulburarilor provocate de gindurile negre, care deregleaza pancreasul si unele functiuni hepatice.
Daca vrem sa ne vindecam trebuie sa jucam jocul pina la capat si sa consimtim sa platim pretul: Este inutil sa ingrijim un corp bolnav cind spiritul, obiectivele, idealurile entitatii nu se raporteaza la El, care este pacea, viata, speranta, intelegerea… El este Christul cosmic – nu doar Iisus al crestinilor – ci entitatea Christ, prezenta in toate epocile, spune Cayce, care a inspirat toate marile religii ale lumii si care supravegheaza destinul planetei Pamint. Dupa Cayce, aceasta entitate este pentru om modelul de urmat prin aplicarea legilor cosmice in planul terestru.
Neaplicarea Adevarului in spiritul tau, la Eul tau poate – si este chiar ceea ce se intimpla in viata ta !
Mai presus de orice, roaga-te! Pentru tot ceea ce priveste corpul, ai incredere in fortele spirituale. Caci rugaciunea celor drepti ii va vindeca pe bolnavi. Afla ca orice forta, orice vindecare de orice natura ar fi consta in modificarea vibratiilor Eului interior. Vindecarea consta in a pune tesuturile vii ale corpului in rezonanta cu Energiile Creatoare (Dumnezeu). Asta este vindecarea, fie ca se face printr-un medicament, printr-un scalpel chirurgical sau prin orice altceva. Este vorba de a pune structura atomica a celulei vii, aceasta energie celulara, in rezonanta cu linia sa de vibratie spirituala. Caci rugaciunea il transforma mental dar si fizic pe cel care se roaga. Rugaciunea consta in bransarea Eului sau constient pe fortele spirituale care se manifesta in lumea materiei. Rugaciunea este un efort concertat al constiintei fizice pentru a se pune pe aceeasi lungime de unda cu Creatorul. Indiferent ca se face colectiv sau individual.
Altfel spus, in rugaciune regrupam diferitele expresii ale corpului nostru fizic: gesturile, glasul, respiratia etc., pentru a le bransa, “concertate”, pe Fortele Creatoare divine.
Nenumarate sint caile prin care poate trece vindecarea: ea se poate face prin contact individual, prin credinta, prin atingerea cu miinile, prin ceea ce vointa creeaza in spirit (pentru ca el este constructorul fiintei umane), printr-o stare de constiinta care duce la un contact mai strins cu Fortele Creatoare ale Universului (Dumnezeu). Foloseste ceea ce ai la indemina. Cand o fiinta omeneasca cu corpul sau {nu este vorba de cel al bolnavului) si-a ridicat suficient vibratiile, poate cu ajutorul cuvintului sa trezeasca dinamismul emotional al celuilalt care este bolnav, astfel incit sa reinvie, sa resuscite, sa modifice energiile turbionare ale structurii atomice din corpul fizic, adica forta vitala a acestuia. Astfel, aceste energii sint puse din nou in miscare.
Astfel actioneaza forta spirituala sau psi a unui corp asupra altui corp, cind se produce vindecarea unui individ, in acel moment persoana care actioneaza ca vindecator poate face sa apara aceasta forta in sistemul hormonal al bolnavului, sistem care comanda energiile circulatorii, astfel incit ele vor putea sa gaseasca in ele insele cu ce sa reinvie, sa resuscite corpul bolnav, prada dezordinii si suferintei. Daca perseveram in efortul de bransare pe energia divina, ajungem la experiente surprinzatoare.
Cind cineva poate face sa apara in el insusi astfel de vibratii si astfel sa-si treaca Eul fizic prin toate etapele acestei rezonante pina in centrul care emana energie, adica al treilea ochi, atunci corpul acestui individ devine ca un magnet care, folosit corect, aduce vindecarea celorlalti prin miinile sale. Astfel poate atingerea cu miinile sa ingrijeasca in mod eficace. Nici un tratament medical, oricare ar fi el – prin medicamente sau manipulari mecanice – nu este curativ prin el insusi. Tratamentele medicale doar rebranseaza, adapteaza activitatile organelor din corp la Natura, adica la Sursele de viata din Natura! si orice vindecare vine de la Viata. Or Viata inseamna Dumnezeu. Vindecarea inseamna adaptarea
acestor forte care se manifesta in corpul individului. Corpul, schema corporala este un receptor al tuturor Fortelor Universului [...].
Cooperarea, raspunsul individului trebuie sa le cautam. Aflati ca sufletul-entitate trebuie sa gaseasca in ce mod concret trebuie sa raspunda, pentru a se mentine el insusi cu facultatile, dorintele, sperantele sale pe lungimea de unda a acestei constiinte universale. Astfel se produce vindecarea… indiferent de natura sa [...]. Asa ca bransati-va corpul pe lungimea de unda care ii trebuie.”
Universul lui Edgar Cayce

Sursa esoterism.ro

Sursa: Biblioteca Secreta

Legenda divinitatii omului

O legenda veche spune ca mai demult oamenii erau buni. Dar au profitat atat de mult de puterea divina din ei incat Brahma, stapanul tuturor zeilor, a decis sa le ia aceasta putere si sa o ascunda intr-un loc unde va fi imposibil de gasit. Tot ce i-a ramas sa faca era sa gaseasca ascunzatoarea potrivita.
A fost convocat consiliul zeilor pentru a se gasi solutia. Zeii au sugerat: "De ce sa nu ingropam puterile omului in pamant?"
Brahma a raspuns: "Nu, nu vom face asta pentru ca omul va sapa adanc si le va gasi." Atunci zeii au spus: "In acest caz, sa le trimitem divinitatea pe cel mai adanc fund al oceanului."
Dar Brahma a raspuns din nou: "Mai devreme sau mai tarziu omul va explora adancurile oceanului si cu siguranta ca o vor gasi si o vor aduce la suprafata."
Astfel zeii au concluzionat: "Nici pamantul, nici oceanul nu sunt locuri unde puterea divina sa fie in siguranta, insa alte idei de ascunzatoare nu mai avem."
Brahma a exclamat dintr-o data: "Iata ce vom face cu divinitatea omului! O vom ascunde adanc inauntrul lui pentru ca este singurul loc unde nu va cauta."
De atunci incoace, conform legendei, omul a cautat in toata lumea, a explorat, a urcat si a sapat cautand ceva ce a fost in tot acest timp inauntrul lui.
Eric Butterworth, Descopera puterea dinauntrul tau

Sursa: Dezvatatorul

Dacă există Dumnezeu de ce nu l-a văzut nimeni niciodată?

Întrebarea este una capcană dar are ca menire să deschidă o dezbatere mereu actuală: dacă Dumnezeu există de ce El nu mi se arată? de ce nu-L pot vedea? Deşi eu ştiu că mă ajută şi este mereu lângă mine, deşi îl simt cum intervine de multe ori pe zi în viaţa mea, totuşi nu-L văd. Au fost  vremuri când mulţi oameni L-au văzut pe Dumnezeu şi au vorbit cu El.

La început Adam şi Eva vorbeau cu Dumnezeu faţă către faţă aşa cum vorbim noi cu cei dragi ai noştri, şi se bucurau de prezenţa Lui permanent. Dar fiind ei ispitiţi de diavol au căzut în plasa mândriei, gândind că vor fi ca Dumnezeu dacă vor mânca din pomul binelui şi al răului. Dumnezeu îi avertizase dinainte că dacă vor gusta din acel pom vor muri. Imediat ce au păcătuit iată ce s-a întâmplat:

“De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.

Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: “Adame, unde eşti?”  Răspuns-a acesta: “Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”.  Şi i-a zis Dumnezeu: “Cine ti-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?” “

Adam şi Eva au cunoscut că erau goi, şi-au pierdut inocenţa pe care o aveau de la început, şi au început să perceapă instinctul sexual. Din acest moment Adam şi Eva au intrat în cercul vicios al morţii, al coruptibilităţii, al degradării. Şi-au pierdut veşnicia vârstei, începând uşor uşor să îmbătrânească.

Este foarte important să sesizăm atitudinea celor doi imediat ce au greşit: “s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu”. Neascultarea lor şi păcatul săvârşit au început să-i îndepărteze de Dumnezeu. Au fost izgoniţi din rai şi au primit pedeapsa care urma să-i înveţe calea înapoi spre comuniunea cu Dumnezeu.

Aceasta a fost prima etapă, când omul îl vedea pe Dumnezeu faţă către faţă, şi vorbea cu El fără niciun impediment.

După căderea în păcat începe a doua etapă, Dumnezeu li se arată oamenilor mult mai rar, şi doar unora, prin diferite chipuri. Din acest moment Dumnezeu începe să se descopere omului căzut în mod treptat, din ce în ce mai evident, dar mereu apelând la libertatea noastră. De atunci şi până astăzi Dumnezeu nu S-a impus descoperindu-Se oamenilor cu forţa, peste voia lor, ci S-a arătat celor cu inima curata, care-şi doreau acest lucru.

Aşa se face că Avraam l-a primit pe Dumnezeu la stejarul din Mamvri în chipul celor trei îngeri, lui Iacov i s-a arătat Dumnezeu prin chipul unei scări care urca până la cer, lui Moise prin rugul aprins. Mulţi prooroci din perioada Vechiului Testament au vorbit cu Dumnezeu, auzindu-i doar vocea, primind porunci şi sfaturi pentru a îndruma poporul lui Israel.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune foarte frumos că noi n-am fi avut nevoie de Sfintele Scripturi dacă nu cădeam în păcat, pentru că vorbeam cu El faţă către faţă, iar poruncile Sale s-ar fi întipărit pe tablele de carne ale inimiilor noastre. Căzând în păcat Dumnezeu a dat tablele legii lui Moise ca să îndrume poporul şi să-l ferească de fărădelegi, prezenţa Lui fiind înlocuită de cuvânt. Depărtându-ne prin greşeli de Dumnezeu, El  ne vorbeşte prin scripturi, ca şi cum ar trimite o scrisoare unui prieten îndepărtat.

În anii Vechiului Testament, Dumnezeu este văzut de oameni prin minunile mari pe care le făcea cu poporul Israel, prin proorocii pe care-i trimitea, prin cuvintele lor înalte şi prin trăirea lor aleasă. Acum Domnul se face văzut ca un Dumnezeu drept care pedepseşte fărădelegea şi care-şi ocroteşte poporul de păcatele foarte mari ale popoarelor păgâne, Creatorul întregii lumi şi Unicul şi singurul Dumnezeu adevărat între toţi dumnezeii auziti de lume. Această etapă era un pregătitoare pentru un moment culminant: venirea lui Mesia, alesul lui Dumnezeu, care era aşteptat de toţi evreii cu mare interes. De aici începe etapa a treia.

Totul a culminat cu întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara. Iisus Hristos, om şi Dumnezeu adevărat, a fost şi este pentru umanitate până acest moment, modul cel mai clar în care Dumnezeu S-a descoperit lumii. În perioada Noului Testament oamenii L-au văzut pe Dumnezeu mergând printre ei, făcând minuni mari, vorbindu-le cu o putere şi cu o înţelepciune pe care n-a mai avut-o nimeni niciodată. Dumnezeu a locuit printre oameni 33 de ani. Unii L-au cunoscut ca Dumnezeu, alţii doar ca un mare profet, iar alţii doar ca un simplu om. Hristos nu S-a impus nimănui aşa cum este El defapt, ci a lăsat la îndemâna fiecăruia să-l perceapă după inima lor. Hristos L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

Da! Au fost oameni care L-au văzut pe Dumnezeu, care L-au atins, care L-au luat in braţe de bucurie, care au vorbit cu El, oameni care i-au cerut ajutorul, care s-au plâns lui de neajunsurile vieţii. Ce s-a întâmplat în Israel în acei 3 ani în care Mântuitorul Hristos a propovăduit împărăţia cerurilor, nu s-a mai întâmplat niciunde şi nicicând în lume. Dumnezeu s-a făcut asemenea nouă ca să putem să-L percepem mai uşor şi ca să ne arate că este solidar cu nevoile noastre, simţind toate neajunsurile vieţii omeneşti chiar în trupul Său luat din Fecioara Maria. El a dus o viaţă fără păcat fiind mereu în comuniune cu Tatăl, dându-şi chiar viaţa pentru mântuirea noastră pe cruce.

A patra etapă în vederea şi perceperea lui Dumnezeu este arătatea lui Hristos oamenilor după învierea Sa din morţi. Trupul Lui nu mai era unul material plin de stricăciune, atârnat spre nevoile primare: foame, sete, somn, căldură, etc, ci era un trup pnevmatizat, un trup plin de Duhul Sfânt, un trup care se hrănea din harului Sfintei Treimi  şi nu mai avea nevoie de nimic.

Cu acest trup S-a arătat Hristos apostolilor şi femeilor mironosiţe. Hristos cel înviat arată altfel decât Hristos cel înainte de moarte. Hristos cel Înviat era plin de lumină acaparându-i pe toţi cei din jur cu energiile sale dumnezeieşti.

Toate arătările lui Dumnezeu pe pământ au fost consfinţite de libertatea omului, El neimpunându-se niciodată.

În ultima etapă, cea de-a cinicea, când va veni sfârşitul lumii şi când toţi vom veni la judecată, Dumnezeu se va face văzut tuturor în mod deplin, ca fiind Creatorul şi Judecătorul lumii. Chiar şi cei păcătoşi care pe pământ au ales să nu-L cunoască şi să nu intre în relaţie cu El, sau chiar să-i nege existenţa, atunci stând faţă către faţă, vor fi copleşiţi de prezenţa Lui, şi vor cunoaşte imediat Adevărul. Atunci întreaga lume va înţelege tot ce s-a întâmplat şi-l vor mărturisi pe Dumnezeu aşa cum trebuiau s-o facă pe pământ.

Oamenii l-au văzut pe Dumnezeu şi încă pot să-l vadă şi astăzi, numai că El se arată doar celor curaţi şi smeriţi cu inima:

“Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Acum două mii de ani lumea era păgâna iar astăzi sunt sute de mii de biserici închinate lui Dumnezeu în toată lumea. Cei care au construit aceste biserici mărturisesc prin asta că L-au văzut pe Hristos, sau i-au simţit prezenţa foarte puternic în viaţa lor.

Şi tu poţi să-l vezi pe Dumnezeu, dar El se arată doar celor fără de păcat, celor care iubesc şi se lasă iubiţi. Sfântul Antonie cel Mare a vorbit cu Hristos aşa cum vorbeşti cu un prieten, dar viaţa lui era una îngerească…

Sfântului Nicolae i s-a arătat în temniţă Hristos şi Maica Domnului ca să-l întărească în propovăduirea dreptei credinţe la Sinodul I ecumenic.

Sfântului Apostol Pavel i s-a arătat Hristos din cer deşi el nu-l văzuse niciodată.

Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan L-a văzut pe Hristos de-a dreapta Tatălui în Sfânta Treime când s-au deschis cerurile .

Sfinţii mereu L-au văzut pe Dumnezeu…

De ce nu se lasă Dumnezeu văzut păcătoşilor? Ca să-i încurajeze să iasă din boala lor, ca să conştientizeze că a-L vedea pe Dumnezeu e lucru mare şi înfricoşător, şi foarte de dorit… şi nu ceva mereu la îndemână. Noi oamenii mereu am fost atraşi să obţinem cu usurinta ceea ce nu putem ajunge.

Ştiind că e greu să ajungi a-L vedea pe Dumnezeu, cu siguranţă unii se vor încumeta a urca drumul anevoios al luptei cu patimile.

“Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut” Ioan 20,29

Sursa: Fata nevazuta a lumii….