Simte cu inima

“Lucrurile cele mai bune şi mai frumoase nu pot fi văzute şi nici măcar atinse. Ele trebuie simţite cu inima”, a spus Hellen Keller. În afara “simţirii cu inima”, frumosul lucrurilor sau al fiinţelor din jurul nostru ar putea rămâne o simplă idee sau o iluzie, bună pentru poeţi şi inocenţi. Lumea văzută din minte ne prezintă adesea durerea, limitele, frământarea, constrângerile şi debusolările vieţii de zi cu zi, din care frumuseţea lipseşte, iar fericirea-i ascunsă în frânturi inconsistente. Mintea ne arată continuu ceea ce nu avem, ceea ce ne lipseşte, ceea ce nu-i bun, ceea ce poate fi judecat, ceea ce-i imperfect şi dureros. În căutarea-i frenetică după suferinţă, mintea pare să spună că-şi refuză în fapt fericirea, în vreme ce pretinde că se află pe drumul către căutarea ei.
Numai inima noastră poate trăi îngăduinţa şi libertatea de a simţi frumosul, şi asta pentru că inima nu gândeşte în perimetrul îngust al realităţii exterioare. Ea se surprinde pe sine… într-o amplă şi fascinantă bucurie a comuniunii subtile dintre om şi Dumnezeu. Pentru ca omul să poată vedea lucrurile frumoase, are nevoie să le simtă cu inima. Şi dacă inima lui este “închisă”, îşi pierde puterea de a simţi. Oricât de fastuoase apariţii şi-ar face prin vieţile noastre lucrurile frumoase ale acestei lumi, mintea s-ar putea zgribuli în frică şi ar putea suferi năprasnic în faţa lor. Mintea se raportează la experienţa de acum prin emoţiile înregistrate în subconştient în relaţia cu experienţele din trecut. Dacă experienţa de iubire din trecut a fost trăită ca o durere, atunci durerea emoţiei de atunci apare tulburător în faţa experienţei frumoase de astăzi. De aceea omul nu poate recunoaşte lumea sau experienţa frumoasă cu mintea, exceptând situaţia în care experienţa frumoasă din trecut a fost… chiar frumoasă. În faţa iubirii, mintea se poate trezi asaltată de îndoieli şi zbucium, de gelozie şi candoare teribilistă, de suferinţă şi deziluzie dacă iubirea din trecut a fost deziluzie şi suferinţă.
Dar inima, inima trăieşte pe alte coordonate. Inima nu înregistrează trecutul. Inima nu este interesată nici de viitor. Ea simte Acum, pur şi simplu. Ea simte frumosul şi-ţi spune asta în clipa în care tu însuţi simţi. Inima se bucură chiar în clipa aceasta şi gata. Ea este întotdeauna deschisă pentru trăirea frumosului. Ea îl percepe continuu “acum”, dincolo de raţiune, dincolo de judecată, dincolo de experienţa prin care ai perceput lumea. Pentru inimă, lumea-i frumoasă şi viaţa-şi desfăşoară surâsul incandescent în fiecare clipă. Inima-i deschisă pentru a simţi cele mai bune şi mai frumoase lucruri, şi acesta-i norocul nostru. Dacă inima n-ar simţi – fie şi fugar – frumuseţea lucrurilor, ne-am transforma în deşerturi vii, în pietre sau în obiecte mişcătoare. Poate că şi lumea jucăriilor ar fi mai vie decât un om… căruia inima nu-i impune uneori să simtă frumosul, binele şi chiar fericirea.
Fiinţa umană nu poate supravieţui în afara simţirii din inimă. Bebeluşii nemângâiaţi ajung să moară ori stagnează la nivelul creşterii. Fără atingerea răsărită din inimă, spiritul ascuns într-un bebeluş preferă să dispară. Adolescentul, adultul, tânărul, bătrânul, filozoful, savantul, gunoierul, bunul şi răul au – în egală măsură – nevoia vitală de a simţi cu inima. Omul se ofileşte fără să se deschidă pentru propria-i inimă. Frumuseţile toate ale lumii de-ar sta înşiruite pe garduri în faţa unei inimi închise, ar fi în zadar… În faţa unei minţi marcate de experienţa răului, inima se închide, iar fiinţa frumoasă din interior se ascunde percepţiei. Noi avem nevoie să ne deschidem inimile şi pentru asta… putem fi atenţi la frumos. A fi atent la frumos deschide inima. A aprecia lucrul frumos te scoate din minte, tocmai pentru a-ţi reda… puterea naturală de a simţi cu inima…

Sursa: Dincolo de Orizont

KUNDALINI

Sursa: cybershamans-politia karmica a falsilor guru

Suprapopularea – preocuparea oamenilor de ştiinţă din întreaga lume

În luna februarie, au apărut rezultatele proiectului Global Population Speak Out (GPSO), demarat la începutul lui octombrie 2008 prin trimiterea unei scrisori către mai mulţi oameni de ştiinţă din întreaga lume. Scopul proiectului este să spargă obstacolele puse în calea discuţiilor publice pe tema legăturii directe dintre creşterea populaţiei umane şi deteriorarea mediului înconjurător.
Ţelul iniţiatorului GPSO, John Feeney, jurnalist ecologist, a fost de a convinge cel puţin 50 de oameni de ştiinţă să-şi exprime opiniile despre legătura dintre populaţie şi calitatea mediului, pe parcursul lunii februarie, iar al 50-lea cercetător a acceptat provocarea, pe data de 27 octombrie 2008.
Cititi si: Tornadele din Statele Unite cauzate de încălzirea globală
În continuare, alţi cercetători, jurnalişti şi reprezentanţi ai organizaţiilor ecologiste s-au alăturat proiectului, unii dintre ei oferindu-şi sprijinul fără a fi fost invitaţi în prealabil. Astfel, lista celor care s-au angajat să “spargă gheaţa” în legătura cu acest subiect a ajuns, în final, la peste 200 de persoane din întreaga lume, incluzând şi aproximativ 30 de „cetăţeni îngrijoraţi” – oameni simpli, care au dorit să sprijine acest efort prin mijloacele pe care le au la dispoziţie, cum ar fi abordarea problemei suprapopulării, în scrisori trimise publicaţiilor din presa scrisă, intervenţii telefonice în emisiuni de radio şi televiziune sau mesaje postate pe Internet.
Unul dintre principalii susţinători ai GPSO, antropologul Jeffrey McKee, de la Universitatea Ohio, a spus: „Dacă te uiţi la principalele probleme şi ţeluri ale prezentului – prosperitate economică, apă curată, energie regenerabilă, protejarea biodiversităţii – observi că au un numitor comun. Toate indică nevoia de a opri imediat şi în mod responsabil creşterea populaţiei umane şi apoi de a o aduce înapoi în limite sustenabile”.
Însă, aşa cum a spus John Feeney: „În ciuda rolului-cheie pe care-l are în aproape toate problemele care ţin de mediul înconjurător, mulţi consideră de ani buni ca abordarea subiectului populaţiei este nepopulară politic. De fapt, în ciuda nevoii urgente de soluţii, a devenit tabu să spui în public că este necesară o stabilizare şi apoi o reducere a populaţiei, într-un mod responsabil”.
El a mai adaugat că: „Organizaţiile ecologiste s-au ferit să vorbească despre asta, pentru că ştiu că vor fi criticate şi şi-ar putea compromite finanţările. Oamenii de ştiinţă au ezitat şi ei, ştiind că menţionarea populaţiei va stârni controverse”.
Sursa: Infomediu Europa

Sursa: Cristina

Când clima scrie istoria omenirii

Canicula din aceste zile ne face mai atenţi la impactul fenomenelor meteorologice asupra vieţii cotidiene. De fapt, deosebit de dependentă de modul de curgere a vremii, istoria umană a fost mereu influenţată de evoluţiile climatice. Apariţia primelor civilizaţii precum cea sumeriană sau egipteană, creşterea şi descreşterea imperiului roman, vitregiile întunecatului Ev mediu, izbucnirea Revoluţiei franceze de la 1789 sau desfăşurarea a celei române din 1989 poartă în sine şi „marca” împrejurărilor climatice.

Geneza ecoclimatică
Pentru a sintetiza sugestiv evoluţia istoriei naturale a Terrei (de circa 4,5 miliarde de ani), inclusiv a capitolului său uman, americanul D. Brower a folosit ca repere cele 7 zile ale Genezei biblice, o zi echivalând astfel cu circa 660 milioane de ani. Planeta noastră s-a născut luni, la ora zero; luni, marţi şi miercuri până la prânz s-a format Pământul ca planetă. Viaţa a început numai la acest moment şi s-a dezvoltat în toată splendoarea sa organică în timpul celor patru zile care au urmat. Abia duminică, la ora 16 au apărut marile reptile; cinci ore mai târziu, odată cu giganţii arbori de sequoia, au dispărut şi ele. Omul nu apare, ca specie definitivată, decât cu trei minute înainte de miezul nopţii de duminică. La un sfert de secundă înainte de ora 24 a aceleiaşi zile se naşte Iisus Cristos, iar cu a patruzecea parte de secundă începe revoluţia industrială. Ne aflăm aşadar duminică seara, la ora zero (24) şi suntem înconjuraţi de oameni care cred că ceea ce fac de o fărâmă de secundă pot continua la infinit!

Formarea Mării Negre
Cititi si: Se anunta vreme caniculara in vara lui 2011
Cu circa 6000 de ani î.e.n., sub impactul dezgheţurilor succesive în urma încălzirii globale şi masive, apele Mediteranei au crescut în volum şi au inundat bazinul lacului Euxin, ducând astfel la formarea Mării Negre de astăzi. În faţa puhoaielor, populaţia din regiune s-a dispersat, generând o amplă mişcare migratoare. Unii arheologi consideră că acestui fenomen i s ar datora răspândirea în Asia şi Europa a populaţiei sedentare care cunoştea şi practica agricultura. De această conjunctură ecoclimatică este legată una dintre cele mai cunoscute legende biblice (în sine, prezentă la mai toate popoarele, ceea ce decurge din caracterul planetar al efectelor unor schimbări climatice majore!), cea a Potopului lui Noe. Potrivit Sfintei Scripturi, Răul invadând Pământul, Dumnezeu a decis să avertizeze viaţa denaturată. Pentru a păstra ceea ce era Bun (a salva deci viaţa şi biodiversitatea!) l-a chemat pe Noe şi a poruncit să construiască o Arcă, pe care s-a refugiat familia sa şi câte o pereche din fiecare specie de plante şi animale (metaforic vorbind, pentru că numărul acestora fiind de circa 3 milioane, vasul ar fi trebuit să aibă dimensiuni gigantice). Ape nemaipomenite se abat asupra lumii, inundă şi distrug totul. Noe şi ai săi plutesc în derivă până când ploaia s-a oprit şi puhoaiele s-au domolit. Atunci, spre a cerceta voinţa divină (ori starea mediului) dă drumul unui porumbel, care se întoarce aducând cu sine o ramură verde, semn că apele s-au retras şi natura a renăscut. Şi cum Arca s-a oprit astfel pe muntele Ararat, lângă ţărmurile Mării Negre, toate acestea nu ar fi descris, în mod propriu, decât fenomenele naturale, în urma cărora lacul Euxin a devenit, prin revărsarea apelor Mediteranei, umflate în urma dezgheţului nordic şi a ploilor intermitente.
Prima „victimă”: civilizaţia sumeriană
După trecerea perioadei glaciare, zona Mesopotamiei – dintre fluviile Tigru şi Eufrat – s-a populat masiv, mai ales datorită posibilităţii de irigare a terenurilor; regimul pluvial generos şi creşterile abundente ale râurilor, favorizându-se astfel practicarea pe scară largă a agriculturii şi crearea a numeroase aşezări umane. Totul a funcţionat în limite admisibile până spre anii 2.200 î.e.n. când, se pare, a început un ciclu de secete severe, care s-a prelungit timp de trei secole şi a condus la deşertificarea a aproape întregii Mesopotami. În condiţiile schimbării regimului climatic, păstorii din nord şi-au abandonat terenurile devenite aride şi s-au deplasat spre sud, în zona principalelor oraşe, unde mai rămăseseră suprafeţe fertile. Populaţia care depindea de aceste terenuri s-a înmulţit brusc, inclusiv prin migraţie, în timp ce nivelul recoltelor a scăzut dramatic. Astfel s-a produs, într-un răstimp relativ scurt, colapsul oraşelor-state şi, odată cu ele, a dispărut şi civilizaţia sumeriană.
Creşterea şi descreşterea imperiului roman
Explicaţiile cauzelor creşterii şi descreşterii imperiului roman au cunoscut diferite variante, de-a lungul timpului, în ultima perioadă impunându-se mai ales cele de ordin natural. Aşa, de exemplu, J.Diamond (2005) avansează teza că principalul factor de ordin al acestuia l-a constituit faptul că, în goana incontrolabilă după noi suprafeţe agricole pentru a fi cultivate, defrişarea pădurilor a ridicat nivelul pânzei freatice şi a generat apariţia unor boli, precum malaria, având drept consecinţă un dezastru demografic. În veacul al 9-lea î.e.n. emisfera nordică a Europei a intrat într-o perioadă de răcire bruscă care a durat cinci secole, provocată de reducerea activităţii solare. Una dintre primele regiuni care au resimţit din plin efectele acestei schimbări a fost stepa mongolă; sub acest impact, popoarele nomade de aici au început să se deplaseze spre sud şi est. Aceste mişcări şi condiţiile meteorologice dure din Asia centrală au generat un efect „în lanţ”, provocând mari migraţii şi în Europa. Astfel, celţii care trăiau în nordul continentului s-au deplasat spre sud, până în valea râului Pau, în centrul Italiei de astăzi. În secolul IV î.e.n. triburile celte s-au instalat în Roma şi apoi au atacat regiunea Balcanilor. Din motive încă necunoscute pe deplin, în secolul III î.e.n. respectivele triburi s-au retras din nou spre nord. Printre explicaţiile plauzibile ale acestui fapt se numără şi o schimbare a climei europene, în sensul devenirii sale mai mult temperate şi revenirii spre nord a ecotonului. Fără presiunea majoră a celţilor astfel îndepărtaţi, Roma a putut să se extindă în toată peninsula iberică şi să-şi construiască imperiul în zona mediterană.
Misterioasa dispoziţie a civilizaţiei Maya
Prăbuşirea bruscă în jurul anilor 950 e.n. a civilizaţiei maya, cu extraordinarele sale performanţe rămâne încă o mare enigmă. Cetăţile în plină înflorire au fost (parcă) abandonate, dar nu distruse. În mai puţin de 50 de ani, populaţia a dispărut fără urmă. Printre explicaţiile cele mai plauzibile ale acestei situaţii se numără şi cea de ordin climatic: creşterea rapidă a temperaturilor medii şi transformarea regimului pluviometric au determinat schimbarea faunei şi florei, migrarea paraziţilor din zonele tropicale, noi boli şi molime la care locuitorii maya nu au reuşit să reacţioneze în timp util.
Evul mediu îngheţat
Europa secolului al XIII-lea era un continent fragmentat, în care proliferau micile cetăţi fortificate, cu o proastă comunicare între ele şi în general cu drumuri rele. Comerţul rămânea astfel firav şi predomina o agricultură de subzistenţă. Binefacerile climatice – cu ierni mai moderate, absenţa îngheţurilor de primăvară şi veri îndelungate şi calde – au permis cultivarea la altitudini şi latitudini, în mod obişnuit improprii. În condiţiile unei relative abundenţe de cereale a avut loc şi o importantă creştere demografică. După această perioadă calmă şi fertilă, în secolul al XIV-lea Europa a intrat în ceea ce se denumeşte Mica Vârstă de Gheaţă, care a durat până în veacul al XIX-lea şi a afectat mai ales nord-vestul continentului (Marea Britanie, Ţările-de-Jos şi Scandinavia). Punctul care a marcat trecerea la noua eră de frig medieval l-a constituit anul 1315; în timpul primăverii şi verii sale a plouat intens şi fără încetare, ceea ce a distrus recoltele care trebuiau să hrănească populaţia în timpul iernii şi să asigure seminţele pentru sezonul viitor. Apa căzută a condus la alunecări de terenuri şi astfel s-a inaugurat un ciclu de precipitaţii continue care a durat 6 ani. O foamete cumplită a cuprins atunci Europa, care s-a soldat cu pierderea a un milion şi jumătate de vieţi omeneşti. Situaţia a început să se redreseze abia după 1450 când, sfârşitul unor conflicte majore precum Războiul de 100 de ani (1337-1453) s-a conjugat cu intrarea într-o perioadă cu condiţii meteorologice mai bune care au permis satisfacerea nevoilor alimentare. În timpul Renaşterii a fost din nou o etapă deosebit de tumultoasă, deopotrivă din perspectiva vremurilor şi a vremii. Numeroase au fost revoltele populare şi războaiele din motive religioase. În acelaşi timp, s-a manifestat o efervescenţă climatică fără precedent, în condiţiile în care 6 episoade de intensă activitate vulcanică, cu erupţii majore au provocat bruşte răciri.
Răcirea climei provoacă Revoluţia franceză
O schimbare climatică relativ minoră, datorată erupţiilor vulcanice a jucat un rol esenţial în provocarea unuia dintre evenimentele fondatoare ale istoriei moderne: Revoluţia franceză de la 1789!
Astfel, cei 6 ani care au precedat-o au avut veri reci, cu recolte dezastruoase, ceea ce a condus la foamete şi tensiune seciale care au explodat sub forma revoltei. Aflat în Franţe, B.Franklin descria astfel perioada: „O ceaţă constantă acoperea Europe … Era seacă. Razele soarelui păreau neputincioase în a o risipi. Efectele lor asupra încălzirii solului fuseseră puternic diminuate. Astfel, suprafaţa rămăsese aproape îngheţată”. Explicaţia: în acea perioadă mai mulţi vulcani din Islanda şi Japonia au erupt, iar pulberea ridicată în atmosferă a diminuat considerabil radiaţia solară de la sol şi produs răcirea accentuată a acestuia.
Perspectiva catastrofei climatice
Determinate de cauze exclusiv naturale până spre anii 1800, când s-a declanşat revoluţia industrială schimbările climatice au devenit în ultima sută de ani „punctul otrăvit” al civilizaţiei umane. Emisiile de gaze poluante accentuează excesiv fenomenul natural al efectului de seră, prin aceasta o nouă încălzire globală, cu consecinţa unor schimbări climatice bruşte, radicale şi globale. Secolul 20 a cunoscut astfel o creştere de aproape 10C a temperaturilor medii (cât în întregul mileniu !), cu accentuarea acestei tendinţe în ultimele sale decenii şi primele ale veacului următor. Toamnele lungi şi blândeţea iernilor au favorizat, de pildă, desfăşurarea „revoluţiilor” din 1989 care au condus la „demontarea” comunismului în Europa centrală şi de est.
Să ne amintim, de pildă, de temperaturile de peste 100C din decembrie 1989 care au permis manifestanţilor de la Timişoara, Bucureşti şi din toată România să protesteze în stradă. În plan mai larg, noua încălzire globală poate anunţa un al 6-lea val de dispariţie majoră a vieţii pe Terra, în perspectiva lui 2100, când specialiştii prognozează că va fi mai cald cu 1,80C – 4,50C.
În termeni concreţi, creşterea temperaturii medii a atmosferei cu peste 20C (astăzi de circa 150C) ar antrena ireversibilitatea mersului spre catastrofă climatică, de care ne mai despart doar 40C, când totul nu va mai arăta aşa cum a fost …
Sursa: Gardianul

Sursa: Cristina

Schimbarile climatice provoaca seisme

In cursul ultimelor decenii, numerosi savanti sau cercetatori amatori au fost ironizati de comunitatea stiintifica deoarece afirmau ca seismele ar fi rezultatul incalzirii globale. Se pare insa ca ipoteza lor nu este deloc de luat in ras, deoarece, potrivit unui studiu de ultima ora, realizat sub egida Universitatii Nationale din Australia, schimbarile climatice pe termen lung au potentialul de a misca din loc placile tectonice ale planetei.
Musonii erodeaza Himalaya
Colaborand cu cercetatori din Germania si Franta, specialistii australieni au reusit sa puna in evidenta existenta unei legaturi intre miscarea placii tectonice indiene in cursul ultimelor milioane de ani si intensificarea musonilor locali. “Ploile musonice s-au intensificat, mai ales dupa 1960, constant, accelerand miscarea placii indiene cu un centimetru anual”, spune dr. Giampiero Iaffaldano, de la catedra de Stiinte Geologice a universitatii de la Antipozi.
Savantii au introdus toate datele referitoare la nivelurile pluviometrice si alti factori climatici intr-un computer, pentru a simula modul in care musonii au erodat coastele estice ale muntilor Himalaya in ultimele ere geologice. Ei au ajuns la concluzia ca de pe versantul rasaritean al masivului muntos a fost “maturata” de ploi o cantitate suficienta de roca pentru a facilita miscarea placii tectonice, in sens invers acelor de ceasornic. “Semnificatia acestei descoperiri rezida in recunoasterea pentru prima data a faptului ca modificarile de durata ale climei au potentialul de a actiona ca o forta de sine statatoare si de a influenta deplasarea placilor tectonice”, explica Iaffaldano.
Europa este pe cale sa “patrunda” sub Africa
“Se stia ca anumite evenimente geologice provocate de miscarea placilor – de pilda deriva continentelor, inchiderea bazinelor oceanice si inaltarea unor mari lanturi montane – au capacitatea de a influenta modelele climatice, in cursul unor perioade de milioane de ani. Acum, am demonstrat ca si reciproca este valabila: schimbarile climatice pe termen lung sau modificarile survenite in mod natural in modelele climatice, in decurs de milioane de ani, pot influenta miscarea placilor, intr-un mecanism de tip feedback”, apreciaza savantul australian.
Savantii spera acum ca aceasta descoperire va putea fi folosita in prezicerea declansarii unor cutremure de amploare, precum a fost cel din 11 martie, care a zguduit Japonia. “Cand fortele care misca placile tectonice ating anumite praguri critice se produc seisme. Pentru a intelege potentialul seismic al zonelor de contact intre placi, este important de identificat toti factorii care au contribuit la deplasarea placilor tectonice, in trecut. Iar din acest punct de vedere, schimbarile climatice sunt un factor pe care nu l-am luat in considerare pana acum. Scopul nostru este de a intelege ce anume face placile tectonice sa se miste si ce regiuni sunt mai predispuse la aparitia de cutremure devastatoare. Analiza climatului planetei, in ultimele sute de mii de ani, ar putea aduce date valoroase, in aceasta ecuatie cu destule necunoscute”, este de parere Iaffaldano. Declaratia lui survine dupa ce in urma cu cateva zile, geologii au anuntat ca Europa este pe cale sa “patrunda” sub Africa, din cauza directiei de deplasare a placilor tectonice pe care sunt situate cele doua continente.

Sursa: Revista Magazin

http://www.ecomagazin.ro/schimbarile-climatice-provoaca-seisme/

Supervulcanul care ameninta viata europenilor

In urma cu 2.000 de ani, Vezuviul a distrus in intregime orasul Pompei. Astazi insa, un vulcan mult mai mare si mai periculos pandeste de cealalta parte a orasului italian Napoli.
Desi a provocat moartea a mii de oameni, Vezuviul este doar un mic “spin” pe spatele “dragonului” Campi Flegrei, aflat in cea mai mare parte sub apa. Autoritatile de la Napoli au inceput sa-si puna intrebari in urma celor peste 1.000 de cutremure care au desprins aparate de aer conditionat de pe cladiri.
Institutul National de Geofizica si vulcanologie din Italia a descoperit ca seismele nu erau provocate de muntele Vezuviu, aflat in apropierea orasului, ci de unul dintre cei mai mari si mai periculosi vulcani din lume: Campi Flegrei.
Pentru a evita o situatie similara celei produse de eruperea vulcanului Vezuviu, Apararea Nationala din Italia a ajuns la concluzia ca orasul trebuie evacuat.
Desi nu este vizibil decat varful muntelui,in spatele peisajului linistit se afla un vulcan cu o putere imensa. O eruptie are mari sanse de a sterge o mare parte din formele de viata aflate pe continentul european, noteaza Daily Mail.
Zona din preajma vulcanului. Foto: Daily Mail
Iata cum descrie autorul articolului din Daily Mail, zona din preajuma vulcanului: “In locul in care candva erau dealuri verzi, exista acum roca vulcanica. Undeva mai jos, magma si apa se intalnesc, formand dioxid de carbon.E ca si cum iadul s-a strecurat prin fundatie, impingand la o parte dalele de piatra, sangerand prin crapaturile peretilor. Aburul sulfuros care iese din piatra fierbinte a depus mineral de coral si creeaza o atmosfera de sauna. Vrabiile, care au ajuns in zona pentru a se odihni, au murit otravite cu dioxid de carbon”.
O echipa de cercetatori internationali planuieste sa foreze un put in vulcanul activ, pentru a incerca sa inteleaga de ce o parte din acesta a crescut cu circa 3 metri din 1969. In jurul vulcanului, exista zone in care asfaltul a inceput sa se umfle, mai multe strazi si case fiind distruse. Ultima data cand solul a inceput sa se umfle asa (intre 1430 si 1538), a existat o eruptie care a dus la formarea unui nou vulcan.
“Chiar acum am putea trece printr-o perioada de umflare a solului. Daca evenimentele se deruleaza ca in trecut, ne putem astepta la inca 60 de ani de neliniste, posibile cutremure si eruptii vulcanice. De aceea, trebuie sa aflam cat mai multe detalii despre acest vulcan”, a declarat britanicul Chris Kilburn, unul dintre membrii echipei de cercetatori.
Cu toate acestea,primarul din Napoli a oprit proiectul. Forajul era programat sa inceapa in aceasta luna, dar a fost oprit in urma obiectiilor unui om de stiinta, care a avertizat ca forajul ar putea declansa o explozie care ar putea distruge orasul.
“Forarea unui put ar putea provoca o explozie (nu o eruptie) si ar putea declansa mici cutremure. Acest lucru s-a intamplat deja in alte proiecte similare, in alte parti ale lumii”, explica Benedetto De Vivo, omul de stiinta care se impotriveste planurilor echipei internationale de cercetatori.
Ce s-ar intampla daca ar erupe vulcanul?!
http://www.ecomagazin.ro/supervulcanul-care-ameninta-viata-europenilor/

În căutarea vieţii extraterestre: Enceladus – noua frontieră

-

De la poveştile despre locuitorii Lunii, până la costisitoarele programe de cercetare puse la punct de agenţiile spaţile, identificarea prezenţei vieţii pe un alt corp ceresc pare să fie o preocupare neîncetată a omenirii. Pe măsură ce marginile Universului cunoscut se tot îndepărtează de Pământ, posibilitatea de a descoperi fiinţe vii pe o altă planetă e tot mai mare, chiar dacă, până acum, nu avem nicio certitudine, ci doar speranţe şi probabilităţi. Pentru

Foto (9)

moment, ne mulţumim cu acestea, în aşteptarea zilei în care se va confirma, fără putinţă de îndoială, că noi şi planeta noastră nu reprezentăm singura alcătuire înzestrată cu viaţă, din tot Universul ăsta uriaş.

Dar, ca să găzduiască viaţă, un corp ceresc trebuie să-i ofere acesteia anumite condiţii. (Aici, se pare că mai avem nevoie să ne lărgim puţin ideile, deoarece noi tindem să credem că orice chestie vie de pe altă planetă trebuie să fie musai alcătuită la fel ca şi chestiile vii de pe Terra. Nu neapărat să arate ca ele, dar să fie la fel la nivel molecular.

Dacă se va confirma una dintre marile descoperiri ştiinţifice ale ultimilor ani – bacteriile capabile să utilizeze arsenul în locul fosforului – asta înseamnă că perspectiva noastră asupra a ceea ce înseamnă viu trebuie să se schimbe. Şi atunci, e posibil ca nişte planete cu însuşiri care azi ne par necorespunzătoare să devină ceva mai interesante în viitor, în lumina concepţiilor noastre schimbate.)

Dar, până una-alta, toţi oamenii, din toate vremurile, gândesc după ideile din vremea lor, deci să ne mulţumim şi noi cu ideile contemporane în privinţa a ceea ce înseamnă materie vie şi a condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească o planetă pentru ca acolo să apară şi să se perpetueze miracolul vieţii.

An după an, beneficiind de progresele tehnologiei de explorare, astronomii descoperă tot mai multe planete care par să fie “bune pentru viaţă”. Să ne înţelegem: nu vorbim neapărat de planete “bune pentru noi”, adică bune să trăiască oamenii pe ele, ci de unele care oferă condiţii similare -nu identice – cu cele de pe Terra, condiţii care ar putea fi permite ca acolo să trăiască nişte fiinţe, adaptate la acele condiţii. Şi pe Pământ există multe locuri unde nu trăiesc oamenii, dar trăiesc destule forme de viaţă, unele cu un metabolism foarte original. Iar unele vieţuitoare de pe Terra pot suporta condiţii aproape inimaginabil de dure.

Aşadar, ce căutăm?

Un corp ceresc cu atmosferă, cu apă şi cu o temperatură nici prea-prea, nici foarte-foarte. Şi există planete dintr-astea? Cum să nu! Oamenii de ştiinţă au găsit cel puţin una şi aşteaptă în continuare date de la misiunea spaţială Kepler, special dedicată acestui scop, dar problema este că nu vom şti nimic precis până nu vom ajunge… dacă nu pe ele, măcar aproape de ele ca să putem culege informaţii edificatoare. Iar unele dintre aceste corpuri cereşti, deşi au, după datele furnizate de aparatura de investigare, ceea ce le trebuie ca să fie “bune de trăit”, sunt prea departe pentru ca noi să putem spera, în mod rezonabil, să ajungem acolo în secolul ăsta, cu tehnologia de zbor spaţial de care dispunem acum.

Deci, ideea câştigătoare ar fi să găsim o astfel de planetă – sau ce-o fi – undeva aici, în apropiere; mă rog, apropiere în termeni de distanţe cosmice înseamnă, totuşi, la distanţă de câţiva ani de zbor cu o navă spaţială.

În momentul de faţă, lumea savanţilor se tot agită cu programe privind cercetarea planetei Marte, în speranţa de a descoperi pe ea urme de viaţă. E explicabil: Marte e aproape de noi, vehicule trimise de pe Pământ au ajuns deja acolo şi au făcut treabă bună, adunând un volum enorm de informaţii, aşa că o misiune umană pe Marte nu pare ceva imposibil, drept care, pregătirile au şi început.
Cum se întâmplă adesea, concentrarea asupra unei probleme ne face să pierdem din vedere alte ocazii. În cazul de faţă, obsesia pentru Marte a dus la desconsiderarea altor posibilităţi, “desconsiderare” inclusiv financiară, fondurile find direcţionate spre materializarea ideii care prevalează în acest moment – plecare spre Marte.
Dar dacă există şi alte posibilităţi?
Sistemul Solar e destul de mare şi complex ca să ofere “opţiuni” interesante din acest punct de vedere. Şi, iată, există un grup de oameni de ştiinţă care, lăsându-i pe alţii să se ocupe de Marte, îşi îndreaptă atenţia spre un alt corp ceresc din sistemul nostru solar. Nu e o planetă – după definiţia ofcicială – dar ce contează cum îi spunem, de vreme ce are ceea ce ne interesează pe noi?

Este Enceladus, una dintre “lunile” lui Saturn.

Ca multe dintre corpurile cereşti cunoscute, Enceladus poartă numele unui personaj mitologic: în mitologia greacă, Enceladus este unul dintre Giganţi – fiii zeiţei Gaia. În bătălia dintre Giganţi şi zeii olimpieni, Enceldas a fost ucis de zeiţa Atena, care l-a străpuns cu o suliţă, şi a fost înmormântat în insula Sicilia, sub muntele Etna. Dar, ca un personaj zeiesc ce era, n-a murit “de tot”: erupţiile vulcanului Etna ar fi, se spune, răsuflarea Gigantului, iar cutremurele care zgâlţâie din când în când Sicilia ar fi provocate de mişcările lui.

Un grup de cercetători pasionaţi de acest satelit – Enceladus Focus Group – s-a reunit recent la sediul SETI Institute din Mountain View, SUA, pentru a discuta despre proiectul îndrăzneţ al unei misiuni de căutare a vieţii pe Enceladus.
De ce este Enceladus atât de îmbietor?

Pentru că, spun savanţii, are toate ingredientele-cheie necesare vieţii.

Informaţiile privind condiţiile specifice de pe Enceladus au fost obţinute, în cea mai mare parte, prin analiza datelor furnizate de vehiculul de explorare spaţială Cassini-Huygens care, pornit în misiune în anul 1997, a intrata pe orbita planetei Saturn în 2004. A investigat atât această planetă uriaşă, cât şi numeroşii săi sateliţi. A cercetat cîteva dintre lunile saturniene – Phoebe, Titan, Enceladus – şi a descoperit alţi 7 noi sateliţi naturali ai lui Saturn, de dimensiuni foarte mici.

Enceladus este al şaselea ca mărime dintre sateliţii naturali ai lui Saturn (care are foarte mulţi – aproximativ 60 ale căror orbite sunt cunoscute şi, probabil, vreo 200 în total). Are un diametru de cca. 500 km şi, în ciuda acestor dimensiuni mici, are o suprafaţă cu structura surprinzător de variată, cu cratere, şanţuri adânci şi creste alternând cu porţiuni de relief plat.

Rezultatele explorării au arătat că pe Enceladus există apă (lichidă şi sub formă de gheaţă), carbon organic, azot (sub formă de amoniac) şi hidrocarburi, detectate de Cassini cu ajutorul spectrometrelor. Una dintre particularităţile lui Enceladus este prezenţa unor “gheizere” care aruncă jeturi de gaze şi cristale de gheaţă până la mari înălţimi în atmosfera sa, permiţând astfel unei sonde care survolează satelitul să adune numeroase date privind compoziţia substanţelor prezente în aceste jeturi.

Cei mai optimişti dintre membrii Enceladus Focus Group îşi imaginează însă că ar putea exista, în lacurile şi oceanele satelitului, nu doar substanţe organice complexe, ci chiar forme de viaţă – microorganisme cu structuri şi funcţii asemănătoare unora dintre bacteriile de pe Terra.

Pe Enceladus nu există lumină suficientă (cercetările arată că acest corp ceresc reflectă aproape integral lumina pe care o primeşte), deci nici fotosinteză, dar acesta nu e neapărat un impediment. Pe Pământ au fost descoperite microorganisme care nu au nevoie de lumină şi nu realizează fotosinteza şi totuşi trăiesc şi prosperă, chiar în întuneric deplin.

Acestea combină hidrogenul cu carbonul extras din dioxidul de carbon, formând metan – sunt aşa-numitele organisme metanogene. Astfel de vieţuitoare ar putea exista, speră astronomii, şi pe Enceladus, unde cercetările au arătat că există cantităţi mari de metan în atmosferă. Adeptul acestui model este Chris McKay, astrobiolog la Centrul de Cercetare Ames al NASA.

Alţi specialişti se gândesc la o schemă diferită. Ronald Oremland, un microbiolog care lucrează în cadrul US Geological Survey, crede că o sursă de energie chiar mai bună pentru microorganisme ar fi acetilena – gazul acela folosit în aparatele de sudură oxiacetilenică. Acest compus nu se găseşte în stare naturală pe Pământ, dar este prezent în comete şi unele dintre rezultatele cercetărilor sugerează că el ar exista şi pe Enceladus.

În acest caz, ipoteticele microorganisme enceladiene ar putea metaboliza acetilena, producînd etanol şi acetaţi, în cadrul unui tip de metabolism mai simplu decât cel al microorganismelor metanogene.
Dar prezenţa acestor substanţe nu este un indicator credibil al existenţei vieţii pe Enceladus. E nevoie de coroborarea acestor date cu altele, mai relevante pentru identificarea activităţii biologice – deci a existenţei vieţii – pe un corp ceresc.

• O primă astfel de informaţie este proporţia dintre doi izotopi ai carbonului – C-12 şi C-13. (Pentru reamintire: izotopii sunt specii de atomi ai aceluiaşi element chimic, având acelaşi număr atomic – adică acelaşi număr de protoni – dar număr de masă diferit, datorită numărului diferit de neutroni.) În materia neînsufleţită nu predomină unul sau altul dintre aceşti izotopi, dar în materia vie, C-12 (izotopul mai uşor, cu număr de masă mai mic) este, de obicei, în cantitate mai mare. Aşadar, dacă metanul, etanolul ori acetaţii proveniţi din emisiile de gaz ale gheizerelor de pe Enceladus s-ar dovedi mai bogaţi în C-12 decât în C-13, aceasta ar indica faptul că pe menţionatul corp ceresc există activitate biologică.
• Un al doilea indiciu ar fi configuraţia spaţială a moleculelor de aminoacizi. Multe dintre aceste molecule prezintă fenomenul de izomerie – asta înseamnă că au aceeaşi compoziţie chimică, dar se prezintă sub două forme diferite, în funcţie de orientarea spaţială a atomilor care le compun. Asemenea aminoacizi pot exista sub forma a doi izomeri: L sau D. Pe Pământ, majoritatea aminoacizilor formaţi în cadrul proceselor biologice prezintă o configuraţie L. Dacă şi pe Enceladus s-ar găsi aminoacizi la care predomină configuraţia L, aceasta ar fi, spune Chris McKay, “o dovadă convingătoare că aceştia au origine biologică”.

Dar, ca să ajungem să analizăm până la asemenea nivel etanolul, metanul şi aminoacizii de pe Enceladus, ar trebui mai întâi să ajungem acolo, nu cu o sondă precum Cassini (care este echipată doar pentru a detecta prezenţa unor molecule organice simple, nu a unor compuşi mai complecşi) ci cu o misiune concepută special pentru acest scop. O astfel de misiune spaţială ar necesita, aşadar, construirea unor noi instrumente, capabile de analize mai precise decât pot face instrumentele cu care e înzestrată Cassini (nu că acelea n-ar fi performante, dar n-au fost proiectate pentru analize de tipul celor care îi interesează pe “adepţii” lui Enceladus).

Oamenii de ştiinţă visează chiar la o sondă capabilă nu doar să cartografieze precis suprafaţa lui Enceladus şi să adune date spectrometrice, să facă fotografii etc., ci şi să colecteze probe din atmosferă şi din jeturile de gaze şi gheaţă. În cel mai fericit caz, s-ar putea realiza chiar un lander – un vehicul care să aterizeze pe suprafaţa satelitului, să colecteze, de aproape, date precise despre natura reliefului, despre substanţele existente acolo etc. şi chiar să aducă mostre de materie enceladiană pentru analize.

E posibil? Foarte curând, nu, din cel puţin două motive. Mai întâi, pentru moment, toată lumea se ocupă de Marte (a se citi: fondurile sunt direcţionate, în cea mai mare parte, spre programele de explorare a Planetei Roşii). În al doilea rând, un drum până la Enceladus ar dura şapte ani DACĂ ar putea fi folosită atracţia gravitaţională a planetei Jupiter (cea mai mare planetă din sistemul solar şi vecina lui Saturn) pentru a accelera vehiculul; altminteri, misiunea ar lua zece ani în loc de şapte.

Dar acest ajutor din partea lui Jupiter nu e disponibil oricând: datorită unor particularităţi legate de forma orbitelor corpurilor cereşti implicate, maximul influenţei exercitate de Jupiter ar fi atins în 2015-2017, iar apoi efectul ar scădea treptat, urmând să reapară abia în anii 2030.

Evident, nu e timp suficient pentru a pune la punct o misiune spaţială de asemenea anvergură atât de repede încât să putem profita de fereastra din 2015-2017.

Rămâne ca specialiştii să se apuce cu nădejde de treabă, având în faţă următorul termen – anii 2030, când va fi disponibil din nou ajutorul lui Jupiter.

Dacă experţii vor convinge pe cei ce hotărăsc destinaţia banilor să ofere fonduri pentru pregătirea unei astfel de misiuni, Enceladus ar putea deveni următoarea vedetă a căutărilor privind viaţa extraterestră. O merită, spun “admiratorii” săi, deoarece are foarte multe de oferit – are însuşiri care pot să alimenteze nădejdile în mult mai mare măsură decât planeta Marte, cea care “consumă” în prezent fondurile destinate cercetărilor de profil.

Păi… ce să zic? Să fim sănătoşi, ca să apucăm şi noi vremea când în lume va exploda vestea că misiunea spaţială pornită spre Enceladus a găsit acolo semne ale activităţii biologice, dovezi incontestabile că acolo există ceea ce căutăm de decenii – forme de viaţă trăitoare pe un alt corp ceresc din sistemul nostru solar.

Sursa: BLOG ENCICLOPEDIC 2 – DESCOPERA